CRONICĂ DE FILM Era inevitabil să apară şi primele filme realizate în izolare. Radu Jude a lansat un scurt autoportret conceput la invitaţia Arte/ZDF. Iar Dan Chişu a încercat un lungmetraj, un simplu excerciţiu autocomplezent despre un regizor care roagă actori să joace într-un film despre viaţa în carantină.
Un articol de Ionuţ Mareş|13 mai 2020
După spectacole vechi sau recente puse online de teatre și după diferite scheciuri mai mult sau mai puțin inspirate făcute de actori în casă și distribuite pe rețelele de socializare, era firesc să apară și primele filmele românești realizate în izolare.
Deocamdată, doar două exemple, care reflectă însă preocupările fiecăruia dintre cei doi regizori. Două feluri de a face film de acasă, rapid și cu mijloace minime, dar cu rezultate diferite.
Asta până vor fi finalizate și lansate inevitabilele filme mai reflexive despre perioada pe care o trăim, care vor exploda în toată lumea, deci foarte probabil și în România, în anii următori. De altfel, unii regizori români de film nonficțional au anunțat deja că documentează criza actuală și există cu siguranță scenariști care scriu povești inspirate din necunoscutele și fricile prezentului.
Realizat ca o „comandă” a Arte/ZDF în contextul unei retrospective organizate de festivalul goEast din orașul german Wiesbaden și difuzate până la urmă online, „Autoportret” (sau „Nu știu”, în versiunea autorului său) este un „autofilm” de doar șase minute în care Radu Jude vorbeşte despre ceea ce îl interesează ca cineast, aparent prin răspunsuri la câteva întrebări foarte precise despre parcursul și motivaţiile sale.
Disponibil pe Vimeo, „Autoportret”/„Nu ştiu” este un scurtmetraj jucăuș-zgândăritor sub formă de colaj, care conține, comprimat, cele mai multe din obsesiile artistice ale lui Radu Jude, în special din filmele sale politice din ultimii ani.
Primul lucru care atrage atenția este absența oricărei imagini cu autorul său, iar asta elimină parțial riscul unei autoflatări stânjenitoare.
E drept, coloana sonoră este formată din răspunsurile la presupusele întrebări, pe care le rostește însuşi Radu Jude, pe același unic ton rece şi detașat de la un cap la altul.
În paralel cu cvasi-confesiunile pe care le auzim, montajul imaginilor (realizat de unul din colaboratorii săi tradiționali, Cătălin Cristuțiu) arată un interes și o deschidere spre exterior, spre societate și istorie, spre eclectismul arhitectural și stradal al Bucureștiului și, mai ales, spre oameni simpli – un muncitor care cară saci cu moloz, o femeie care vinde ouă pe trotuar, un cuplu de bătrâni care se plimbă cu greutate, ținându-se de braț – și spre alte forme de exprimare, cum ar fi fotografiile excepționale ale lui Silviu Gheție, prieten al regizorului, romanul „Bietele corpuri” de Sonia Larian sau fragmente de found footage în 8 mm.
Radu Jude spune că toate sunt posibile surse de inspirație, pentru că aceste imagini, reflexii aparent aleatorii ale realității, înregistrate în peregrinări trecute prin oraş, ascund ceva („Poate că mă interesează ce e dincolo de ceea ce se vede”, spune el la un moment dat, adăugând rapid: „Dar asta sună puțin pretențios”). Iar ansamblarea lor după o logică de montaj ferită de constrângeri narative și bazată pe o asociere liberă de idei sintetizează destul de fidel stilul lui Radu Jude (propria afirmație că nu ar avea un stil sau că acesta ar arăta ca stilul arhitectonic al Bucureștiului, adică unul în care o clădire înaltă de sticlă stă lângă vechi clădiri aproape dărăpănate, face parte din binecunoscuta autoderiziune, nu lipsită de un ușor alint în spirit comic şi marcată încă din titlul „Nu știu”).
