„Copiii de pe Volga” (fragment în avanpremieră) de Guzel Iahina, autoarea bestsellerului „Zuleiha deschide ochii”
https://www.ziarulmetropolis.ro/copiii-de-pe-volga-fragment-in-avanpremiera-de-guzel-iahina-autoarea-bestsellerului-zuleiha-deschide-ochii/

La trei ani după un debut fulminant cu bestsellerul „Zuleiha deschide ochii”, Guzel Iahina publică un nou roman şi mai viu, şi mai atrăgător, care se bucură deja de faimă internaţională şi din care vă invităm să parcurgeţi un fragment în avanpremieră.

Un articol de Liliana Matei|1 aprilie 2020

Iată cum își descrie autoarea noul roman, „Copiii de pe Volga” (Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, 2020): „Am vrut să vorbesc despre lumea coloniilor germane de pe Volga – vibrantă, aparte, plină de viață –, o lume creată cândva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului. Dar este și o poveste despre cum poate o mare dragoste să nască spaime în sufletul nostru și totodată să ne ajute să le depășim.“

Despre ce e vorba? Jakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viață simplă, anonimă. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în două“ să-i dea lecții unei tinere fragile și timide, Klara, fiica unui straniu personaj, Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman amețitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnând reguli și destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este același și totul se topește într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poți desprinde.

Coloniile germane de pe Volga, anii 1920–1930. Jakob Ivanovici Bach, profesor în Gnadental, primește propunerea să dea lecții de germană unei tinere de pe malul opus al fluviului. Vrea să refuze, dar, fără să priceapă nici el cum și de ce, acceptă. Între Bach și eleva lui se naște o poveste de dragoste care nu va fi cruțată nici de prejudecățile sătenilor, nici de istorie. După ce trăiește mai multă vreme izolat, la revenirea în satul natal descoperă uluit că întreaga lume pe care o cunoștea a dispărut. Vechile ierarhii nu mai există, iar cel care pare să conducă acum îi cere să scrie mai întâi informații despre locuitorii și tradițiile satului, apoi basme și povești. Retras la ferma de peste Volga, Bach scrie fără să se mai poată opri și descoperă, de câte ori se întoarce în Gnadental, că fiecare rând compus de el devine realitate. Suntem absorbiți astfel într-o lume magică, în care adevărul crud al istoriei nu este însă mai puțin covârșitor.

Importantă la acest roman este desfășurarea narațiunii de-a lungul graniței flexibile dintre basm și realitatea brutală. Una dintre scenele cele mai fascinante ale cărții este lupta interioară a lui Stalin cu adversarul său Hitler […]. Guzel Iahina ajunge la măiestria de a aduce laolaltă cât se poate de firesc caracterul minor al vieții de la țară și măreția istoriei universale. A rezultat un roman istoric captivant; dar, altfel decât s-ar aștepta, autoarea nu înfățișează o acțiune reală searbădă, ci o parabolă cu o privire mitică asupra lumii.“ Sächsische Zeitung

Simultan, un roman istoric despre vicisitudinile îndurate de populația Republicii Sovietice a Germanilor, o parabolă înțeleaptă despre omul mărunt și istoria mare, un text postmodern în care umbra Fluierașului din Hamelin nu este mai puțin amenințătoare decât pasul greu al conducătorului omnipotent. Tot amestecul sperie, dar nu e cazul să vă lăsați copleșiți – mai bine întoarceți curajoși pagina și aruncați-vă cu capul înainte în această carte uluitoare.“ Revizor

O țesătură lingvistică foarte colorată, care condensează epopeea tragică a germanilor de pe Volga.“ Frankfurter Allgemeine Zeitung

Poezie, viață de zi cu zi, politică și război, nostalgii și dezamăgiri ale emigranților și ale celor întorși, toate se varsă în fluxul povestirii dând naștere unui mare roman. Pe celălalt mal al Volgăi, departe de haos și colectivizare, foamete și expulzări, Guzel Iahnina descrie cu exactitate psihologică universul paralel al lui Bach.“ Leipziger Volkszeitung

