Elvira Popescu. O actriță aproape centenară
https://www.ziarulmetropolis.ro/elvira-popescu-o-actrita-aproape-centenara/

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Pe vremea când frontierele erau în mare parte spiritualizate, cum ar fi spus Nicolae Titulescu, oamenii de talent, creativi, socoteau normal să se manifeste, să se desăvârşească la Bucureşti ori la Paris. Aşa a fost şi cazul Elvirei Popescu (1896- 1993), absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.

Un articol de Georgeta Filitti|10 aprilie 2017

A început să joace în 1912 în creaţiile lui Victor Eftimiu (Înşir-te mărgărite şi Cocoşul negru) şi – fapt notoriu – tot atunci e distribuită în filmul românesc de pionierat Războiul independenţei, de Grigore Brezeanu. Peste patru ani e deja societară a Teatrului Naţional şi deţine rolul principal în Patima roşie de M. Sorbul, unde i-a avut parteneri pe Ion Iancovescu, Fany Rebreanu şi R. Bulfinsky. La acelaşi teatru abordează roluri dintre cele mai diverse ale creaţiei autohtone (G. Diamandi. Ella Negruzzi, V. Alecsandri, Z. Bârsan, Brătescu Voineşti), dar şi din dramaturgia universală (Shakespeare, Corneille, Sudermann).

În 1923 face un tuneu la Paris. Colaborează cu Louis Verneuil, jucând în limba franceză Vara mea de la Varşovia şi cucereşte publicul francez. Uşorul accent străin, ca şi capacitatea de a se adapta perfect rolurilor încredinţate, i-au dat acea particularitate fermecătoare ce avea s-o transforme în răsfăţata publicului francez.

După primul război mondial se dovedeşte şi o energică directoare de teatru, căci înfiinţează compania particulară Excelsior. Un incendiu distruge clădirea teatrului, dar Elvira Popescu merge înainte. E de observat că, aşa cum se întâmpla la începutul secolului XX, când vodevilurile erau preferate pieselor istorice româneşti, spre nemulţumirea lui Nicolae Iorga, şi acum publicul de la noi privilegiază teatrul bulevardier venit de pe malurile Senei: H. Bernstein, F. Gandera, J. Richepin, Sacha Guitry. Dar actriţa îşi împarte timpul între Bucureşti şi Paris. E invitată la teatrele Michel, Antoine, Rennaissance, unde va juca, continuu, 50 de ani. Dramaturgul care o lansase pe scena franceză, L. Verneuil, ajunge să creeze roluri anume pentru ea în piese azi, desigur, uitate: Amantul iubirii mele, Bunătatea, Sânge pe hermină, Amantul doamnei Vidal, Goana după stele. Piesele lui R. R. Coolus (Cap sau pajură), M. Dounay (Educaţia prinţului) sau ale lui al. Dumas fiul (Le demi monde) capătă strălucire în primul rând din interpretarea româncei. Specialiştii consideră că arta ei i-a inspirat pe unii dramaturgi ca A. Roussin (La mamma), iar M. Druon, mai apoi membru al Academiei franceze, a avut succes cu Contesa doar câtă vreme rolul principal a fost interpretat de Elvira Popescu.

Actriţă completă, aceasta s-a lansat şi în cinema. Începuse, cum am văzut, în 1912 şi avea să continue până în 1970, deţinând 40 de roluri. Creaţia ei a evoluat odată cu această formidabilă industrie a cinematografiei, ea reuşind să se impună prin naturaleţe, farmec şi o putere de muncă exemplară. Astfel, în 1922, deşi Ţigănuşa din iatac, a lui Alfred Halm, a fost considerat un film convenţional şi stângace, contribuţia Elvirei Popescu a rămas notabilă. A făcut film în Franţa datorită lui Pierre Colombier şi René Clement (În plin soare, unde l-a avut patener pe Alain Delon); Albert Gance a distribuit-o în Austerlitz, unde a interpretat rolul Lucreziei Ramolino, mama lui Napoleon I.

Între 1923 şi 1970, lista rolurilor interpretate pe scenele franceze e uimitoare. Amintim doar de cel din Maşina infernală, după scenariul lui J. Cocteau. Ca şi la Bucureşti, E.P. a condus, din 1952, instituţii teatrale (Théâtre de Paris, împreună cu H. De Malet), apoi a organizat turnee internaţionale (FranceMondeProduction). Decorată cu Legiunea de Onoare, având la Bucureşti o sală de teatru ce îi poartă numele (la Institutul francez de pe bd. Dacia), Elvira Popescu rămâne un exemplu luminos de manifestare a românilor în lumea artei.

După primul război mondial se dovedeşte şi o energică directoare de teatru, căci înfiinţează compania particulară Excelsior. Un incendiu distruge clădirea teatrului, dar Elvira Popescu merge înainte.

10
/12
/20

OAMENII MUZICII În secolul 19, coloana sonoră a aristocrației vieneze era valsul, iar Regele valsului a fost Johann Strauss II. Faima uriașă de care s-a bucurat încă din tinerețe a stârnit furia tatălui său, el însuși compozitor celebru. Descoperiți-l pe Strauss fiul - garantat vă va da o stare bună, și poate nici nu veți putea rămâne pe scaun...

27
/11
/20

OAMENII MUZICII „A muntagna”, „muntele”, este numele dat de localnici Etnei, vulcanul ce domină Catania. Un munte de frumusețe și emoție a fost și Bellini în peisajul istoriei muzicii, chiar dacă nu a creat extrem de multe lucrări și a murit la nici 34 de ani. Sicilianul blond cu ochi albaștri a rămas unul din cei trei zei absoluți ai Bel canto-ului, alături de Rossini și Donizetti.

27
/11
/20

Libertatea, egalitatea și democrația sunt printre cele mai puternice valori ale lumii contemporane. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna așa și, din păcate, istoria ne demonstrează că, timp de sute de ani, omenirea a reprimat potențialul intelectual a jumătate din populație prin constrângerea femeilor.

19
/11
/20

Explorată, reconstruită din amintiri și închipuiri vârsta de aur rămâne un timp la care te întorci în gând, ca să scapi de prezent. Dar și ca să-l înțelegi. Ziarul Metropolis vă invită la o întoarcere în copilăria scriitorului portughez, recompensat în 1998 cu Premiul Nobel pentru Literatură.

15
/11
/20

OAMENII MUZICII Romanticul ce a dat aripi expresivității pianului, Frédéric Chopin (1810-1849) a marcat ireversibil istoria  acestui instrument, fiind primul mare compozitor care i s-a dedicat exclusiv. Compozitor legendar, celebru ca pianist și în improvizație, a fost adorat în timpul vieții și a rămas fascinant și în posteritate.

08
/11
/20

„Înainte de orice vilegiatură și sportivitate, bucureștenii vor câștiga să vadă Bucureștii, care în fiece răspântie sunt alții și la fiece zece metri păstrează pentru călător o surpriză o bijuterie și o recompensă”. Așa scria Tudor Arghezi în „Cu bastonul prin București”.