GERSHWIN: Bani, țigări și o imensitate de geniu și renume muzical
https://www.ziarulmetropolis.ro/gershwin-bani-tigari-si-o-imensitate-de-geniu-si-renume-muzical/

OAMENII MUZICII Pe 11 iulie 1937, la doar 38 de ani, murea la Hollywood cel care a marcat fundamental muzica clasică şi cea de jazz din secolul XX, George Gershwin. Muzica lui este şi astăzi la fel de proaspătă şi incitantă ca acum un secol, iar opera „Porgy and Bess” dar şi multe cântece ale sale sunt nelipsite din repertoriul actual.

Un articol de Cristina Enescu Aky|19 iulie 2020

Datorită acestui tânăr compozitor prolific și șocant de talentat, muzica clasică și jazz-ul s-au întâlnit într-o formă ce avea să influențeze profund istoria muzicii. A fost refuzat ca elev de mai mulți profesori celebri, din același motiv: era prea dăruit, cu o tehnică excepțională, și considerau că nu aveau ce să îl mai învețe. A fost atras de compozițiile unor mari precum Șostakovici, Stravinski sau Schoenberg, dar a avut măiestria de a îmbina diferitele stiluri care l-au influențat cu vocea sa compozițională unică.

George Gershwin (1898-1937) era un tip atletic, elegant, sociabil și un bun dansator. Era însă și destul de modest și cu anumite nesiguranțe – deși unii prieteni au povestit cum, după ce a dat de celebritate pe la 20 de ani, a început să se afișeze destul de arogant și cu toane. La petreceri se lansa la pian și fascina întotdeauna audiența. Deloc de mirare așadar, că se vorbește despre faptul că ar fi avut numeroase aventuri sonore.

Nu a urmat niciodată Conservatorul, a luat însă lecții private intensive timp de 5 ani la pian și teorie muzicală, continuând însă să se perfecționeze de-a lungul vieții și luând și lecții de dirijat, orchestrație și contrapunct.

A suferit toată viața de anxietate. Era un fumător compulsiv de trabucuri, avea ticul de a se trage de nas dar și tulburări digestive cronice (pe acestea, Gershwin le descria ca fiind „boala” numită „stomac de compozitor”, adică un temperament agitat).

A fost un compozitor incredibil de prolific; unii spun că compunea adesea chiar și 6 piese pe zi. De-a lungul carierei sale a publicat peste 500 de cântece dar și preludii pentru pian, concerte, opere și musical-uri pentru Broadway. Unele piese au fost publicate sub pseudonime (precum Fred Murtha sau Burt Wyn), pentru ca publicul să nu se plictisească tot văzând numele lui Gershwin.

A colaborat ani buni cu fratele său mai mare, Ira, și el un pianist bun, dar în această colaborare fiind textier. Împreună au scris numeroase piese extrem de populare. Printre altele, Of Thee I Sing (1931), scrisă de cei doi frați, este considerat unul dintre cele mai bune musical-uri puse vreodată în scenă pe Broadway.

A fost pasionat de pictură și a devenit chiar un pictor apreciat, tablourile din ultima perioadă a vieții sale fiind bine văzute în lumea artei. Ultimul portret pe care l-a realizat a fost al lui Arnold Schoenberg. Cei doi celebri compozitori au fost prieteni buni, și obișnuiau să joace tenis săptămânal la reședința lui Gershwin din Beverly Hills. Ca jucător de tenis, despre Gershwin s-a spus că avea un joc „neobosit și foarte cavaleresc”.

Cel mai bogat compozitor

A trăit într-un fel ca un rock star, cu numeroase aventuri și cel puțin un copil din flori. Fuma trabucuri unul după altul și se prezenta elegant și cu baston. Păstrând proporțiile (referitor la inflație), s-a calculat că a fost cel mai bogat compozitor din toate timpurile, acumulând o avere de mai multe milioane de dolari – și asta deși a murit tânăr, la doar 38 de ani, în urma unei tumori cerebrale.