Copiii de pe Volga (fragment)

roman de Guzel Iahina; traducere din rusă de Luana Schidu

Amurgul răspândit în aer era ușor și transparent, primăvăratic. Stând pe marginea râpei, Bach vedea limpede în fața lui focurile îndepărtate ale Gnadentalului. Dedesubt fremăta trupul umflat de gheața topită al Volgăi, încă pătat cu sloiuri, dar deja mici și răzlețe – aveau să dispară și ele curând, și pe râu aveau să plutească primele bărci. În spatele lui Bach, în adâncul pădurii, la adăpostul pereților de bârne, dormea pe un pat de adult mica Anntche. Iar în ghețărie erau ultimele două cești de lapte. A doua zi va trebui să lase la apă bărcuța roasă de vreme și să se ducă în colonie – să cumpere de la Hoffmann lapte proaspăt cu litere și cuvinte proaspete. De ajuns fugise de creion și de propria-i voință. Era timpul să scrie – oricare dintre miile de basme pe care i le spusese Klara.

Bach stătea, înfășurat în cojocul lui, și asculta pleoscăitul liniștit al valurilor care se loveau de pietre. La fel de liniștit și de neîntrerupt pleoscăiau în capul lui gândurile.

Și dacă ar scrie un basm chiar despre Klara? Dacă ar aduce-o la viață pe hârtie, așa cum adusese la viață nu demult Gnadentalul muribund? Dacă ar scoate-o din pământ, i-ar lua de pe față lințoliul negru – și i-ar meni o altă soartă, mai plină de bucurii, mai fericită? Ar lua un subiect de basm existent și ar sufla în el viața Klarei? Ar da eroinei trăsăturile, vocea, caracterul Klarei – și ar duce povestea spre un alt deznodământ decât o captivitate pe viață la o fermă singuratică și o moarte timpurie, fără sens?

În piept îi fremăta ceva mare și cald, mâna dreaptă l-a durut la presimțirea creionului între degete, dar Bach s-a silit să rămână pe loc și să gândească mai departe. Din sutele de basme spuse de Klara, cel mai bine se potrivea pentru descrierea soartei ei „Povestea prințesei captive“. Închisă într-un turn inaccesibil de către propriul tată, prințesa a petrecut în captivitate șapte ani, singură cu bătrâna ei doică, așa cum poruncise crudul ei părinte, iar când a ieșit din temniță a găsit că lumea din jur se schimbase iremediabil: castelul tatălui ei fusese distrus, toți slujitorii și locuitorii regatului muriseră în războaie, câmpiile și pădurile se transformaseră în pustiuri pârjolite de dușmani. Pierzându-și tot trecutul, prințesa a fost nevoită să rătăcească până când a ajuns la hotarele regatului unui prinț bogat, care a fost cucerit de frumusețea ei și a luat-o pe dată de soție.

Klara spusese povestea de multe ori, pesemne simțind în ea asemănarea cu soarta ei. De fiecare dată inima lui Bach era strânsă de un sentiment de vinovăție: spre deosebire de prințesa captivă, Klara nu-și putuse părăsi turnul – ferma lui Grimm, unde mai întâi o întemnițase tatăl ei, iar apoi, circumstanțele implacabile ale lumii mari. Așa că trăise în temniță până la moarte, împărțindu-și singurătatea numai cu Bach cel mut, care și dacă jucase vreun rol în viața ei, acesta fusese mai degrabă cel al tăcutei doici decât al preafrumosului prinț. Așadar, să nu schimbe acest subiect – să n-o elibereze pe prizoniera Klara din temniță? N-ar fi aceasta o ofrandă adusă femeii iubite? N-ar răscumpăra oare măcar o părticică din vina lui față de ea?

