Bucureștiul literar de la A la Z
https://www.ziarulmetropolis.ro/bucurestiul-literar-de-la-a-la-z/

E mutilat. Are mult kitsch. Și mult, foarte mult cenuşiu, un cenuşiu obsedant. E un hibrid.

Un articol de Dana Ionescu|2 septembrie 2022

E în multe feluri Bucureștiul nostru și al celor de dinaintea noastră, Bucureștiul celor care încă se mai plimbă în el, încă îi dau o șansă, încă vor să-l descopere și sunt dispuși să se joace cu poveștile lui pornind de la o fereastră, o casă, o stradă, un parc dintre puținele care există. Îl vedem zi de zi, și totuși uneori nu-l vedem, de fapt, deloc. Și nici nu ni-l aducem aminte. Deși l-am văzut așa cum și l-au imaginat o mulțime de scriitori.

Volumul „Dicționar de locuri literare bucureștene” scris de Corina Ciocârlie și Andreea Răsuceanu și publicat la Editura Humanitas e o șansă de a-l revizita, de a ni-l reimagina și de a ne întoarce la o mulțime de cărți și de scriitori care merită toată atenția – mai vechi și mai noi, unii intrați în canon demult, alții așteptând mai mulți cititori. Un prozator ca Radu Petrescu sau Radu Cosașu, de exemplu, amintiți adesea, au multe de oferit unui public cât mai larg, iar Gabriela Adameșteanu, și ea citată frecvent, e o scriitoare pe care ar trebui s-o citească cât mai multă lume etc.

Publicat într-un moment în care Bucureștiul încă e de interes pentru destule volume – din colecția de biografii/jurnale de la Humanitas, din seria de istorie de la Corint sau din longeviva colecție Planeta București de la Editura Vremea –, dicționarul neconvențional conceput de cele două scriitoare e plin de viață, jucăuș și deschis. Ne invită să nu fim leneși și să însoțim personaje pe care le-am uitat sau pe care nu le-am urmărit niciodată, inventate de scriitori cât se poate de diferiți – de la I.L. Caragiale la prozatori de azi, ca Filip Florian, Octavian Soviany, Bedros Horasangian, Simona Sora etc. Citindu-l, mergem la plimbare la Capșa, dar și pe aleile din Parcul Circului, prin intermediul lui Mircea Cărtărescu, vizităm locuri dispărute, cum e cartierul deja legendar Uranus, străzi care nu mai există ori și-au schimbat numele, cafenele dispărute, dar și hoteluri care au rezistat până în secolul XXI. Dinspre centru spre mahala sau invers, nu contează, dinspre Strada Mântuleasa (despre care Andreea Răsuceanu a scris o carte remarcabilă) spre Calea Văcărești, plimbarea printr-un București literar se poate face oricum.

Dicționarul acesta îndrăgostit nu e numai pentru nostalgici, nu e numai pentru literați, ci e pentru oricine vrea să înceapă să înțeleagă orașul acesta contrariant, poate chiar pentru cei pentru care literatura română nu a fost niciodată o prioritate la lectură. Poveștile de spus sunt destule și, pornind de la cele amintite aici, explicate atât cât să-ți facă poftă de (re)citit, le puteți completa cu altele în timp ce vă plimbați și vă întrebați cum o fi fost pe Strada Tritonilor, cum o fi arătat Popa Soare sau Casa Melik înainte să devină muzeu.

Dacă tot e un „dicționar”, să-i dăm ce-i al dicționarului și să spicuim, de la A la Z, din Bucureștiul prins acum într-o carte care nu spune „tot”, ci atât cât să stimuleze curiozitatea și imaginația, ceea ce nu e deloc puțin lucru. Același rol îl joacă, în treacăt fie amintit, și hărțile desenate și imaginile alb-negru care amintesc frânturi din viața unei capitale care ar fi putut fi mult mai mult. De la A la Z, deci, spre Arcul de Trimf, Bellu (cimitirul), Carol (parcul), Dorobanților (Calea), Episcopiei (Grădina), Foișorul de Foc, Grădina Icoanei, Hanul lui Manuc, Izvor, Kretzulescu, Lipscani, Matache (piața), Nestor (cofetăria), Olari (strada), Palatul Regal, Rahovei (Calea), Silvestru (biserica), Teatrul Național, Unirii sau Victoriei și multe alte spații, majoritatea cunoscute. Noi însă ne oprim, pentru ilustrare, la câteva locuri din prima categorie, locuri uitate, mai puțin știute, care sunt acum istorie și, uneori, și literatură și coabitează în articolele strânse în dicționar cu spații arhicunoscute.

