DUKE ELLINGTON: „Ducele” care a înnobilat jazzul 
https://www.ziarulmetropolis.ro/duke-ellington-ducele-care-a-facut-innobilat-jazzul/

OAMENII MUZICII Pe 24 mai 1974 murea colosul jazzului, Duke Ellington, unul dintre cei mai activi şi influenţi muzicieni ai secolului XX. A scris peste 3.000 de cântece, multe dintre ele fiind hit-uri şi astăzi, şi timp de aproape 50 de ani a colindat lumea ca pianist şi şef de orchestră de jazz. A fost de 12 ori câştigător de Premii Grammy (dintre care trei postum).

Un articol de Cristina Enescu Aky|29 mai 2020

Elocvența, prezența și carisma lui Duke Ellington (1899-1974), adăugate talentului enorm și uriașei sale inventivități în folosirea orchestrei de jazz („big band”-ul) l-au transformat atât în timpul vieții cât și după moarte într-unul dintre „uriașii între uriași” ai muzicii secolului XX. Datorită lui, jazzul a ajuns să fie perceput ca o formă de artă de același calibru cu celelalte genuri muzicale „de clasă”.

Orchestra creată de el a rămas cea mai cunoscută din istoria genului. Ellington a dus jazzul mult dincolo de muzica „de fundal”, de cabaret, creând apoi stilul jungle jazz, ce îngloba inspirații din muzicile exotice, tradiționale ale afro-americanilor, cu multe efecte sonore particulare. Tot el a fost unul dintre cei care au contribuit la scoaterea jazzului din zona de segregare rasială, transformându-l într-o muzică perfect demnă pentru publicul larg, indiferent de culoarea pielii sau de statutul social.

S-a adaptat magistral la epoca radioului și apoi la cea a filmului, ca și la diferitele valuri ale muzicii de jazz de-a lungul a aproape o jumătate de secol. A fost cel care a transformat jazzul într-o forță muzicală, culturală și chiar socială remarcabilă. Se referea la muzica lui mai degrabă ca fiind American music decât jazz, și a folosit termenul de „beyond category”/„dincolo de categorii”, ca un „principiu eliberator”și cumva democratizant în muzică.

S-a născut pe 29 aprilie 1899 în Washington. Edward Kennedy îi era numele, dar a dobândit porecla de Duke încă din copilărie pentru că lăsa încă de mic tuturor impresia unui nobil, cu maniere elegante și o prezență de gentleman perfect. Mama lui s-a străduit să îl educe astfel: manierat, respectuos, elegant. Ulterior s-a dovedit a fi un Duce și prin faptul a „domnit” splendid peste aproape o jumătate de secol cu muzică extrem de populară și influentă.

Era mereu foarte atent și pedant cu aspectul său, dobândind încă de mic porecla Duke, a fost un gurmand și s-a luptat cu kilogramele în plus, motiv pentru care a dobândit și o altă poreclă: „Dumpy” („Îndesatul”). Totuși, chiar și corpolent, a știut mereu să arate ca scos din cutie, definiția unui „bărbat bine”.

E un geniu, de acord, dar Isuse cum mănâncă! (trombonistul Tricky Sam Nanton)

A fost unul dintre muzicienii celebri care au „suferit” de sinestezie: „vedea” muzica în culori, ba chiar cu diferite texturi, de exemplu nota re spunea că o percepe ca o „pânză groasă de sac de culoare albastru închis”. Mai mult, Duke spunea că o aceeași notă cântată de muzicieni diferiți, el o percepea în culori diferite.

Părinții lui, Daisy și James, erau amândoi pianiști amatori talentați. Bunicul mamei sale fusese sclav; tatăl său lucra ca majordom, unul prosper după standardele afro-americane ale vremii și care se auto-educase grație bibliotecii medicului la care lucra.

S-a îndrăgostit de mic de orchestrele care cântau în cluburile de dans, unde mama lui îl ducea, îmbrăcat „la patru ace”, și îl punea pe marginea scenei lângă muzicieni. În liceu a fost mult mai interesat de baseball decât de muzică. Primul său job a fost de fapt ca vânzător de alune pe stadion.