Cum a reușit să devină atât de bogat atât de repede? În primul rând, muzica lui s-a bucurat de o popularitate incredibilă încă din 1919, când primul său mare hit, Swanee, s-a vândut în (vă țineți bine, da? vorbim de 1919) peste 2 milioane de înregistrări și 1 milion de copii ale partiturii. A fost înregistrată de Al Jolson, unul dintre cei mai cunoscuți cântăreți și actori de comedie ai vremii. Swanee rămas cel mai mare hit al carierei (de altfel pline de hituri) a lui Gershwin, i i-a adus doar în primul an drepturi de autor în valoare de 10.000 de dolari. Cu atât mai uimitor este acest succes cu cât piesa a fost scrisă în 10 (zece) minute în timpul unei călătorii cu autobuzul…

Genialul care a abandonat școala

Pe 26 septembrie 1896 în Brooklyn (New York) se năștea George Gershwin, cel de-al doilea din ulterior cei patru fii ai unui cuplu de imigranți ruși de origine evreiască – o mamă dezinteresată și adesea foarte critică la adresa lui George. Părinții nu au fost genul care să își stimuleze copiii spre studiu și educație, astfel că micul George a petrecut mult timp jucându-se pe stradă. În copilărie a frecventat însă teatrele idiș din Brooklyn, făcea comisioane pentru ele și apărea uneori ca figurație pe scenă.

Când avea 10 ani, părinții au cumpărat un pian pentru fratele său mai mare, Ira, dar George s-a dovedit a avea un talent și o atracție mai mari pentru acest instrument – cu acea ocazie părinții au descoperit că George învățase în secret să cânte la pian. La 14 ani a început să ia lecții cu un celebru profesor, pianistul Charles Hambitzer, care l-a și introdus în muzica compozitorilor europeni și l-a încurajat să meargă la concerte. Impresionat, Hambitzer scria: Acest elev nou al meu cu siguranță va face senzație. Băiatul e un geniu.”

George a abandonat școala la 15 ani și a început să lucreze ca pianist pentru Tin Pan Alley, un grup de editori muzicali și compozitori din New York ce a dominat piața muzicii „populare” din Statele Unite la începutul secolului XX – mai exact ca „song plugger, adică un muzician (de regulă solist vocal sau pianist) pe care magazinele de muzică sau editorii muzicali îl angajau pentru a le promova muzica și a încuraja vânzarea partiturilor (care era principala modalitate de a face publicitate muzicii și deci de a crea hit-uri în anii de dinaintea răspândirii înregistrărilor).

La 19 ani compunea deja, iar în scurt timp a devenit un compozitor extrem de abil.  În 1916 a compus primul său cântec publicat, When You Want ‘Em, You Can’t Get ‘Em; When You Have ‘Em, You Don’t Want ‘Em. La 21 de ani a găsit un job ca pianist de repetiții pe Broadway, iar în 1919 apărea și primul său musical, La La, Lucille.

Din 1924 a început în mod susținut ceea ce avea să fie una dintre cele mai rodnice și sonore colaborări din istoria muzicii, anume cea cu fratele său Ira. Ca textier, acesta a scris versurile majorității cântecelor lui Gershwin. George și Ira au scris împreună și numeroase lucrări devenite hit-uri uriașe, printre care musicalul Oh, Lady Be Good! (incluzând celebra piesă Fascinating Rhythm), Someone to Watch over Me, Strike Up the Band, Embraceable You, Let’s Call the Whole Thing Off și They Can’t Take That Away from Me, I Got Rhythm și Of Thee I Sing – acesta din urmă a fost prima comedie musical (o satiră politică) ce a primit Premiul Pulitzer (în 1932).

Totuși, Rhapsody in Blue, din 1924, a fost compoziția care l-a transformat pe George într-un adevărat star internațional; totodată a fost compoziția prin care Gershwin a devenit un deschizător de drumuri în ceea ce privește introducerea jazz-ului și a blues-ului în universul și pentru publicul muzicii clasice.