Undeva departe, mai jos pe râu sau pe malul stâng, s-a auzit țipătul pătrunzător al unui șoim. Din adâncul pădurii i-a răspuns un huhurez icnind, gemând jalnic. Bach și-a înfășurat mai strâns cojocul pe lângă el și a pornit spre casă cu pași repezi.

A fost odată ca niciodată un tărâm al văilor de smarald și al câmpurilor cu spice de aur, locuit de păstori buni și plugari pașnici, un ținut înfloritor, a cărui frumusețe se întreceau s-o cânte pictorii și poeții. În inima acestui ținut, pe o colină înaltă, deasupra unui râu năvalnic, se înălța un castel. Și în el trăia preaputernicul rege. Era gras ca un butoi pentru heringi, chel ca o turtă de grâu, iar barba lui semăna cu un smoc de varză murată. Și avea regele ăsta o fiică – cu ochi albaștri ca valurile râului, și cu obrajii delicați precum aripile de fluture. Nu-și cunoscuse mama și fusese crescută doar de o servitoare – o bătrână uscățivă și mânioasă, care torcea zi după zi un fir fără sfârșit, iar dacă vreodată scotea un cuvințel, și acela era plin de răutate…

Fusese de ajuns ca Bach să ia creionul în mână și să pună o foaie de hârtie cenușie pe tăblia stropită de lapte a mesei, că îndată cuvintele începuseră să se aștearnă singure pe hârtie: mâna amorțită abia apuca să traseze literele. Chipuri din trecut – fața lată a lui Udo Grimm, obrazul ridat al Tildei – au răsărit înaintea ochilor lui atât de clar, încât ar fi putut să-l descrie în amănunt pe fiecare. Deodată și-a amintit că șuvițele bărbii lui Grimm aveau nuanțe vag diferite, ca frunzele galbene din pădure toamna, iar desenul ridurilor de pe fruntea Tildei amintea de brazdele strâmbe cu care un colonist harnic marchează hotarele câmpului său.

La un moment dat, regele vru să-și mărite fata cu un prinț din regatul învecinat. Dar inima tinerei prințese era de mult dăruită unui Schulmeister sărac, care lucra într-o școală de sat. „Nu vreau și nu pot să-mi aleg alt soț decât pe bunul profesor!“ exclamă ea, uitându-se curajoasă în ochii temutului ei părinte. Mâniat, acesta porunci ca fiica neascultătoare să fie întemnițată în cel mai înalt turn al castelului, în care era atât de greu de pătruns, încât până și păsările abia dacă ajungeau în vârful lui ascuțit. În turnul acela fură trimise mâncare și băutură pentru șapte ani.

Iar apoi fu dusă acolo prințesa cu servitoarea ei. Și fură zidite în turn – despărțite și de pământ, și de cer. Și stătură acolo, în întuneric, fără să deosebească ziua de noapte. Bietul Schulmeister venea des în curtea castelului și își striga iubita pe nume, dar curând fu înșfăcat de servitorii de la curte și, la porunca regelui crud, izgonit din țară. Prințesa întemnițată nu știa asta – în turnul înalt nu ajungea nici un sunet de jos, din lumea populată cu oameni și cu alte vietăți ale pământului. Ce-i rămânea bietei fete în afară de suspine și lacrimi? Trăia așa, în întunericul și tăcerea temniței, ascultând numai fâșâitul roții de tors a slujnicei sale. Dar vremea a trecut. Și la un moment dat, prizonierele începură să-și dea seama că cei șapte ani se apropiau de sfârșit…

Când compunea texte despre realitate, Bach parcă extrăgea din el însuși – cunoștințe, gânduri, fraze –, pustiindu-se treptat; acum însă, compunând ceva ce nu fusese niciodată, dimpotrivă, parcă ființa lui se umplea: de undeva îi veneau și subiectul, și eroii, și tablourile vii, pline de cele mai mici amănunte, și cuvintele. Și cu cât scria mai mult, cu atât mai plin îi era capul, cu atât mai repede gonea creionul pe hârtie. Și cu atât mai limpede vedea chipul Klarei – nu fără suflare, cu giulgiul negru pe față, ci viu, cu ochi strălucitori de emoție, cercetând neliniștiți spațiul strâmt al turnului în așteptarea eliberării.