Alcazar. A fost odată un cabaret, dar și o grădină. Când pe strada Toamnei, într-un subsol, când la Șosea, mai ales vara. Acolo a cântat pe la 1920 celebrul Grigoraș Dinicu și a dansat însăși exotica Josephine Baker, descinsă de la Paris. Mai trăiește undeva Alcazarul bucureștean? În două romane importante. Dar nu spunem care.

Buzești, Calea. În „Moartea unui dansator de tango”, cartea lui Stelian Tănase, e vadul lui Gogu Vrabete. Dar locul acesta pitoresc și fetid există în literatură, fără îndoială, datorită romanului „Groapa” de Eugen Barbu. De revizitat din această perspectivă.

Casa Anticarilor. A existat cândva și a atras ceva personaje cu forfota, cu poveștile ei. Stau mărturie „Delirul” lui Marin Preda sau, mai aproape de noi, foarte citatul roman „Derapaj” al lui Ion Manolescu.

Dămăroaia. Aparent, nimic mai tern decât cartierul ce poartă numele unei boieroaice care a avut cândva o moșie în această parte de nord a Bucureștiului. Dar ia vedeți de ce merg pe-acolo niște personaje din „Galeria cu viță sălbatică” de Constantin Țoiu sau „Fototeca” Adrianei Bittel.

Elisabeta, bulevardul. Îl știm, bineînțeles, ca prelungire a bulevardului Carol I făcută pentru Carol I, care voia să ajungă mai repede la Palatul Cotroceni. Ce forfotă, ce lumină, ce lumină! Marin Preda e unul dintre scriitori care vă duc pe-acolo, el cu „Viața ca o pradă”.

Fialkowsky, cafeneaua. A fost odată ca niciodată undeva lângă fostul Teatru Național, pe Calea Victoriei. Era înainte de 1898 și rivaliza cu Capșa. Filip Florin, de exemplu, își amplasează acolo, printre dulciuri cu ștaif, pentru o scenă, cuplul Joseph Strauss – Elena Ducovici din „Zilele regelui”, un roman care merită citit.

Griviței, Calea. Merită și ea locul ei, nu tocmai de prim-plan, în câteva cărți. Acolo unde a fost „groapa lui Ouatu” se naște un cartier care nu e nicidecum pentru cei cu obraz subțire, plin de ceasornicării, tutungerii, fierării etc. Dicționarul ne amintește că au trecut pe-acolo niște personaje, unele inventate, de exemplu, de Mircea Horia Simionescu.

Hipodromul Băneasa. Șters de pe fața pământului, spațiul acesta inaugurat în 1908 „cu mare fast”, cum amintește Corina Ciocârlie, autoarea articolului, trăiește acum în „Oameni și umbre”, cartea de recitit a lui Alexandru George, sau în alte scrieri contemporane extraordinare: „Dimineața pierdută” de Gabriela Adameșteanu și „Supraviețuirile” lui Radu Cosașu.

Ioanid, Parcul. A născut, să spunem așa, multă literatură și o mulțime de priviri spre stele. A avut modele nobile parcul de pe terenul cumpărat pe vremuri de un librare pe nume George Ioanid și a fost martor la sentimente nobile. O eroină de-ale lui Mihail Sebastian se tot plimba pe acolo, și Matei Iliescu e legat de zonă și alți visători, mai mult sau mai puțin cunoscuți, din literatură fac opriri pe acolo. Când ați trecut ultima oară prin parc?

Jarcaleți. Cel mai probabil, nu știți nimic despre strada asta. De ce s-o fi gândit Matei Caragiale să-l pună pe inubliabilul Gore Pirgu să locuiască acolo?