Se spune că Ira scria versuri care adesea oglindeau sentimentele și trăirile fratelui său, care era o fire mai melancolică dar și agitată. Spre exemplu, They Can’t Take That Away from Me a fost scrisă în perioada în care, cu nu mult timp înaintea morții sale, George a avut o aventură tumultuoasă cu celebra actriță Paulette Goddard, soția lui Charlie Chaplin.

Și totuși, cu vreo lună înainte de prezentarea Rhapsody… la New York (la un eveniment intitulat Experiment in Modern Music), lui George nici prin gând nu îi trecea să compună această capodoperă. Doar că într-o zi Ira i-a spus fratelui său că a citit în The New York Tribune un articol ce susținea că George lucra la un concert de jazz. O „legendă urbană” spune că de fapt articolul ar fi fost adevărat, că ar fi primit cu ceva timp în urmă o comandă de o astfel de lucrare, dar că ar fi uitat de ea. „Încolțit”, compozitorul de doar 25 de ani a scris Rhapsody in Blue în doar câteva săptămâni pentru evenimentul anunțat, lăsând partea pentru pian solo ca improvizație în chiar seara marii premiere. Nu doar că această lucrare a devenit una dintre cele mai importante ale secolului XX, dar ea a deschis și drumul pentru ca alți mari compozitori, precum Copland sau Brecht, să introducă în muzica lor elemente de jazz.

În ciuda succesului imens pe care îl avea cu lucrările sale orchestrale, Gershwin a continuat să scrie și multe musical-uri, printre care Oh, Kay! (1926), Funny Face (1927), Strike Up the Band (1927/1930), Show Girl (1929), Girl Crazy (1930) – în acesta din urmă a fost inclusă celebra piesă I Got Rhythm.

La un an după Rhapsody…, Gershwin a dus și mai departe experimentele sale cu simbioza dintre stilul clasic și muzica de jazz, și astfel a apărut Concertul pentru pian în Fa. A avut premiera cu Gershwin la pian, alături de New York Symphony Orchestra. Dirijor a fost Walter Damrosch (rămas celebru ca director al acestei orchestre dar și pentru că a dirijat premierele mondiale a două capodopere ale lui Gershwin, Concertul…, în 1925, și An American in Paris în 1929). Damrosch l-a descris pe compozitor drept Prințul care a luat-o de mână pe Cenușăreasă [adică jazz-ul] și a proclamat-o în mod deschis Prințesă, fără îndoială spre furia invidioaselor ei surori.”

După premiera Concertului…, compozitorul a făcut o călătorie în Europa și a cunoscut mai multe celebrități ale vremii printre care Alban Berg, Maurice Ravel și Serghei Prokofiev.

La mijlocul anilor 1920 s-a mutat pentru o vreme la Paris, căutând să ia lecții cu unii dintre cei mai mari maeștri ai vremii: Ravel, Stravinski, Nadia Boulanger. Toți l-au refuzat, din același motiv: l-au considerat atât de talentat încât nu aveau ce să îl mai învețe. Când Stravinski l-a întrebat pe Gershwin ce câștig anual are din muzică, iar acesta i-a răspuns, Stravinski a exclamat mirat: „Poate ar trebui de fapt ca eu să studiez cu dv, domnule Gershwin.” (Foto: Ravel la pian, Gershwin in dreapta imaginii).