Niciodată nu m-a interesat prea mult pianul până când am realizat că, de fiecare dată când cântam la pian, apăreau câte o fată pe banchetă la stânga mea și una la dreapta mea. (Duke Ellington)

La 7 ani a început să ia lecții de pian. În adolescență însă a lăsat-o foarte moale cu pianul, nu-l prea interes. Asta până a auzit niște pianiști într-un local de biliard, după care a luat în serios lecțiile de pian și s-a pus pe studiu. În liceu a devenit pasionat și de pictură, la care s-a dovedit de asemenea foarte talentat, astfel că în 1916, la 17 ani, a primit o bursă pentru studii de artă la Pratt Institute din Brooklyn. Dar a decis să nu meargă acolo pentru a se putea concentra pe muzică. Un an mai târziu se întreținea desenând panouri în timpul zilei, iar serile făcea muzică. A avut și un job de curier, ceea ce i-a permis să își facă o mulțime de contacte. Iar serile se dedica jazzului și cânta la pian. Cu prima sa trupă, „The Duke’s Serenaders”, cânta pe la petreceri și săli de dans, iar ceea ce era neobișnuit pentru acea vreme e că trupa cânta atât pentru albi cât și pentru negri.

De la mijlocul anilor 1920 s-a stabilit la New York. Orchestra lui a început să cânte în cluburile de noapte de pe Broadway, și a început o îndelungată rezidență muzicală la faimosul Cotton Club din Harlem, un loc unde lumea venea să danseze. Aici au cântat mulți ani, până în 1931, dar bună vreme nu puteau să și vină să asculte alți muzicieni cântând. Motivul? Duke și orchestra lui erau de culoare. În timp, Ellington a contribuit la relaxarea politicii de segregare rasială a celebrului club.

Stilul lui de lucru era.. interesant, cel puțin. De multe ori își chema muzicienii la repetiții pe la 3 dimineața, și timp de 4-5 ore lucrau fără partituri, cu Duke la pian, trecând prin piesele pe care dorea să le dezvolte, sugerând aici o parte pentru saxofon, acolo una pentru clarinet sau trompetă. Considera că muzicienii săi pot memora mai bine piesele în acest mod decât dacă ar fi avut partituri în față. În consecință, multe dintre celebrele sale aranjamente nu au fost puse pe portativ decât la niște luni după ce au fost lucrate și repetate, la insistențele managerului orchestrei. Pasajele hot solo erau, desigur, lăsate libere în partituri. Hot putea însemna nu doar un pasaj rapid și puternic, ci și unul languros, soft.

În anii 1930 Duke Ellington era deja un nume sonor al scenei muzicale newyorkeze, și a întreprins două turnee prin Europa. Unul din primele sale hituri internaționale a fost Mood Indigo, compoziție care l-a plasat în scurt timp printre cei mai importanți compozitori de jazz ai vremii.

Extrem de popularul It Don’t Mean a Thing (If it Ain’t Got that Swing), o piesă perfect construită și ritmată, care a apărut în zorii erei swing, când termenul în sine era unul nou pentru public.a apărut în 1932. E una dintre piesele legendare ale jazzului, despre care istoricul Gunther Schuller spunea că este „o piesă profetică cu un titlu profetic.” Ellington a scris piesa în timpul pauzelor de la concertele din Lincoln Tavern din Chicago. Spunea că piesa a devenit extrem de faimoasă datorită faptului că exprima un sentiment ce era prevalent între muzicienii genului la acea vreme. Atribuia această frază trompetistului său, de asemenea celebrul Janes Bubber Miley (care în același an a murit de tuberculoză) când i-a explicat lui Duke de ce nu dansau clienții din localurile de dans la unele piese.

Jazzul e un bun barometru al libertății (…). Muzica e atât de liberă încât mulți spun că este unica exprimare nestingherită a libertății depline pe care a produs-o până acum țara aceasta. (Duke Ellington)

În 1934 a compus de asemenea celebra (In My) Solitude, într-o pauză de 20 de minute în care aștepta ca trupa dinaintea sa să termine lucrul într-un studio din Chicago.

În anii 1940 a devenit încă și mai mult un superstar internațional datorită unor hituri precum Concerto for Cootie, Cotton Tail  și Ko-Ko. Multe dintre piesele sale au avut-o ca vocalistă pe preferata sa, Ivie Anderson.

Reminiscing in Tempo (1935) este o compoziție-memorial muzical inspirat de moartea mamei sale, care l-a marcat profund. Manuscrisul a rămas pătat în numeroase locuri, din cauza lacrimilor căzute pe hârtie. Este poate compoziția în care Ellington a folosit în modul cel mai măiastru orchestra ca un canal de exprimare a propriilor sale trăiri și emoții, și a descris-o drept „o relatare amănunțită a singurătății mele după pierderea mamei mele.”

