„Ideea care m-a urmărit este că şansa picturii mele a fost tocmai dezavantajul de a trăi în Est şi de a participa la toate coşmarurile acestei epoci, care mă urmăresc obsesiv în drama picturii mele.” Corneliu Baba s-a născut pe 18 noiembrie 1906.
Un articol de Monica Andronescu|17 noiembrie 2025
Iată ce scria, spre sfârşitul vieţii, Corneliu Baba, unul dintre cei mai importanți pictori români, în „Însemnările unui pictor din Est”. „Fantezia mea avea nevoie de un drum sinuos, de drama umană, văzută în toată cruzimea, violenţa şi laşitatea care continuă să umple, de-a lungul secolelor, Istoria.” A murit la 91 de ani, în decembrie 1997.
Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.
Creația sa profund personală, racordată la tradiţia occidentală, realizată într-un limbaj unic, cum susțin foștii săi studenţi Henri Mavrodin, Zamfir Dumitrescu, Sorin Ilfoveanu sau Ştefan Câlţia, azi artişti cu un loc sigur în peisajul contemporan, înseamnă mult pentru arta românească din secolul XX. Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.
Dând dovadă de o vocaţie cultivată din copilărie de tatăl său, pictor de biserici, a traversat un întreg secol, lucrându-şi asiduu talentul, pe care-l respecta, nerisipindu-şi energia creatoare, căutând să dea chip obsesiilor în tablouri a căror valoare s-a bucurat de recunoaştere unanimă. A iubit deopotrivă lectura şi muzica, fiind fascinat de George Enescu, căruia avea să-i picteze un portret tulburător mai târziu, descoperit în timpul unui concert susţinut cândva la Craiova, oraşul natal al pictorului: „Eram în transă, învăluit de un fel de exaltare, cu inima bătându-mi tare. Obsesia acestei siluete m-a însoţit apoi întreaga viaţă şi a condiţionat studiile mele ulterioare, consacrate portretului său”.
Încă de la primele sale desene, datând din anul 1916, anul intrării României în război, alături de Antanta, s-a aplecat cu acribie asupra omului și a chipurilor lui, studiindu-le în paralel cu studiul naturii. A rămas dincolo de programe estetice, fără să se afilieze la vreunul, fără să se regăsească total în vreunul. Deși în opera lui de tinerețe se simt ecouri din diferite orientări – expresionism, avangardă etc. –, creația lui Corneliu Baba se va apropia apoi de realism, dar unul profund personal, care l-a impus, făcându-i totodată şi un mare deserviciu. A rămas fidel crezului romantic – pictura este o taină pe care n-o descifrează teoreticienii sau ideologii, idee pentru care a pledat în faţa studenţilor, în lunga lui carieră pedagogică, începută în 1939, când era deja asistent la Catedra de Pictură a Şcolii de Arte Frumoase din Iaşi, la care el însuşi studiase sub îndrumarea lui Nicolae Tonitza.
În 1945 a devenit profesor de pictură la același institut, dar peste doar câțiva ani, în 1949, a primit interdicţia de a mai preda, din motive rămase incerte.
A părăsit Iaşiul şi s-a stabilit la Bucureşti. El însuşi a mărturisit-o mai târziu, în „Însemnările unui pictor din Est”: „Cei doi ani care au urmat după plecarea mea din Iaşi (1950-1952) au fost cei mai grei. N-aveam unde locui; nu întotdeauna aveam ce mânca. Din când în când eram invitat la dejun de vreunul dintre noii mei prieteni. Când foamea mi-o cerea, mă invitam… eu singur. (…) Mă întâlneam cu Pallady, Dărăscu, Ressu. Vorbeam despre pictură şi despre timpul care trece. (…) Criticam opresiunea care sufoca arta şi desenam proiecte”. Sunt anii în care a acceptat să ilustreze „Mitrea Cocor”, cartea obedientă a lui M. Sadoveanu, şi „Bietul Ioanide”, romanul lui G. Călinescu. Mai târziu pentru acest gest a fost acuzat de pactizare cu regimul, pe care, pe altă parte, îl condamna neîncetat. Şi alte episoade din cariera sa au fost folosite în scop denigrator: scrisoarea din 1962, prin care cerea să devină membru al Partidului Muncitoresc Român, lucrări ca „Odihnă la câmp” şi câteva portrete sociale.
Obsesia pentru portret, prezentă în destinul său decenii întregi, a fost decisivă pentru evoluția artistului. Datorită portretelor sale unice, Corneliu Baba şi-a găsit un loc numai al lui, odată cu prima expoziţie personală din străinătate (la Bruxelles, abia în 1964), după participarea la expoziţii de artă românească la Varşovia, Praga, Budapesta, Belgrad, Helsinki, Atena, Viena. Au urmat Londra, Tokyo, Beijing, Tel Aviv, Boston, New York, Washington, Chicago, Palma de Mallorca, Lisabona, Buenos Aires, Glasgow.
Supravieţuind clipei, opera lui Corneliu Baba, explică acelaşi critic, respira acelaşi aer ca marea pictură occidentală, răspunzând creator influenţei exercitate de Goya, El Greco şi Rembrandt. Ciclurile originale dedicate arlechinului, regelui nebun, spaimei (cu primul desen început în ziua cutremurului din 1977), precum şi numeroasele portrete de personalități ale epocii sau de membri ai familiei, departe de normele artei academice, au fost o modalitate constantă de exprimare a condiţiei tragice a omului, rămânând principalele sale reuşite artistice. Corneliu Baba a pictat chipuri halucinante, de coșmar sau pur și simplu de vis, studiind revolta şi suferinţa, folosind cum numai el știe culorile, lumina şi umbra.
Prin spaţiul geografic în care a funcţionat, a fost un om al Estului. Prin racordarea la tradiţia picturii europene, prin afinitățile sale artistice, a fost un spirit al Vestului. A filtrat coşmarul trăit în spaţiul real printr-o conştiinţă artistică singulară, cum spunea el însuși, turnându-l în forme care ţin de un spaţiu spiritual ce transcende istoria. Tablourile, răspândite în diverse muzee şi colecţii, dintre care cea mai bogată este Colecţia Baba de la Muzeul de Artă din Timişoara, au rămas mărturie. La Timișoara, unde există 27 de tablouri ale sale, tocmai s-au întors luna aceasta 7 tablouri ale sale, care au fost expuse, alturi de tablouri semnate de Pablo Picasso, de exemplu, la Muzeul Academiei Naționale de Arte din Beijing.