Credeau că era deja aproape clipa izbăvirii din înfricoșătoarea temniță, și totuși nu se auzeau lovituri de ciocan în perete, nici o piatră nu părea să fie gata să cadă din el: părea că tatăl uitase cu totul de fiica lui. Când le mai rămăsese doar foarte puțină mâncare și o moarte cumplită se înfățișa înaintea lor, prințesa captivă spuse: „Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri să încercăm să spargem zidul temniței noastre“. Luă o suveică ascuțită de la roata de tors a slujnicei și începu să scrijelească tencuiala care acoperea piatra. Când obosea, o schimba servitoarea, care era foarte slăbită în urma șederii în captivitate, dar nu voia să moară în temniță. Nu după mult timp, reușiră să scoată o piatră din zid, apoi încă una, și încă una. După șapte zile și șapte nopți de muncă anevoioasă, gaura făcută deveni destul de mare ca să poată ieși la scara în spirală care unea vârful turnului cu temelia sa. Coborând, prizonierele deschiseră în sfârșit ușa și pășiră pe pământ…

Iată clipa mult așteptată: Klara – ciufulită, gâfâind puțin după o trudă îndelungată, într-o rochie murdară de var – iese din temniță și trage în piept aerul rece al libertății, privind în jur. În urma ei se împleticește Tilda, mai mult moartă decât vie, târând eterna ei roată de tors.

Cerul era la fel de albastru ca înainte, cu șapte ani în urmă, dar tot restul se schimbase în jur atât de tare, încât prințesei nu-i venea să-și creadă ochilor: castelul părintesc zăcea în ruine, orașul și satele înconjurătoare erau pârjolite, iar câmpurile, în lung și-n lat, pustiite. Cu răsuflarea tăiată, prințesa mergea prin sălile devastate ale palatului ei cândva minunat: podelele de parchet erau rupte în bucăți și călcate de nemiloase copite de cai; vasele de aur și mobila fuseseră furate, portretele smulse de pe pereți și azvârlite pe jos, acoperite de promoroacă, iar din încântătoarele statui de marmură rămăseseră numai cioburile – prințesa pășea pe fragmente albe ca zăpada de mâini și picioare, fețe și păr, și ele se sfărâmau sub pașii ei ușori, transformându-se în pulbere…

Despre cine scria Bach – despre biata Klara, sau despre el însuși, rătăcind într-o noapte albastră de iarnă prin castelul în ruine al morarului Wagner?

Nicăieri nu se vedea suflet de om: dușmanii îi nimiciseră pe toți locuitorii, iar pe rege îl izgoniseră. Vitele fuseseră tăiate până la ultimul taur și berbec, și doar mormane de măruntaie de vită însângerate mai fumegau în întreaga țară, înconjurate de nori negri de corbi… Prințesa și slujitoarea fură nevoite să plece în altă țară și să ceară îndurare; dar nicăieri nu găsiră adăpost, nicăieri nu întâlniră un om care să le dea măcar o bucățică de pâine, și în curând ajunseră atât de nevoiașe, încât nu se mai hrăneau decât cu urzici. În cele din urmă, prințesa exclamă: „Dar nu pot eu, care am răbdat să zac în temniță vreme de șapte ani și m-am eliberat singură, să-mi câștig traiul de fiecare zi? Ajunge cu suferința și lipsurile! O să muncesc!“

Ce bine-i ședea Klarei această îndreptățită indignare! Cum se rumeneau obrajii ei înfierbântați! Cum îi străluceau ochii! Bach îi admira chipul supărat – furios pentru prima dată de când se cunoșteau și, poate, de când se născuse.