*A colaborat cu cei mai mari dintre mari, printre care cântăreața Ella Fitzgerald, pianistul și dirijorul Count Basie, trompetistul Louis Armstrong sau saxofonistul John Coltrane. În 1967 a înregistrat un album cu Frank Sinatra intitulat Francis A. & Edward K. 

Black, Brown and Beige (1943) este una dintre piesele cu cele mai puternice rezonanțe social-politice din repertoriul său, pentru care muzicianul a făcut o amplă documentare antropologică. A fost supranumită „prima simfonie a lui Duke Ellington”. A fost practic o piesă-protest, având premiera la Carnegie Hall în același an, În ea sunt reprezentate trei părți distincte ale istoriei afro-americanilor și a luptei lor împotriva discriminării: Black – perioada în care muzica negrilor s-a dezvoltat în paralel cu munca în sclavie; Brown marchează contribuția afro-americanilor din timpul războiului civil, iar Beige portretizează istoria comunității de după Primul Război Mondial.

Viața personală

Din căsătoria cu iubita din liceu, Edna Thompson, pe când avea 19 ani i s-a născut unicul fiu, Mercer Kennedy Ellington (care mai apoi a fost business manager-ul tatălui său). După despărțirea a urmat relația cu Midred Dixon, care l-a încoțit în turnee și i-a fost muză la apogeul carierei sale (iar fiului său, ca o mamă), dar și manager al companiei lui Duke, Tempo Music. Iar apoi au urmat două relații, cu Beatrice „Evie” Ellis și Fernanda de Castro Monte – cu ambele, Ellington a avut relații cumva în paralel, și le-a susținut financiar toată viața.

Mercer a fost el însuși un compozitor și trompetist cunoscut, și a scris numeroase cântece pentru orchestra tatălui său, și care a preluat conducerea orchestrei după moartea acestuia. La începutul anilor 1980, Mercer Ellington a devenit dirijorul primului musical ce conținea compozițiile tatălui său, Sophisticated Ladies. Până la moartea sa (tot de cancer, la fel ca Duke), în 1996, a făcut turnee și înregistrări cu orchestra lui Duke, iar apoi conducerea acesteia precum și continuarea moștenirii marelui Duke au fost preluate de fiul cel mic al lui Mercer, Paul Mercer Ellington.

 

Dacă muzica sună bine și te face să te simți bine, atunci ESTE bună. (Duke Ellington)

Perspectiva lui asupra orchestrei de jazz era diferită de cea a altor muzicieni. Unde alții vedeau doar mai multe instrumente care trebuiau aduse la o voce unitară, Ellington considera că e mai interesantă să lase libere disonanțele dintre diferitele instrumente și stiluri de interpretare, și căuta special muzicieni care aveau un sound unic, particular, cum ar fi celebrul său colaborator Bubber Miley cu al său specific „wa-wa”. Ellington scris piese ce nu evitau sau corectau ci dimpotrivă valorificau aptitudinile și stilurile diferite ale muzicienilor din orchestră. Din acest motiv, ca de altfel și datorită numeroaselor succese de-a lungul anilor, mulți dintre muzicienii orchestrei sale au rămas alături de el mulți ani.

Cel mai important lucru pe care îl caut la un muzician e dacă știe să asculte. (Duke Ellington)

În 1965, când marile orchestre de jazz începeau deja să fie eclipsate de artiștii be bop și de emergența fenomenului rock’n’roll, Ellington a ajuns din nou în fruntea top-urilor cu legendara înregistrare a concertului său din 1965 de la Newport Jazz Festival.

Sepia Panorama 

I Got it Bad and That Ain’t Good

Caravan 

Prelude to a Kiss 

Satin Doll 

„Ce e muzica pentru tine? Ce ai fi tu fără muzică? Muzica e totul. Natura e muzică, greierii în noaptea tropicală. Marea e muzică, vântul e muzică. Ploaia bătând pe acoperiș și furtuna de pe cer sunt muzică. Muzica (…) e limba esperanto a lumii.”

Ellington a fost un maestru al artei de a rămâne mereu proaspăt, relevant și unic, în ciuda trecerii anilor și a diferitelor trenduri muzicale. Pe de o parte a inovat constant în felul său de a cânta la pian (cu multe elemente neconvenționale, inclusiv explorarea disonanțelor), dar a făcut-o și în calitate de lider de orchestră. A traversat mai multe perioade ale jazzului, din anii 20 până în anii 70, și mereu orchestra lui a rămas pe val, proaspătă și interesantă. Jazzul evolua atât de rapid în acei ani încât dacă o orchestră de jazz nu își împrospăta stilul cam la 5 ani, începea să fie considerată depășită.

