Cartea “Izgoniţii” a fost publicată anul trecut la Polirom. Ea vine după “Sectanţii” şi “Bandiţii”, împreună formând o trilogie a marginalilor unică în literatura română. A scris-o Vasile Ernu.
Un articol de Andrei Crăciun|26 martie 2020
Am ales din noul volum al lui Ernu câteva fragmente care v-ar putea deschide apetitul pentru lectură. Iată-le.
Despre memorie, uitare și reinventare
Am crezut mult timp că memoria este legată de cuvinte, nume și imagini. Am greșit profund. Cu timpul toate acestea se șterg, se transformă și capătă alte forme. Intervine uitarea. Uităm ce știm și chiar uităm că am știut ceva. Uitarea vine peste tine și șterge tot. Și, pentru că omul nu poate trăi fără memorie, e nevoit să reinventeze totul de fiecare dată. Își povestește în minte lucrurile pentru a nu uita. Rescrie totul de teamă că va rămâne fără memorie. Omul care uită nu este nici plantă, nici animal pentru că nu mai păstrează nici măcar instinctele primare, căci ele au fost îmblânzite. Pentru om, uitarea este un monstru groaznic, de care se teme mai tare decât de moarte.
Despre memoria omului sărac
Ce ascunde toată această poveste, ritualul îngrijirii unor morminte invadate de buruieni? Un anumit fel de a menține memoria vie. De a o întreține. E memoria omului simplu și sărac. Singurul lui fel de a menține amintirea vie sunt aceste munci cotidiene, deloc ușoare și deloc comode. Memoria este întreținută prin aceste greutăți și aceste munci ritmate. Dacă nu le ai, ele trebuie inventate. Doar așa poate fi menținută memoria celui simplu care nu are alte mijloace. Altfel, intervine uitarea. Iar „în viață există lucruri mult mai îngrozitoare decât moartea” (n.r. – citat din poeta Anna Ahmatova). Uitarea este unul dintre ele.
Despre idișul de altădată
Cine mai știe azi idiș pe la noi? Mai nimeni. Dar cândva, nu foarte demult, se auzea idiș în toată regiunea, fiind una dintre cele mai folosite limbi. Iar în orașele importante din zonă, de la Iași la Odessa și de la Chișinău la Cernăuți, se vorbea la fiecare colț de stradă.
Se auzea în diverse forme: recitată prin nenumăratele sinagogi care împânzeau orașele, discretă și atrăgătoare prin dughene, măcelării și farmacii, răstită sau aspră prin piețe și mahalale. O auzeai în toate formele. O auzeai deseori cântată fie în vechi melodii evreiești, fie în doine sau cântece moldovenești sau rusești cântate de evrei cum numai ei știau. Sunau mai bine decât originalul. Era o mare onoare să ai lăutari evrei la petrecere sau nuntă. Era o chestiune de prestigiu. Cine nu-și permitea lăutari evrei își lua țigani. Erau și ei buni, dar tristețea rusească și moldovenească nu o poate nimeni cânta și jeli cum o fac evreii.
Despre Odessa și Chișinăul de altădată
Odessa era un alt oraș, “răsfățat (…), unde evreii mănâncă brânză elvețiană, iar de sabat evreicele umbră cu umbrelă”. Chișinăul acelor vremuri era prăfuit, mic, cu multe mahalale: toamna și primăvara, noroi, iar vara, praf și arșiță cât cuprinde. Lucrurile stătuseră și mai prost, dar aveau să se îmbunătățească, pentru că, încet-încet, aveau loc schimbări. Vechiul târg moldovenesc se transforma (n.r. – e vorba de începutul secolului XX) într-o capitală de gubernie obișnuită, Basarabia, a temutului Imperiu Țarist. (…) Pentru cei din capitala imperiului, mai ales după exilul lui Pușkin, ea rămăsese asociată cu un soi de rai exotic: Basarabia e acolo unde e cald. Iar pentru nordici asta este prima condiție de bază a raiului: căldura asociată cu vin, fructe, vesele, chef, voie bună și muzică lăutărească cântată de țigani. O imagine idilică, chiar dacă poetul rus a scris multe lucruri mai puțin măgulitoare.
Despre harul evreilor de a fi buni violoniști și cum vedea rabinul din Odessa această situație
Dar de ce cântau cel mai bine la vioară, și nu la pian, de exemplu? Pentru că aveau un talent deosebit, degete mai speciale? Era bună ironia lui Rabi când spunea: “Stați liniștiți, dragilor, nu sunteți mai buni pentru că sunteți speciali, ci pentru că aveți bani doar de vioară și nici nu putem duce cu noi pianul de câte ori ne bat rușii și trebuie să fugim. Mulțumiți-i lui Yahve că aveți bani doar de vioară, nu și de pian. Ar fi un blestem să cântăm bine și la pian.”
Despre zvonul care a dus la pogromul din 1903 de la Chișinău
În acea primăvară o veste teribilă s-a abătut asupra orașului. A căzut ca un trăsnet în toiul unei ploi de vară: scurt și iute. S-a răspândit ca o molimă, s-a răspândit precum căldurea și jariștea văratică de care nu te poți ascunde nicăieri. Te găsește peste tot și te sufocă. De această căldură teribilă nu scapă nimeni, de ea nu te poți ascunde. Îi găsește pe toți, îi cuprinde și-i sufocă.
Vestea care s-a răspândit cu viteza fulgerului în tot Chișinăul spunea că în orășelul vecin a fost omorât un copil. (…) Era un copil de pravoslavnici, dintr-o familie de creștini. (…) Dar ăsta era doar începutul poveștii terifiante. Se spunea pe șoptite: moartea acestui copil nu este un necaz oarecare, nu este un accident nefericit, în spatele ei se ascunde ceva teribil, înfricoșător. (…) Zvonul care a cuprins orașul aducea la cunoștință că toate datele arătau că e era vorba de o crimă ritualică. O crimă comisă de evrei în prejma Paștelui.
