Cinci romane din „Biblioteca de proză contemporană”
https://www.ziarulmetropolis.ro/cinci-romane-din-biblioteca-de-proza-contemporana/

Vă invităm să descoperiţi romanele româneşti din noua colecţie a Editurii Litera, „Biblioteca de proză contemporană”, coordonată de Doina Ruşti, prin intermediul unei selecţii de fragmente deloc întâmplătoare.

Un articol de Alina Vîlcan|11 aprilie 2021

„Cuibul bufniței” de Tudor Runcanu

Deși toată lumea îl știa ca pe un foarte precis prezicător, Elias era tâmplar. Astrologia o învățase citind tot felul de cărți în latină, în special Galileo și Copernic, cărți care, la vremea lor, au încălzit multe piețe publice. De altfel, chiar și acum, preoții orașului îl dădeau de exemplu pe Elias în predicile lor, iar dacă vorbeau despre diavol, nu uitau ca la finalul șirului de draci să îl includă obligatoriu. Cu toate astea, lumea continua să-l viziteze pe ascuns, mai ales după lăsarea întunericului. Pentru autorități nu era însă foarte clar dacă omul reprezintă o amenințare pentru siguranța orașului sau nu. Era ușor de încadrat la categoria delict de opinie, însă, dacă ar fi urmat procedurile firești, orice procuror ar fi eșuat lamentabil încercând să invoce o culpă legată de comete, roiuri de stele sau galaxii. Așa că Elias era lăsat în pace să-și facă treaba. Să bată câmpii, dacă asta voia. Ca tâmplar era destul de popular. Legendele spuneau că e în stare să taie lemnul atât de exact, încât mobila să pară perfectă chiar înainte de a fi finisată. Ceea ce părea uluitor pentru un om care avea în loc de brațe două proteze, în general diferite între cele două mâini. Nimeni nu știa dacă are sau nu rude. Singurul despre care se cunoștea câte ceva era fratele său Iosif, care îl vizita toamnă de toamnă și care se ocupa, evident, cu alte lucruri.

Ieșit în lumina dimineții, Elias se îndrepta acum către centrul orașului. Era hotărât să treacă pe la magazinul de nimicuri al domnului Gunter, singurul capabil să-i vândă, atunci când avea nevoie, o pereche nouă de brațe. Cuibul bufnitei de Tudor Runcanu, Editura Litera, 2020, p. 20-21

„Cimitirul trandafirilor” de Cristi Nedelcu

Cimitirul se afla undeva în țigănie. Odinioară acolo fusese mahalaua italienilor, cei care construiseră de fapt orașul așa cum îl știam. Refugiați din regiunea Friuli într-o vreme în care Câmpia Dunării era mai primitoare decât Valea Padului, aceștia se stabiliseră la marginea micului târg de provincie și, aducând cu ei talentul de constructori, ridicaseră cele mai importante clădiri din oraș, într-o perioadă în care ceea ce astăzi am numi „boom economic” transformase mărunta așezare în cel mai important centru comercial al acestei zone aflate la răspântia unor granițe care se schimbau uneori peste noapte.

Italienii ridicaseră case mari, cu ferestre înalte și mici balconașe care ieșeau discret în relief, cu vitralii colorate. Era aceeași perioadă în care alți italieni construiau New Yorkul. După venirea comuniștilor, mahalaua se golise în câteva luni. Mulți dintre italieni apucaseră să plece în țara lor de origine, iar cei care rămăseseră fuseseră mutați peste noapte într-un sătuc la vreo douăzeci de kilometric de oraș. Satul avea un nume imposibil și în scurt timp toată lumea îl știa de Italieni. Golite de foștii proprietari, locuințele nu fuseseră ocupate de nomenclaturiști. Aceștia preferaseră casele negustorilor din centru. Nu erau atât de spectaculoase, dar erau centrale și satisfăceau nevoia de a epata a noilor stăpâni. Mahalaua italienilor fusese folosită pentru un experiment social al comuniștilor, care deciseseră să desființeze șatrele de țigani. Nomadismul nu cadra deloc cu noul regim, și, pentru a fi transformați în sedentari, țiganii au fost băgați aproape cu forța în casele italienilor.