Multe dintre trupele de jazz ale anilor 1920 erau deja „prăfuite” în anii 1930, când ajungea în vogă swing-ul; marea majoritate a acestor trupe erau deja ieșite din vizorul publicului în anii 1940 când mainstream devenise be bop-ul. Totuși, orchestra lui Ellington s-a menținut constant între primele 5 trupe ale scenei de jazz, fiind mereu, deși altfel, relevanți și incitanți pentru public. Piese precum Mood Indigo, Take The A Train sau It Don’t Mean A Thing If It Ain’t Got That Swing au continuat să sune „modern” chiar și decenii după ce fuseseră lansate.

Când a împlinit 70 de ani, în 1969, a fost invitat de președintele Nixon să cânte la Casa Albă – unde anterior, în anii 1920, tatăl său lucrase ca majordom. Întrucât și-a adaptat constant de-a lungul anilor stilul ca pianist, chiar și la avea vârstă, auzindu-l cântând, puteai crede că pianistul e un tânăr care cântă în stilul acelei vremi, nu unul peste care trecuseră decenii bune de jazz și de viață.

Când primar al New York-ului a fost Michael Bloomberg, acesta a decretat ziua de 29 aprilie ca Duke Ellington Day în 2009, în ceea ce ar fi fost a 110-a aniversare a nașterii sale.

Influența jazzului asupra muzicii clasice

Geroge Gershwin cu a sa Rhapsody in Blue a fost unul dintre primii care au introdus vibe-ul jazzului în sălile de muzică clasică (ba chiar, la premieră, a improvizat el însuși foarte mult la pian). A fost și Șostakovici cu a sa Jazz Suite nr. 2, sau Stravinski cu Ebony Concerto (1945), un fel de concerto grosso pentru o trupă de jazz. Și a fost, desigur, și Ellington, care a demonstrat că influența jazzului asupra muzicii clasice se poate extinde și la compozițiile clasice mai vechi.

În 1960 a scos un album intitulat Swinging Suites by Edward E. and Edward G, cei doi Edward fiind el însuși respectiv E. Grieg. Aici el a fpcut o rearanjare a celebrei lucrări Peer Gynt a lui Grieg, inclusiv In The Hall Of The Mountain King, în două suite pentru orchestră de jazz. Ulterior, a aplicat același „tratament” și Spărgătorului de nuci al lui Ceaikovski. Albumul cu Grieg a fost foarte bine primit, însă nu și în Scandinavia, unde Academia Suedeză de Muzică a declarat că albumul era „o ofensă la adresa culturii muzicale nordice”.

Ellington a fost și primul care a înregistrat piese de jazz mai lungi de 3 minute, cum era standardul inițial, pe discuri de 78 rpm (rotații pe minut). Reminiscing in Tempo a fost înregistrată astfel – pe 4 discuri.

Black pride

În vremuri în care black pride (mișcarea afro-americanilor de exprimare publică a mândriei de a fi „negru”) nici nu se vedea la orizont, el a fost printre primii muzicieni de culoare care au făcut din compozițiile lor o sărbătoare a identității culturale afro-americane, folosind și frecvent termenul „negru” în numeroase piese, printre care Creole Love Call (1927), Black And Tan Fantasy, Black Beauty (1928), When A Black Man’s Blue (1930), Black Butterfly” (1936) monumentala suită Black, Brown and Beige (1943).

Starul Hollywood-ului

Când scenariul cerea dansuri și muzică antrenante, cine era mai potrivit decât celebrul Duke și orchestra lui? În plus, zâmbetul său cuceritor, prezența relaxată și lejeritatea cu care se mișca în fața camerei de luat vederi erau avantaje uriașe, pentru care „camerele îl iubeau”.

În plus, în toate filmele în care a apărut, începând cu Black and Tan Fantasy (1929 – un scurt-metraj despre Mișcarea de renaștere din Harlem, comunitate a cărei vedetă incontestabilă era acesta), Duke și muzicienii lui aveau aspectul și atitudinile unor muzicieni de culoare cu distincție, nu „îmbrăcau” stereotipul – frecvent pe atunci – al personajelor de culoare care jucau roluri mai degrabă de clovni sau de comedianți „ieftini”.

