„È stata la mano di Dio”. „Amarcord”-ul lui Sorrentino
https://www.ziarulmetropolis.ro/e-stata-la-mano-di-dio-amarcord-ul-lui-sorrentino/

De ce să mint? Mi-a plăcut şi mie foarte mult „La grande bellezza” la vremea apariţiei sale. Ba chiar obişnuiam apoi să revăd din când în când pe YouTube lunga scenă a petrecerii. Mi se păruse un film seducător.

Un articol de Ionuţ Mareş|11 ianuarie 2022

Mi se păruse un film seducător. Nu ştiu însă cum l-aş percepe acum, mai ales că am în minte tot ce a făcut Paolo Sorrentino de atunci (cu excepţia seriei „The Young Pope”), iar cu fiecare nou film vraja s-a destrămat tot mai mult.

A fost momentul când cineastul italian a câştigat o sumedenie de premii, inclusiv Oscarul pentru cel mai bun film străin, şi a devenit astfel celebru în toată lumea şi în afara cercurilor de cinefili care îi văzuseră filmele anterioare (cu ale lor personaje excentrice şi cu al lor formalism ermetic).

Le port o amintire plăcută primelor patru titluri ale sale în italiană („L’uomo in più”, „Le conseguenze dell’amore”, „L’amico di famiglia” şi „Il divo”), dar nu şi primului său lungmetraj în limba engleză, acel „This Must Be the Place” cu Sean Penn în rolul unui fost star rock.

Şi pentru că „La grande bellezza” a fost receptat ca filmul suprem al epocii noastre despre „stilul de viaţă italian” (şi cine nu e fascinat de asta?) şi era în acelaşi timp o plecăciune în faţa lui Federico Fellini, Paolo Sorrentino a devenit în ochii publicului larg reprezentantul cinematografiei italiene a prezentului, iar ceva din aura legendarului său precedesor s-a mutat şi asupra sa. Nu am o problemă cu transferul ăsta – omagiul mi se pare sincer şi binevenit, iar moştenirea nu e zdrobitoare.

Personal, cred că acela a fost vârful filmografiei lui Sorrentino (pot să înţeleg presiunea respectivului succes) şi începutul unei perioade în care cinema-ul său a devenit îmbâcsit, plin de sine şi demonstrativ.

Să ne amintim (sau poate că mai bine nu) de „Youth” şi mai ales de „Loro” (grandiosul său eşec despre Silvio Berlusconi): două filme împăiate şi vulgare, pe măsura personajelor lor – simple fantoşe în mâna unui păpuşar care vrea cu orice preţ să distreze publicul.

Chiar şi aşa, am aşteptat cu nerăbdare „È stata la mano di Dio” – primul film al său din ultimii zece ani pe care nu l-am mai putut vedea, din păcate, într-o sală de cinema (sunt conştient de mâna uneori salvatoare pe care o întind platforme ca Netflix şi de tentaţia milioanelor de spectatori, dar pe termen lung aceste lansări care ocolesc cinematografele în multe ţări vor fi în detrimentul autorilor de cinema).

Nu a fost atât de slab pe cât m-am temut că va fi – inevitabil, filmele mai mult sau mai puţin autobiografice şi mai ales cele despre maturizare au un anume farmec, pentru că amintirile sunt mai mereu învăluite de tandreţe.

M-a amuzat galeria de personaje şi întâmplări extravagante, pe alocuri chiar groteşti, din „È stata la mano di Dio”. Şi am apreciat că Sorrentino e mai puţin încrâncenat şi teribilist, ca şi cum întoarcerea în trecut l-a făcut ceva mai degajat (deşi se simte şi nombrilismul dezagreabil care, printre altele, l-a enervat pe criticul Victor Morozov, autorul unei cronici devastatoare a filmului pe Scena9).

Altfel, avem de-a face tot cu un cinema ţipător şi autocomplezent, mai interesat să-ţi fure privirea prin gălăgia pe care o face şi prin clişeele vizuale şi scenaristice pe care ţi le aruncă în faţă cu singuranţa că asta aştepţi de la el, decât să îţi dezvăluie cu adevărat şi să te fac părtaş la o lume şi o epocă.

Deşi se vrea foarte personal, filmul se dovedeşte în final a fi mai degrabă generic.

„È stata la mano di Dio” este disponibil pe Netflix.

18
/10
/23

Trofeele „Contele Dracula” vor fi înmânate anul acesta unora dintre cei mai populari cineaşti din cinematografia italiană contemporană, ambii ajunşi la respectabila vârstă de 85 de ani, Enzo G. Castellari şi Sergio Martino, invitaţi de onoare ai festivalului de la Braşov, ajuns la ediţia a XI-a.