Fred Astaire alături de George și ira Gershwin

Maurice Ravel, care a ascultat mai multe concerte cu muzica lui, spunea: „Am auzit despre lucrările lui Gershwin, și mă intrigă.” Orchestrațiile simfonice ale lui Gershwin au fost adesea influențate de muzica lui Ravel. Gershwin i-a cerut și acestuia la un moment dat să îi dea lecții. Replica celebrului Ravel a rămas și ea antologică: „Tu ar trebui să îmi dai mie lecții.” Ravel a fost cel care i-a sugerat însă să ia lecții cu celebra Nadia Boulanger, căreia i-a scris chiar a doua zi recomandându-l pe Gershwin drept „un muzician dotat cu cel mai strălucit, încântător și poate chiar cel mai profund talent; succesul său mondial nu îl mai satisface, el țintește și mai sus.” Odată ajuns la Paris, însă, Boulager (care îi devenise deja admiratoare) l-a refuzat, spunând că nu avea nimic să îi ofere. Se temea ca studiul „clasic” al muzicii să nu îi afecteze talentul imens și inspirațiile pe care deja le găsise în jazz. În timpul șederii în capitala franceză, Gershwin a compus An American in Paris, prima sa lucrare majoră fără pian, comisionată de New York Philharmonic.

Arnold Schoenberg (atunci când Gershwin l-a rugat să îi dea lecții): „Aș face din tine un Shoenberg prost, ori tu ești deja un Gershwin excepțional.” 

(În imagine, Gershwin alături de portretul lui Schoenberg).

 

 

3 preludii

Greatest hits

Odată cu Marea Depresie, criza economică din anii 1930, dar și datorită răspândirii înregistrărilor muzicale, angajările de muzicieni live au devenit dificile. Doar că Gershwin a fost și un businessman priceput, și a început să își înregistreze tot mai multe lucrări. Vânzările unei singure înregistrări, Somebody Loves Me (1924) i-au adus în doar 3 luni echivalentul a peste 15.500 de dolari, adică mai mult decât Rhapsody in Blue în 3 ani.

Prima lui operă, Blue Monday (una experimentală de jaz într-un act), a scris-o în 5 zile, pe versurile fratelui său Ira.

Celebra și chiar și în continuare foarte apreciata operă Porgy and Bess conține unele dintre cele mai cunoscute hit-uri ale sale, printre care Summertime, I Got Plenty o’ Nuttin și It Ain’t Necessarily So. Deși la premiera din 1935 a fost considerată un eșec, astăzi este considerată una dintre cele mai importante opere americane scrise în secolul XX.

Summertime este cea mai cunoscută parte din această operă, și a avut de-a lungul anilor un număr uluitor de cover-uri realizate de diferite orchestre sau muzicieni: peste 33.000.

Porgy and Bess, principala și cea mai celebră opera a sa, a fost scrisă în 1935, la aproape un deceniu după Rhapsody in Blue, și cu adevărat a provocat o revoluție în lumea muzicală. A fost inspirată de romanul Porgy al scriitorului american  DuBose Heyward, în care Gershwin a văzut un mare potențial de scenă. Abia în 1933 s-a apucat de lucrul la Porgy and Bess (care a durat 20 de luni) alături de fratele său Ira și de Heyward. Un an mai târziu a făcut o călătorie în Carolina de Sud, locul de desfășurare a acțiunii romanului și a operei, și a studiat acolo dialectul local și tradițiile muzicale ale comunității afro-americane.

Nu numai că a fost prima operă importantă care a avut o distribuție exclusiv afro-americană, dar a continuat să fie o lucrare relevantă pentru public de la premiera sa și până astăzi, fiind în continuare prezentă în repertoriul internațional. A fost un succes instantaneu, fiind după premieră într-un turneu neîntrerupt timp de 3 ani. Deși considerată de mulți un musical inspirat din jazz, Gershwin a considerată-o „o operă folk”. La premieră, însă, Porgy… nu a părut un mare succes. Publicul l-a ovaționat pe compozitor timp de un sfert de oră, dar criticii nu au fost deloc impresionați. Producția a avut inițial 124 de reprezentații, și totuși compozitorul nu a reușit să își recupereze banii investiți.

Ulterior, Gerswhin s-a mutat la Hollywood și a fost angajat pentru a compune muzica filmului Shall We Dance (1937), cu Fred Astaire și Ginger Rogers.