Cabin in the Sky (1943) a fost un musical ce a marcat un moment important în istoria filmului prin faptul că întreaga distribuție era de culoare.

Anatomy of a Murder (1959), film bazat pe un caz real, a fost ales în 2012 să facă parte din Registrul național de film al SAU, fiind considerat „semnificativ din punct de vedere cultural, estetic și istoric”.

Duke Ellington a murit pe 24 mai 1974 la New York, în urma complicațiilor unui cancer pulmonar și a pneumoniei. Ultimele sale cuvinte au fost: „Muzica e modul meu de viață, rațiunea vieții mele și e motivul pentru care nu voi fi uitat.” La înmormântarea sa au participat peste 12.000 de persoane adunate în fața catedrale Saint Jean din New York, orașul în care a început splendida poveste și muzică a marelui Duke, ce continuă și astăzi.

În 1977, Stevie Wonder a scris piesa „Sir Duke, dedicată marelui Duce Ellington. În iunie 2019,

The New York Times Magazine a anunțat că Ellington este printre muzicienii cărora le-au fost distruse unele înregistrări în marele incendiu izbucnit la Universal Studios din Hollywood.

 



29
/09
/20

Acum când, în alte vremuri, am fi fost în plină redeschidere de stagiuni teatrale, vă propunem câteva gânduri despre bucuriile teatrului și de teatrul vieții prin vorbele lăsate de unii dintre oamenii cei mai minunați ai teatrului românesc, plecați din păcate dintre noi: Ștefan Bănică, Radu Beligan, Cătălina Buzoianu, Ștefan Iordache, Marin Moraru și Olga Tudorache.

10
/09
/20

OAMENII MUZICII Compozitorul avangardist și teoreticianul american John Cage (1912-1992) a fost unul dintre marii inovatori și experimentatori ai secolului XX. Un pionier al folosirii neconvenționale a instrumentelor muzicale precum și al muzicii electroacustice, Cage este și astăzi o piatră de poticnire ce ridică sprâncenele melomanilor, dar rămâne indiscutabil și un deschizător de orizonturi în muzica, dansul și arta secolului XX.

23
/08
/20

24 august 1899 nu este o zi ca oricare alta. Atunci, într-o zi din ultimele veri ale secolului al XIX-lea, s-a născut la Buenos Aires unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului care urma.

21
/08
/20

E dimineața zilei de 23 august 1926. O zi de luni. Rudolph Valentino, primul sex-simbol de la Hollywood, se trezește pe patul său de la New York Polyclinic Hospital. Nu știe că e ultima dimineață din viața lui… Are 31 de ani.

20
/08
/20

OAMENII MUZICII Recitalurile de pian ale unor VIP-uri precum Elton John, Tori Amos, Keith Jarrett și alții, ce fac publicul să vibreze în extaz? Se datorează în bună parte pianistului și compozitorului de geniu Franz Liszt. A fost o personalitate cosmopolită, scriitor, profesor de pian și dirijor, dar mai ales „creatorul” pianistul-vedetă și al recitalurilor pianistice de tip show.

14
/08
/20

Celebrul artist plastic belgian René Magritte s-a stins din viață într-o zi de vară, pe 15 august 1967, la 68 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Schaerbeek din Bruxelles. Mai jos îl vedeți fotografiat, lângă tabloul său, „Pelerinul”, de Lothar Wolleh, chiar în anul în care a murit...

12
/08
/20

15 fragmente din remarcabila biografie a filosofului german, semnată de scriitoarea anglo-norvegiană Sue Prideaux și apărută recent și în limba română, la Editura Polirom, în colecția Plural M: „SUNT DINAMITĂ! Viața lui Nietzsche” (traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu).

31
/07
/20

În seara de 4 august 1984, Richard Burton s-a dus la culcare pentru ultima dată. Nu s-a mai trezit niciodată. Cauza morții: hemoragie cerebrală. Peste câteva zile a fost înmormântat în cimitirul din Celigny (Geneva), îmbrăcat în costum roșu galez și împreună cu un volum de poezie de Dylan Thomas.

19
/07
/20

OAMENII MUZICII Pe 11 iulie 1937, la doar 38 de ani, murea la Hollywood cel care a marcat fundamental muzica clasică și cea de jazz din secolul XX, George Gershwin. Muzica lui este și astăzi la fel de proaspătă și incitantă ca acum un secol, iar opera „Porgy and Bess” dar și multe cântece ale sale sunt nelipsite din repertoriul actual.

Pagina 1 din 3412345...102030...Ultima »