Trebuie spus însă că la vremea aceea ajunseseră la hotarele unei țări îndepărtate, unde locuitorii aveau livezi de meri nenumărate. Și prințesa intră să muncească tocmai la o astfel de livadă. Toamna săpa gropi adânci, sădea în ele pomi tineri, îngrășa pământul cu cenușă și bălegar; înainte de venirea frigului dădea tulpinile cu var amestecat cu lapte gras, le înfășura în paie și trestie; iarna le învelea cu zăpadă; primăvara tundea crengile, afâna și uda pământul. Muncea mult prințesa, dar în fiecare zi avea un acoperiș deasupra capului și destulă mâncare pentru ea și servitoarea ei. După un an de trudă a fetei, livada dădu o recoltă nemaivăzută: merele erau uriașe, cât un cap de copil, și rumene ca macul. Ea lua cu blândețe fructele în mâini și le rupea de pe crengi, punându-le în coșuri; coșurile astea umplură toată livada și toată casa stăpânilor. Și o trimise stăpânul livezii la oraș, să vândă merele la piață. Încărcă prințesa coșurile în căruță, se așeză și ea deasupra și porni spre oraș…

Bach se înfiora sub vântul rece care sufla asupra Klarei în timp ce mergea cu căruța. Admira stepa nesfârșită care se întindea în jur. Când sub roată a nimerit o piatră, căruța a tremurat ușor și coșurile grele au tresăltat – Bach s-a încruntat supărat, îngrijorat ca merele delicate să nu se lovească în acest zgâlțâit. Curând s-a arătat în zare zidul orașului, iar copitele calului au tropăit pe un drum pavat.

Îndată ce prințesa intră în piață, jumătate de oraș dădu fuga să se uite la recolta ei nemaivăzută: toți admirau roadele muncii sale, se minunau și suspinau de emoție. Dar pe cine zări ea în mulțimea gălăgioasă? Pe iubitul ei Schulmeister, care lucra de șapte ani la școala din acel loc, înăbușindu-și prin muncă grea dorul de fata iubită, care-i fusese refuzată. „Tu, frumoasă grădinăreasă, semeni atât de mult cu iubita mea, încât sunt gata să cred că ești chiar ea!“ exclamă uluit profesorul. Iar prințesa îi răspunse: „Chiar eu sunt, iubita ta! De dragul tău am stat șapte ani în temnița întunecoasă, am îndurat foamea și setea, nevoile și sărăcia. Dar astăzi a strălucit și pentru mine preafrumosul soare. Și de-acum nimeni și nimic n-o să ne mai poată despărți…“

Lui Bach i s-a părut că pe obraji îi curgea ceva (sudoarea efortului? Lacrimi?), dar nu putea să șteargă umezeala aceea. Klara – infinit de frumoasă, în fusta ei obișnuită de mătase și cu șorț de pânză, cu fața înfierbântată înconjurată de șuvițe aurii scăpate din cosițe – întindea către el palmele maronii de la sucul de mere și surâdea. S-a apropiat de ea, simțind aroma densă ca mierea a merelor din coșurile fără număr care umpleau căruța, i-a luat mâinile bătătorite de muncă și le-a dus la buze. Mulțimea a oftat în spatele lor, încet și cu emoție. S-a auzit bătând clopotul bisericii.