În fundul mahalalei era cimitirul, pe Strada Trandafirilor. La intrare chiar fuseseră plantați trandafiri agățători roșii, care se ridicaseră pe zidul împrejmuitor de cărămidă. Numai că nimeni nu-i mai îngrijea, și treptat se transformaseră în răsură. Spini mulți, și doar pe ici, pe colo câte un trandafir, încât locul căpătase porecla „Cimitirul trandafirilor”. Și așa părea. Cimitirul trandafirilor de Cristi Nedelcu, Editura Litera, 2020, p. 111-112

„Paturi oculte” de Doina Ruști

Aproape o lună a dormit în patul pe care Lionica îl avea din copilărie. Zilele acelei vacanțe s-au diluat, iar acum, când se gândește la ele, îi apar în memorie lucruri fără importanță, cum ar fi un flacon de Apidermin uitat pe pervazul ferestrei. La ce i-o fi trebuit Liniocăi? Poate cineva îl uitase acolo, altă nepoată, în altă vacanță. Pe atunci însă nu se gândea decât la bărbatul din pat. Dacă era cineva din familie? Poate unul din morți, proprietarul adevărat al casei, al patului?

– Tatăl meu a construit casa, i-a povestit Lionica, iar pe locul ăsta, zicea el, a fost înainte o piață. Cât despre morți, am avut un văr care a murit tânăr.

Flori voia să știe cum arăta mortul. Era înalt?

– Sigur.

Lionica privea aiurea spre altă lume, iar pentru un timp, silueta vărului a intrat în cameră, ca nu după mult să-l vadă într-o fotografie arsă de timp, cu două degete mai înalt decât Lionica, ceea ce însemna că nu era nici măcar cât Flori. Un pitoc negricios, cu fața umflată. În niciun caz nu era bărbatul din pat.

Zilele treceau, și fiecare întâlnire cu patul devenea mai intensă, mai captivantă. Drumul alb, care la început părea nesfârșit, cobora la un moment dat, ocolind dumbrava, poate chiar pierzându-se, cum sfârșesc drumurile de țară. Copacii cu frunze mici, ca ale salcâmului, se legănau într-un anumit ritm. Mișcarea asta avea o logică, fără îndoială. Înalți, țepoși, cu niște păstăi cafenii care fluturau, deși ea, ca vizitatoare, nu simțea nicio adiere în obraz. Nu bătea vântul, nu se furișa curentul sau amenințarea cuiva. Până la capătul lumii erau doar copaci, care dansau într-o lumina lăptoasă uneori, alteori limpede, organza gălbuie. Pe trunchiurile subțiri și înalte, țepii lungi scânteiau, iar printre frunzele ciripitoare răbufnea un fum de țigară.

– Cu păstăi uscate? se mira Lionica. Și cu țepi? Ăsta nu poate să fie decât roșcov sălbatic! Când eram mică înșiram roșcoavele astea, făceam șiruri sau buchete, în special pentru Moșii de vară. Paturi oculte de Doina Ruști, Editura Litera, 2020, p. 17-18

„Sonata pentru acordeon”, de Radu Aldulescu

Căci orele se târăsc pe brânci; cu gleznele zdrobite se târăsc, mai greu ca anii, iar săptămânile trec tot mai repede și le pierzi mai ușor decât secundele: drumul de la luni la sămbătă e plimbarea unui deținut în cerc; mereu te pomenești în locul de unde ai plecat și de mult nu mai știi de unde-ai plecat și nici unde-ți doreai să te vezi ajuns…

