Elena Caragiu: „Radu Beligan – prietenul și mentorul meu pe viață”
https://www.ziarulmetropolis.ro/elena-caragiu-radu-beligan-prietenul-si-mentorul-meu-pe-viata/

EXCLUSIVITATE Actriţa Elena Caragiu, soţia lui Toma Caragiu, împărtăşeşte povestea ei, din viaţă şi din teatru, cu Radu Beligan.

Un articol de Monica Andrei|21 iulie 2016

Căsnicia dintre Elena şi Toma Caragiu a durat până la moartea actorului, în 1977 când un cutremur nemilos i-a despărțit. Au fost căsătoriți 13 ani. Apoi ea a plecat în Franţa într-o excursie. Acolo a cerut viza și a zburat spre America. După decesul soțului său, a avut forța să o ia de la capăt în alt colț de lume, unde trăiește și astăzi. S-a căsătorit cu americanul de origine română Ion Stoica (pe numele american – John Chester), inginer, pe care l-a cunoscut la New York, în 1978, la un an de la decesului soțului său.

Vestea morții celui care i-a fost prieten de familie și mentor în teatru, Radu Beligan, a determinat-o să scrie o emoționantă scrisoare, pe care Ziarul Metropolis o publică în exclusivitate:

„Povestea mea cu Radu Beligan a început demult …
Totul se datorează unchiului meu actorul Mircea Constantinescu, alintat în teatru “nea Ciulică” care, era atunci, prieten vechi și bun cu Radu. Nenea Mircea avea ochii familiei Constantinescu (moșteniți din partea bunicii mele Elena). Aceeași culoare cu ai mei, de un albastru verzui intens, și păreau tot timpul că râdeau ștrengărește. Nea Ciulică era un copil mare.

Aveam 14 ani când mama m-a dus prima dată la el în vizită. I-a plăcut mult cum recitam ”Floare albastră” de Eminescu. Ne-a vorbit despre greutățile vieții de actor. La plecare mi-a spus cu blândețe și modestie: “Mimi, mie nu mi-a plăcut cartea, dar tu ești premianta școlii, excelezi la matematică și astronomie, ai cap bun, gândește-te ce faci cu el! Am să te invit la o repetiție și apoi te voi prezenta celui mai bun prieten al meu, Radu Beligan”.

Peste o săptămană ne-a invitat să vedem o repetiție un spectacol cu o piesa bulevardieră, în care juca el. Piesa era cam prafuită și desuetă, dar el avea un rol mic de “compoziție”  care, ca de obicei, devenea o mică bijuterie actoricească, când juca. Am hotărât atunci că teatrul nu e interesant, că mă va plictisi, că nu este pentru mine. Bineînțeles că părinții mei s-au bucurat să afle că scăpasem de “ideea fixă” cu actoria. Auziseră de turneele lungi în provincie, de frigul din culise, și mai ales, de stilul de viață al actorilor care nu se potrivea cu felul cum fusesem eu crescută și educată.

Dar când nenea Mircea m-a dus la Teatrul de Comedie la cabina lui Radu Beligan, totul s-a schimbat în viața mea. Îl întâlnisem pe “Vrajitorul din Oz”… Apoi, de-a lungul anilor, am hotărât împreună că el va fi mentorul meu în teatru. Nu bănuiam atunci că vom rămâne prieteni pe întrega viață. Era ca nimeni altul, în România tinereții mele. Radu mi-a demonstrat prin propriul exemplu, prin inteligența și entuziasmul său contagios, ce viață interesantă și excitantă poți avea ca actor. Mi-a arătat că poți fi actor și, în același timp, și om de cultură. Că poți deveni, cu voință, disciplină și răbdare, stăpânul propriului tău destin actoricesc.

Radu Beligan mi-a inspirat de asemenea, împreună cu soția sa, și prietena mea, Marica Pop- Beligan, dragostea pentru poezia și cultura franceză (de fapt ,o veche pasiune a mea). Port în suflet amintirea după-amiezelor de toamnă petrecute în casa lor, împreună cu Domnica Pellea și cu fetița ei, Oana, care era micuță, atunci. Azi este o mare actriță. Am fost tare apropiate toate trei, în anii aceia: Marica, Domnica și cu mine. Ni se spunea “cele trei grații ”. Eram, de fapt, inseparabile.

Domnica Pellea (n.red. – soția lui Amza Pellea) era și ea o femeie tânără, deosebit de inteligentă și de frumoasă. Avea o față smeadă, ochii verzi superbi de pisică, și un păr negru, pe care Marica i-l peria, în timp,ce eu le încercam răbdarea, cântându-le “La cousine de Bucarest”. Era o adaptare la “Hai iu iu, iu iu” după Maria Tanase, scrisă de Marica. De fapt, textul scris de Marica a fost o surpriză pentru mine. Plecam curând la Paris să înregistrez un disc. Marica a fost o talentată și neprețuită prietenă.