An American in Paris, scrisă în 1928, a inspirat  musicalul cu același nume (cu Gene Kelly și Leslie Caron) ce a câștigat Oscarul în 1951. Titlul reflectă o influență semnificativ și asumată în creația lui Gershwin, anume cea a muzicii franceze, dar amintește și de experiența sa pariziană. Dacă Concertul pentru pian în Fa a fost considerat ca „prea în stilul lui Debussy”, despre An American… Gershwin spunea deschis: „Partea introductivă va fi în stil tipic francez, în maniera lui Debussy și a grupului Les Six, deși melodiile sunt originale.”

Răspunsul lui Gershwin la criticile aduse „An American in Paris”:

„Nu e o simfonie de Beethoven, evident… E o piesă umoristică, nu e nimic solemn aici. Nu a fost scrisă cu intenția de a stoarce lacrimi. Dacă face plăcere publicului simfonic ca piesă ușoară, veselă, o serie de impresii exprimate muzical, atunci înseamnă că are succes.”

Finalul (de) necrezut și prea timpuriu

În 1937, cariera lui era foarte pe val; lucrările simfonice și preludiile pentru pian erau deja prezențe constante în programul sălilor de concerte, piesele de musical continuau să îi aducă venituri semnificative, iar colaborările la Hollywood mergeau excelent.

În mod straniu, simptomele tot mai violente ale bolii ce avea să îl răpună pe Gershwin au fost ignorate sau cel puțin nu crezute de cam toată lumea. Chiar și mama lui (pentru a cărei afecțiune George s-a străduit toată viața) a refuzat să vină la Beverly Hills să îl îngrijească atunci când s-a îmbolnăvit.

Simptomele au apărut destul de brusc și violent. În timpul unui concert cu Concertul pentru pian în Fa alături de San Francisco Symphony Orchestra, de regulă excepționalul pianist al propriilor sale compoziții a avut vizibile probleme de coordonare și concentrare. La scurt timp au apărut și alte probleme, deranjante pentru fratele său și soția acestuia, alături de care George trăia la Beverly Hills: modificări ciudate de dispoziție, lipsă de coordonare la masă, dureri de cap invalidante și halucinații olfactive (se plângea că simte miros de cauciuc ars). Inițial simptomele lui nu au fost crezute, și a fost diagnosticat cu isterie – o eroare, se pare, deși sunt totuși semne că ar fi avut ADHD.

La insistențele cumnatei sale, care îl bănuia de vreo dereglare psihică sau cel puțin de capricii, George s-a mutat din casa lor în cea a unui prieten. Pe 9 iunie a fost dus însă în comă la spital, și abia atunci medicii au înțeles că era vorba de o tumoare cerebrală. Prin intervenții speciale (telefoane din partea Casei Albe către un celebru neurochirurg, un avion special trimis după acesta). După operație, însă, pe 11 iulie 1937, moartea lui Gershwin a șocat și îndurerat o lume întreagă de melomani, și a lăsat posterității o chinuitoare întrebare: „Dacă până la 38 de ani a fost atât de uluitor, ce alte capodopere ar mai fi putut scrie?…”

În cuvintele lui George Gershwin

Muzica adevărată trebuie să reflecte gândurile și aspirațiile oamenilor și timpului ei. Oamenii mei sunt americani. Timpul meu este astăzi.

Lucrul cel mai extraordinar la mama mea este faptul că e atât de modestă legat de mine.

Viața semănă mult cu jazzul… e mai bine atunci când improvizezi.

Adesea aud muzică în chiar mijlocul zgomotului.

Îmi place să cred că muzica e o știință emoțională.

21
/08
/23

LECTURĂ În așteptarea ediției din 2023 a Festivalului Internațional George Enescu, Ziarul Metropolis vă invită să redescoperiți două spirite strălucite ale secolului XX, conștiente de direcția în care se îndreaptă arta.

13
/08
/23

Corneliu Baba a căutat neîncetat, prin pictură, ce e dincolo de formă și culoare, s-a perfecționat tot timpul, s-a depășit pe sine însuși tot timpul, astfel obligându-i pe cei care i-au urmat să meargă mereu mai departe.

30
/06
/23

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar amenințările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziștilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficțiune.