Bălţăţeanu, spunea actriţa Maria Filotti, „era un partener ideal, mai ales în sensul de a şti să se adapteze la jocul celuilalt, cu atâta supleţe, încât îi facilita jocul”. În 40 de ani de teatru, a avut noroc şi a jucat toate genurile, mergând din victorie în victorie. S-a născut pe 26 noiembrie 1893, la Drobeta-Turnu Severin.
Un articol de Monica Andrei|26 noiembrie 2015
Poza lui Nicolae Bălţăţeanu (Nicu, aşa cum îi spuneau cei apropiaţi) arată o frumuseţe bărbătească ideală pentru scenă. Plin de distincţie, radiază căldură, inteligenţă, farmec. Chipul său, cu trăsături regulate şi nobile, cu privirea adâncă a ochilor căprui, te duce cu gândul la rolurile de „june prim”.
Vintilă Russu Şirianu şi Nicolae Brezeanu se cunosc la Iaşi, prin 1918, după doi ani apocaliptici, cu tifos şi foamete, în urma războiului. Nicolae Bălăţeanu juca atunci în spectacolul de revistă „Măscăriciul Vălătuc”. Actorul seducător („cu o voce învăluitoare de bariton şi jobenul de chefliu elegant, pus pe-o parte, cânta pe mica scenă de revistă cupletele scrise de către Păstorel Teodoreanu”) semăna cu Leonard, prinţul Operetei şi rege al inimilor femeieşti, notează memorialistul Vintilă Russu Şirianu.
„După spectacol, Păstorel ordonă să-l urmez la Râpa Galbenă unde era un vin auriu de Bucium, sala străbunului local unde ciocniseră pahare de Cotnari Eminescu, Creangă, zumzăie de lume, ca un stup. La masă, trei tacâmuri. Unul pentru Bălţăţeanu. Un băiat cu două însuşiri deosebite: ştie să asculte grozav şi mânuieşte paharul cu respect… După spectacol, pe uşa scundă, se apropie de noi, cu pas domol frumosul tânăr, timid, fiert de oboseală şi căldură. Amfitrionul face prezentările, politicos Bălţăţeanu se aşază între noi. Păstorel îi fabrică un şpriţ clasa întâia care abureşte paharul.
Bălţăţeanu îl dă pe gât cu voluptate. Păstorel îi mai toarnă unul. Pe acesta, însetatul îl degustă încet, îşi şterge fruntea cu batista, oftează. Mă aplec spre el: «îţi place vinul domnule Bălţăţeanu?» Zâmbeşte larg, ridică din sprâncene şi cu o privire plină de înţelesuri bizare: «E necesar. Vinul e necesar.» Pe drumul vieţii şi al amiciţiei noastre mi-a fost dat să înţeleg nuanţele diverse şi subtile pe care le avea: «vinul necesar».
Inima îmi dă mână cu nerăbdare pana, să aştern pe hârtie caldul meu prinos şi admiraţia pentru arta lui Nicu Bălţăţeanu, un om de o mare discreţie şi modestie, de o conştiinciozitate cum n-am mai întâlnit. Modestia lui mergea până la timiditate. Chiar ajuns în vârf, pe muntele profesiei lui, tot sfios a rămas. Niciodată n-a bârfit pe nimeni. Niciodată nu s-a văitat de nimic.
Seriozitatea, nealterata conştiionciozitate în munca lui nu s-au dezminţit nicidoată nici la vârsta dinspre poarta bătrâneţii, care l-a aflat pe câmpul de onoare al scenei şi al catedrei. Aşa a rămas: sobru, discret până la timiditate, simplu, plin de măsură. Nici la repetiţii nici în timpul spectacolului, Bălţăţeanu nu apăsa, nu strivea cu jocul ori comportamentul lui pe cei mici. Instaura un climat colegial. Amambilitatea lui colegială nu era o formă de politeţe, ci o gentileţe a sufletului său bun, a umanităţii lui calde.”
Nu se cade să las teatrul să sufere din pricina mea!…
„Ce oboseală a fost întreaga lui viaţă de actor şi de profesor. În două rânduri vizitându-l în cabină, prieteneşte, l-am aflat jucând cu aproape de 40 de grade febră. Îi sclipeau ochii aprinşi de febră. Îşi muşca buzele, să nu-i clănţănească dinşii de frisoane şi zâmbea cu eterna lui afabilitate. Şi-mi spusese doar atât: «Trebuie să joc, dragă. Nu se cade să las teatrul să sufere din pricina mea!…»
Ca profesor, era animat de aceleaşi devotament. La nevoie, uita de timp, de masă, de casă. Era mereu chinuit de responsabilitate, de dificultăţile aşternute ca nişte sârme ghimpate, în drumul profesional. În faţa unei sticle de vin, îmi spunea într-o iarnă dură: «este mai grea decât a oricărui dascăl responsabilitatea profesorului de la un institut de teatru… În nici un alt sector de învăţământ nu eşti pus în faţa surprizelor, a riscurilor de apreciere, ca la noi. Am avut situaţii care la admitere promiteau mult, ca apoi, să te facă să disperi pentru viitorul rol. Alţii, pe care cu greu îi admisesem, ne puneau probleme, ca apoi, să salte dintr-o dată şi în scurtă vreme să se afirme în teatre ca talente. E teribil, dragă»”.
Era un mare fumător. „Cu pleoapele unite, pe care o istovire prematură le făcea să cadă greu peste privire, îţi făcea impresia că nu vede nimic în jurul lui. Dimpotrivă, neaşteptat vedea tot. Curând după începerea anului universitar ştia ce fel ţigări fumează studenţii lui. Iarna repetau acasă la el. La un moment dat, Bălţăţeanu dispărea. Studenţii dădeau năvală la masa rotundă unde se aflau pachetele cu ţigări. Bălţăţeanu aranja pachetele după ce le deschidea, scotea din fiecare câte două, trei. Dacă eşti în casa cuiva şi te serveşti din ţigările gazdei te afli în perfectă regulă. Nu vreau să încarc conştiinţa băieţilor, însă băieţii îşi descărcau conştiinţa tot cu o subtilitate morală. Nu goleau niciodată tot pachetul, lăsau două, trei.
„Cu o lună înainte de prea timpuria lui dispariţie, slăbit de boala care nu-l ierta, îl însoţeam spre casă. Umbla greu, glasul îi era tremurător, îl ţineu la braţ, cu dureroasă emoţie. Aveam impresia că însoţesc carul funebru. În dreptul unui restaurant mă înfăşor în ipocrizia afectuoasă a compasiunii, îmi dreg glasul şi-l întreb dacă luăm un vinişor. Se opreşte, mă priveşte cu delicată, discreţie adâncă şi-mi şopteşte: «nu mai e necesar, dragul meu».”
Nicolae Bălțățeanu a decedat pe 27 februarie 1956, la Bucureşti.
FOTO: cinemagia.ro