Hai, să lăsăm vechile amintiri și să revenim la întâlnirile recente!

Sfârșit de septembrie 2009, o zi de toamnă rece la București.
Așa cum promisesem cu un an înainte, în 2008, când m-am întors după 32 de ani din America, am revenit în țară. Cu un an în urmă, notasem telefonul lui Beligan, dar nu am avut timp să-l sun. L-am văzut pe afișe prin București și am fost impresionată de longevitatea și energia lui.

Era după masă, când l-am sunat la telefon. Mi-a răspuns și mi-a recunoscut vocea după 32 de ani: “Mimi, tu ești? Bine ai venit, draga mea!”Apoi mi-a precizat cu o voce tinerească: “Mimi, am 91 de ani, și joc mai mult ca în tinerețe”. M-a invitat să vin să-l văd imediat!

Când am intrat la el, în apartament, Radu s-a ridicat imediat din fotoliu și m-a sărutat pe amândoi obrajii de două ori, la fel ca odinioară….. Mi s-a părut neschimbat. Dulceața sa proverbială a rămas aceeași. Totul în jurul lui emana un farmec lipsit de vulgaritate, o siguranță a inteligenței conștiente de sine și aceeași nonșalanță și umor fin.

Încerc să-mi explic de ce mi se părea acum chiar mai fermecător decât acum 32 de ani, mai inteligent, mai interesant. Poate era fragilitatea, detașarea și profunzimea vârstei? Probabil că maturitatea și experiența de viață ne îmbogățește uneori paleta personalității. Era incredibil de alert, de lucid și atent, uimitor de calm și de gentil. Mă gândeam că apropierea de moarte le dă unor oameni aleși o noblețe, o clasă deosebită.

M-a intrebat imediat: “Mimi, ce s-a întâmplat cu terenul și casa voastră de la Periș?” I-am spus că au fost confiscate, apoi vândute. Am pierdut tot. Ultima dată când ne văzusem, înainte de cutremur, fusese la o vizită a lui Radu cu Marica și fetițele lor, ca de obicei, la noi la țară, la Periș. Radu nu uitase, ținea minte cu uimitoare precizie, multe detalii despre acea proprietate, despre grădina și livada ei.

Am vorbit apoi despre Marica. Pozele ei erau peste tot la el în casă. Mi-a povestit că a fost bolnavă și a murit tânără, lăsându-i pe Lamia și pe Raluca în grija lui. Apoi a spus cu mare tristețe: “Pe Amza și pe Domnica, i-am pierdut pe amândoi! Mimi, mai ții minte verile la mare cu ei?”

Oare cum le-aș fi putut uita? I-am reamintit când am venit cu nea Ciulică cu vreo “100 de ani în urmă”….la el în cabină. Eram încă elevă la liceu, aveam 16 ani! Am zâmbit amândoi, depănând amintiri despre turneele cu Teatrul de Comedie, cu nea Ciulică, nea Mișu Balaban sau nea Nae Gardescu. Personaje unice, cu bancurile lor și acele “practical jokes”; toate au dispărut odată cu ei, cu naivitatea și inocența lor, cu veselia lor lipsită de grijile și de stresul actual.

Mi-amintesc de acele superbe spectacole: “Rinocerii”, “Insula”, sau “Ziariștii” lui Mirodan…

Adio, tuturor care au plecat dintre noi: Fory Etterle, Jules Cazaban, Ștefan Ciubotărașu, Vasilica Tastaman, Iani Cojar, Geo Barton, George Vraca, Vasiliu Birlic, Mircea Șeptilici!…
Adio, Amza, Toma, Marica, Domnica! …

Ce norocoasă am fost să joc cu ei și să-i cunosc!

O ultimă îmbrățișare de despărțire pentru prietenul și mentorul meu pe viață, Radu Beligan, un mare actor, un suflet generos, și un om de cultură genial!

20
/07
/16

Principesa Margareta, Florin Piersic, Oana Pellea, Maia Morgenstern, Dorel Vişan, George Ivaşcu, Alexandru Arşinel, Ion Besoiu, Mihai Măniuțiu, Corina Șuteu şi numeroase alte personalităţi culturale deplâng dispariţia inegalabilului actor Radu Beligan, decedat astăzi, la Spitalul Elias, la vârsta de 97 de ani.

20
/07
/16

"Aproape fiecare fată se îndrăgosteşte de bărbatul nepotrivit; presupun că face parte din maturizare." - Natalie Wood,- Într-o zi de 20 iulie (1938) se năştea una din frumuseţile clasice ale Hollywood-ului.

16
/07
/16

Călătorii străini care, încă din sec. XVI, lasă mărturii despre Bucureşti, sunt impresionaţi de bisericile sale. Construite de domnitori, de boieri, negustori sau oameni de rând acestea au împodobit oraşul fără să reziste prea mult în timp. Solul nisipos, pânza freatică aproape de suprafaţă, desele cutremure le-au şubrezit şi ruinat. De fiecare dată însă bucureştenii le-au refăcut, mărturisind o stăruinţă ce face parte din dinamica vieţii urbane.

15
/07
/16

Fiecare timp istoric îşi are instituţiile sale. În România regală au funcţionat Jockey Club, Country Club, Rotary Club, Lion's – societăţi de anvergură internaţională care racordau firesc, statornic, ţara noastră la sistemul de valori proprii Europei.

29
/06
/16

Bucureştiul adevărat este oraşul poveştilor petrecute pe străzile lui. Fiecare plăcuţă de la capătul străzii înmagazinează memorie urbană. Pornind de la numele ei, descoperim întâmplări petrecute ordinioară, indicii despre vechii locuitori, meserii dispărute, amintiri despre clădiri care nu mai există.

27
/06
/16

În urmă cu un secol, în noaptea de 27 spre 28 iunie (1916), în camera-atelier de la parterul casei sale de pe actuala stradă Mendeleev, se stingea din viaţă pictorul Ştefan Luchian. Era casa pe care reuşise să o cumpere din banii câştigaţi de pe urma profesiei sale de „proletar al penelului” sau de „zugrav” după cum singur se definea.

26
/06
/16

Bucureştiul, oraş de câmpie, dezvoltat haotic, fără socoteală, arareori şi-a marcat pentru veşnicie cimitirele. Morţii au fost îngropaţi în jurul bisericilor ori pe la margine, în mahalale; mulţi din ei au fost uitaţi şi meniţi să urmeze vorba biblică: „din pământ te-ai întrupat, în pământ ai să te întorci”.

26
/06
/16

A fost idolul unei țări întregi. Adolescentele de la pension dormeau cu poza lui sub pernă, visând să devină artiste. „Prințul operetei românești” are astăzi bust în parcul Kisellef. O stradă din Bucureşti se numește „Nae Leonard” și un teatru din Galaţi îi poartă numele: Teatrul Muzical „Nae Leonard”.

22
/06
/16

Vlad Mugur a fost regizorul care l-a impus pe George Constantin în faţa comisiei de admitere de la Facultatea de Teatru, intuind talentul său uriaş. A fost profesorul “generaţiei de aur”, care a absolvit la începutul anilor '50. A condus teatrul din Cluj şi Teatrul Odeon din Bucureşti.

21
/06
/16

BUCUREȘTIUL DE TOTDEAUNA Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Dâmboviţa era o apă capricioasă, năvalnică şi care, la vreme de ploaie repede inunda cele 17 hectare ocupate acum de parcul Cişmigiu.

08
/06
/16

Între 1893 şi 1902, Caragiale a deschis mai multe berării în Bucureşti, Paşcani, Iaşi și Buzău, „din nevoia de a studia mai bine tipuri de oameni”, după cum povestea Vlahuţă în amintirile sale. Afacerile au falimentat, dar au rămas poveștile… Caragiale a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin.

06
/06
/16

Veniţi din Balcani, negustori prin vocaţie, umblând în mai toată Europa Centrală cu rosturi bine statornicite în marile târguri, cum a fost cel de la Lipsca, aromânii şi-au găsit foarte adesea temei în ţările române. La Bucureşti, una din familiile cele mai cunoscute a fost lui Dimitrie Capşa.

24
/05
/16

Dintre alogenii cu care românii convieţuiesc de sute de ani, ţiganii ocupă un loc aparte. Condiţia lor socială, de severă dependenţă, nu i-a împiedicat pe unii din ei să devină răsfăţaţii societăţii. E vorba de lăutari. La toate petrecerile, de la cele domneşti la cele din duminicile pline de animaţie în cârciuma de mahala, lăutarul,  neştiutor al „boabelor” (citeşte: notelor), i-a cucerit pe români.

17
/05
/16

În 1951, Constantin Brâncuşi a făcut statului român oferta de a-i lăsa moştenire 200 de lucrări şi atelierul său din Paris. Membrii Academiei Române au refuzat-o. Sculptorul a murit în 1957, la Paris, cu inima tristă pentru că nu s-a mai putut întoarce în ţara sa.

13
/05
/16

Pe locul de azi al teatrului ODEON, exista, la începutul secolului al 19-lea, un palat locuit de domnul ţării ; de fapt era o îngrămădire de clădiri, cu stiluri amestecate şi fel de fel de podoabe interioare.