Acum, Atunci, Cândva, Odată, Niciodată sunt numele pe care le pui halei în care-ți câștigi viața de pe o zi pe alta; femeia după care alergi în genunchi maratoane întregi, ca un ciot de om, n-o poți păstra în sânge și nu-ți poți elibera sângele de ea decât dându-i aceste nume; le dai și orașului perpetuat chinuitor de lumina trădătoare a dimineților, restaurantelor de categorie lux, ce sărbătoresc zilele de avans și lichidare, birturilor cu autoserivire în care-ți bei berea în picioare, excitându-ți setea cu sare presărată pe buza halbei; cu ele botezi și cartierul, ieșit și el învingător din nenorocitul de femartie, călcând în urmele ploii și zăpezii, cu plescăiala stârnită de suptul unui prunc uriaș.

Căci deja viața se depăna aici sub un cer mai bun, scrijelit de boltele joase ale rândunicilor și de acele picupurilor. Zvonuri de muzici amestecate își striveau sufletele de văzduhul strălimpezit într-o lumină nouă, împleteau mirosul încins de prăjeală cu povestea acordeonului rătăcită-n mahmureală de fum albastru, cu șontâcul grăbit al țambalului și măcănitul triumfător al clarinetului, în vreme ce paharele erau trântite de băutura împestrițată de coajă de ouă vopsite sau ronțăite în dinți ca biscuiții, și iarăși ți se întâmpla să nu mai crezi o piatră din cartierul ăsta neistovit de timp, cu aceleași case de paiantă văruită și cărămidă netencuită, aceleași de pe vremea când timpul nu curgea, ci plutea, pentru a-ți da răgazul să vezi, să descoperi, să cunoști, încât orele treceau mai iute decât secundele și săptămânile mai încet ca anii. Sonata pentru acordeon, de Radu Aldulescu, Editura Litera, 2021, p. 192-193. Roman publicat în 1993, pentru care Radu Aldulescu obținea Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România.

„Isus din întuneric” de Radu Găvan

Apoi, micuța Clara a fost ucisă și totul s-a schimbat.

Zvonurile au început să se târască printre bunii locuitori ai orășelului și oamenii
s-au grăbit să își arate compasiunea, punându-și cele mai frumoase și miloase măști și căinând-o pe fetiță pe la toate colțurile, în timp ce urechile le rămâneau ciulite, culegând până și cel mai insignifiant zvon și împrăștiindu-l către ceilalți cu o fervoare dezgustătoare. Trupul fetiței fusese găsit lângă un râu. Capul îi fusese zdrobit cu o piatră. Era îmbrăcată cu o rochiță roșie. Nu fusese violată sau torturată. După toate probabilitățile, asasinul se apropiase pe furiș de victimă și, fără ca ea să știe ce o așteaptă, o lovise cu piatra în moalele capului. Fetița murise pe loc. O moarte ușoară, spuneau babele, ca și când ar fi știut despre ce vorbeau, și femeile și bârbații încuviințau – o moarte ușoară, da. Până la urmă, spre dezamăgirea sinceră a oamenilor din oraș, criminalul nu a fost găsit și încetul cu încetul, însă mult mai repede decât mă așteptam (sau poate nu), cazul a fost dat uitării. Câțiva ani mai târziu am început să scriu și, privind în urmă, îmi dau seama că acela a fost momentul în care s-a născut în mine dorința de a exprima tot ce simțeam și de a mă curăța cumva, deși acum știu că niciodată nu te poți elibera cu adevărat de mizeria umană, odată ce te-a atins. Moartea fetiței m-a făcut scriitor.
Isus din întuneric de Radu Găvan, Editura Litera, 2021, p. 188-189

Căci orele se târăsc pe brânci; cu gleznele zdrobite se târăsc, mai greu ca anii, iar săptămânile trec tot mai repede și le pierzi mai ușor decât secundele: drumul de la luni la sămbătă e plimbarea unui deținut în cerc; mereu te pomenești în locul de unde ai plecat și de mult nu mai știi de unde-ai plecat și nici unde-ți doreai să te vezi ajuns… (Radu Aldulescu)

 

 

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.