Kogălniceanu (piața, statuia). Cuprindea și cuprinde încă destule locuri interesante. Înainte să se amplaseze acolo statuia, a fost cândva parc de distracții, dar acum parcă e un loc al stafiilor, încremenit în timp. O dovedesc și reprezentările din literatură recentă.

Luther (fabrica de bere). A fost odată pe Calea Plevnei prima fabrică românească de bere, deschisă de Erhard Luther, care producea bere Gambrinus. Înainte să vedeți cum a ajuns ea în „Orbitor” de Mircea Cărtărescu, iată doar începutul descrierii, citate în volum, pe care i-o face G.M. Zamfirescu în „Maidanul cu dragoste”: „Erau case puține pe șoseaua Basarab și fabrici multe, multe. Pe stradă se întinsese fabrica de bere Luther, ca o nemțoaică grasă și acaparatoare”.

Malmaison. Tot pe Calea Plevnei, o închisoare de la începuturile comunismului în România, spațiu deloc periculos înainte, e amintită de câteva scrieri invocate în articolul care precede articolele dedicate mult mai cunoscutelor Matache (piața), Mântuleasa (strada) sau Melik (casa).

Negustori (strada). Se poate să o știți, e aproape de Armenească și de Mântulasa. A fost odată acolo o mahala, cu o biserică în curtea căreia erau morminte de negustori bogați. Caragiale se prea poate să fi știu ceva, dar și un personaj al lui Radu Cosașu, amintit de autoare.

Olandeză (casa). E misterioasă și puțini, foarte puțini știu de ea. În „Orbitor”, la un moment dat, în timp ce hoinărește pe Calea Moșilor, Coca dă de casa flamandă. Cum să fie ea azi?

Pacienții (strada) E simplu: a inventat-o Caragiale, ea nu a existat niciodată. Lui i se datorează în întregime, căci el a scris „Căldură mare”. Oare chiar o fi căutat-o cineva prin oraș?

Romarta (magazinul). Situat central, magazinul de care își amintesc aproape numai bucureștenii trecuți de 50 de ani, simbol al luxului socialist, își are și el personajele lui. Cu siguranță, cele din istoria nescrisă a urbei sunt infinit mai numeroase. O scurtă vizită pe acolo cu Gabriela Adameșteanu și Radu Cosașu. Dar locul în sine?

Sirenelor, strada. Octavian Soviany face pentru ea incomparabil mai mult decât a făcut, se pare, G. Călinescu în „Bietul Ioanide”. Vecină cu Sabinelor, această stradă dispărută din dispărutul Uranus creează în „Casa din Strada Sirenelor” ceva din cu totul altă lume decât cea bucureșteană.

Ștefan cel Mare, șoseaua. Cum am putea trece peste? Artera atât de importantă în viața capitalei are derizoriul ei și farmecul ei. Citiți-l pe Mircea Cărtărescu și o să vedeți.

Toamnei, strada. O găsim și pe ea în proza lu Mircea Cărtărescu. Cu tot cu casele ei cu marchiză sau cu locuințele ei uitate în timp, cu tot cu copacii ei, cu tot cu secretele ei care stârnesc imaginația, literatura autohtonă, inclusiv cea recentă, o mai bagă în seamă din când în când.

Universul, palatul. În clădirea din anii 1930, construită pornind de la imobilul dorit de gazetarul Luigi Cazzavillan, îl vedem pe Nicu din „Viața începe vineri” de Ioana Pârvulescu, în lumea agitată a ziariștilor. Desființat de regimul comunist, ce (mai) e azi palatul? Încurcate sunt și căile clădirilor, fără îndoială!

Venerei, strada. Astăzi numită strada Părintele Galeriu, este încă un alt spațiu preferat în literatura lui Mircea Cărtărescu. Se prea poate că, făcând o plimbare acolo, să-i descoperiți imediat potențialul.

Witting (strada). „Fontana di Trevi”, cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, vă duce pe strada ce poară numele farmacistului sas din Brașov venit în capitală. Ar mai fi ceva de adăugat?