Dintr-un astfel de autoportet nu puteau lipsi nici obișnuitele săgeți: una e aruncată spre Biserica Ortodoxă, reprezentată printr-un cadru cu Catedrala Mântuirii Neamului încă nefinalizată, iar o alta spre Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică (U.N.A.T.C.), școala națională de film la care a fost respins la admitere în tinerețe și pe al cărei slogan – „Unicitate. Naturalețe. Autenticitate. Talent. Creativitate” – îl ironizează.
……………………………
Într-un cu totul al registru, mult mai previzibil și convențional, a fost realizat lungmetrajul de 90 de minute „Nouă povești de dragoste și ură în izolare”, de Dan Chișu, disponibil pe YouTube și descris în felul următor: „Film de lungmetraj scris în carantină în perioada 12 martie – 10 aprilie şi filmat în perioada 15 aprilie – 23 aprilie cu telefoane mobile de cei 17 actori care interpretează în film. Bugetul filmului a fost 0”.
Un regizor exasperat de carantină, jucat chiar de Dan Chişu, vrea să facă un film cu mai multe scurte poveşti cu diverse personaje uşor excentrice şi care să aibă într-un fel sau altul legătură cu izolarea cauzată de pandemie.
Aşa că apelează la mai mulţi prieteni actori şi le cere să se filmeze singuri în casele lor interpretând aceste personaje, majoritatea puse în situaţii tensionate de discuţii video sau prin telefon unu la unu.
Caracterul pretins metadiscursiv al filmului e dat de combinaţia de scene în care se presupune că actorii joacă pe bune poveştile imaginate, construite într-un registru de farsă, şi scene – de asemenea jucate, dar cu aparenţă de realitate – în care personajul Dan Chişu îi sună să îi invite în filmul său sau să discute despre ce au filmat deja. Lor li se adaugă şi câteva momente în care acelaşi personaj-regizor stă de vorbă cu cei din echipa tehnică – imagine, sunet, montaj. Clasicul film în film, cum ar veni.
Faptul că filmul semnalează la tot pasul că nu trebuie luat în serios şi că e o glumă făcută între nişte prieteni şi colegi sătui de stat în casă şi departe de profesia lor nu poate camufla totuşi inconsistenţa demersului.
Prin simplitatea sa din care face aproape o frondă şi pe care pretinde că o transformă într-o calitate, „Nouă povești de dragoste și ură în izolare” arată că distribuirea unor actori buni nu este suficientă pentru un cinema care să şi transmită ceva.
Repetarea, cu mici variaţiuni, a aceloraşi două cadre cu actorii privind direct în camera telefonului sau a laptopului sau filmaţi în timp ce vorbesc la telefon ori se uită la laptop, e greu de numit mizanscenă. Şi devine inevitabil obositoare, în ciuda încercărilor de a da un oarecare ritm prin montaj.
Aşa că lipsa unei adevărate mizanscene care să fi putut eventual potenţa doritele efecte fals dramatice sau forţat comice face ca filmul să fie doar o mitraliere de scurte poante discutabile din care actorii, cu toate eforturile şi talentul lor, nu prea au ce scoate şi nici nu au timp să o facă.
Sunt lăsaţi expuşi şi, ca în nişte exerciţii de şcoală la care îi îndeamnă un astfel de dispozitiv regizoral limitativ care nu lasă loc de vreo acumulare, devin mai fragili, de unde şi felul demonstrativ în care joacă. Se dovedeşte încă o dată că în cinema-ul de ficţiune, narativ, energia care se creează între prezenţa actorului şi camera de filmat este esenţială.
Până la urmă, înşiruirea de inside jokes ar putea fi trecută cu vederea. Însă trimiterea – fie şi autoironică atunci când se spune, preventiv, că e o reverenţă – la „This Is Not a Film” (2011), documentarul-jurnal pe care regizorul iranian Jafar Panahi l-a făcut în propriul apartament în timp ce se afla în arest (politic) la domiciliu, este o blasfemie cinefilă de prost-gust.