Stați!“ se auzi un țipăt puternic. Prințesa se întoarse și văzu un om bogat îmbrăcat, care se îndrepta spre ea prin mulțime. Și îl recunoscu pe tatăl ei. După ani lungi de peregrinări, acesta se înfățișase la curtea conducătorului acelor locuri și fusese primit cu bunăvoință; acum se pregătea să-și înfrunte dușmanii ca să-și ia înapoi pământurile pierdute. „O, scumpa mea fiică!“ exclamă fostul rege. „Ce fericit sunt că te regăsesc! Îngăduie-mi să am din nou grijă de tine, ca să nu mai cunoști de-acum nevoi și necazuri!“ „Nu, tată!“ răspunse hotărât prințesa. „Acum pot să-mi port de grijă și singură.“ „Îngăduie-mi măcar să-ți găsesc un soț vrednic. Conducătorul de aici va fi fericit să se înrudească cu mine, iar tu vei avea în schimb o viață lipsită de griji până la adânci bătrâneți.“ „Nu, tată!“ zise din nou prințesa. „Nu vreau nimic de la tine. Voi trăi numai din munca mea și numai cu iubitul meu profesor. El îi va învăța pe copii, iar eu voi îngriji merii.“ Și cum zise prințesa, așa se și făcu. Iar tatăl, cuprins de remușcări, căzu la pământ și muri de inimă rea.

— De unde? a strigat entuziasmat a doua zi Hoffmann, scuturând foile scrise. De unde iei toate astea?! Toate mâinile și picioarele astea de marmură, care se fac pulbere sub picioare… portretele astea, acoperite de promoroacă… mormanele de organe fumegânde… bărbi care seamănă cu smocuri de varză murată și mere cât capul de copil… Toate amănuntele astea… de unde?! Aproape că mi s-a strâns stomacul de la ele. Parcă le-am văzut cu ochii mei, ticălosule! Shakespeare zburlit ce ești! Schiller lățos! Ce se petrece acolo, în tărtăcuța aia mută și mițoasă a ta, hmm? Ce diavoli ai în tine? Repezindu-se la Bach, Hoffmann și-a apropiat de el chipul frumos, a fremătat din nări, a fluturat din gene. Frumos ai întors-o, însă! Recunosc. Ai aici și o poveste cu morală muncitorească, și instrucțiuni pentru îngrijirea livezilor de meri, și revoluție culturală, și chestiunea agricolă – totul într-un text mititel. Și încă ce frumos ai învârtit-o: nu trebuie numai să-l citești, ci să-l declami, ca pe un poem! Să-l cânți, ca pe un imn! Toate muștele dintr-o lovitură – poc! Hoffmann a trântit cu palma aprobator foile deja jerpelite peste pieptul lui Bach și a râs scurt; apoi a devenit serios, și-a înfipt degetul în gulerul lui și l-a împuns insistent: Scrie, Bach. Mai scrie. Altfel o să te sfâșie diavolii ăia ai tăi…

Bach pășea prin Gnadentalul primăvăratic, ducând în desagă sticla de lapte câștigată și minunându-se de cât se schimbase colonia în ultima săptămână. Să fi fost primăvara cea care înfrumuseța satul cu venirea ei – făcând să explodeze verdeața pomilor în livezi, spălând cu ploaie geamurile caselor și chipurile oamenilor, curățând cu primele flori ale ținutului străzile încă inundate de apă –, sau influența textelor lui pasionate? De peste tot se auzeau bătăi de ciocan rapide și sonore, de parcă s-ar fi dezlănțuit o duzină de sârguincioase ciocănitori deodată: se peticeau acoperișuri, grădini, bărci și bucătării de vară care se deterioraseră în timpul iernii. Covoare și preșuri gâfâiau în bătaia vântului, rufele ude atârnate prin curți scoteau plesnete ușoare. Lanțul fântânii din piață zdrăngănea neîntrerupt – gospodinele scoteau găleți întregi, de-ai fi zis că hotărâseră toate la un loc, în aceeași zi, să spele toate casele și curțile de murdăria iernii. Într-un capăt al satului răgea din toți rărunchii o cămilă nemulțumită de ceva, în altul scâncea un cățeluș amețit de aerul de aprilie.

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga, Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, precum și Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. Romanele lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.