Zece Mese, strada. Aproape de Foișorul de Foc, a fost odată o străduță pe al cărei trotuar un cârciumar îți întindea mesele, pentru că era cald, nu avea suficient loc înăuntru și voia să atragă mușterii în drumul lor spre sau dinspre Obor. A nemurit-o Caragiale și o găsiți și azi, dar fără cele zece mese.

26
/07
/21

La aproape doi ani după ce România intrase, şi ea, în absurdul celui de-al Doilea Război Mondial, în seara de sâmbătă, 26 septembrie 1942, Mihail Sebastian povestea în jurnalul care avea să iasă la lumină, tot din cauza istoriei absurde, mulţi ani mai târziu...

15
/03
/17

Între permanenţele istoriei noastre se numără, fără discuţie, acţiunile de tip hei rup! Când, în apropierea jubileului de 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, în 1906, s-a hotărât omagierea într-un fel a monarhului şi implicit a realizărilor din timpul lui, şantierul apărut pe mlaşinile şi smârcurile Filaretului au stârnit uimire.

23
/02
/17

A fost o vreme când la Bucureşti s-a construit mult, somptuos şi durabil. În istoria Europei răstimpul e cunoscut drept la belle époque; în România a fost vorba de domnia regelui Carol I. Să amintim doar câteva clădiri ridicate atunci şi cu care ne mândrim şi azi în faţa străinilor, încercând  să-i convingem că am fost „micul Paris”. Aşa dar: Ateneul român, Ministerul Agriculturii, Palatul Cantacuzino, Palatul de Justiţie, Poşta, CEC-ul, Muzeul Ţăranului Român, Palatul Bursei, Palatul Asigurări Generala, Bufetul de la Şosea, Palatul Camerei Deputaţilor (azi muzeul Patriarhiei), Fundaţia universitară Carol I

23
/02
/17

Se întâmpla de Dragobete, în anul 1929. Pentru prima oară în România, miza unui concurs de frumusețe era participarea la celebrul „Miss Univers”. După desfășurarea semifinalelor, organizate pe județe, Magda Demetrescu, “orfană de doar 17 ani, adoptată şi crescută de una dintre mătuşile sale.”- potrivit presei vremii - avea să fie declarată la începutul lunii martie „Miss România”.

07
/02
/17

Când tradiţia îţi rămâne străină, când te crezi demiurg, în măsură să hotărăşti soarta a milioane de oameni, poţi desfigura un oraş. Consecinţe nebănuite se întind apoi pe zeci de ani. Aşa s-a întâmplat cu Bucureştiul nostru, supus unui experiment de „sistematizare” barbară care i-a adus o tristă faimă: oraşul cu cele mai cumplite distrugeri în vreme de pace.

29
/12
/16

De sute de ani, odată cu intrarea în post, lumea românească intră într-o stare de înfrigurată aşteptare a şirului de sărbători ce durează până la Sf. Ion. Domnii fanarioţi, aflaţi pe tronurile de la Iaşi şi Bucureşti din 1711 (1716), până în 1821, au adus un plus de culoare ce aminteşţte, în mic, fastul Curţii imperiale bizantine.

10
/12
/16

La începutul epocii regulamentare, în noiembrie 1832, autorităţile statului au simţit nevoia creerii unei publicaţii (Buletinul Oficial), prin care să comunice populaţiei „punerile la cale, măsurile, orânduirile de slujbe, hotărârile de judecată şi poruncile” din diferitele ramuri administrative, ca şi dispoziţiile legislative după care „să se povăţuiască fiecare”.

07
/12
/16

A fost o vreme când ideea de a te cultiva, de a înţelege arta în accepţia ei cea mai diversă, apoi de a colecţiona opere de valoare şi a le expune îi cuprinsese şi pe români. Între aceştia, Anastisie Simu, de obârşie balcanică, cu proprietăţi bine gospodărite în judeţele Teleorman şi Brăila, decide, în 1910, să întemeieze un muzeu.

29
/11
/16

În 1869, „fiica Rinului”, Elisabeta de Wied, căsătorită cu principele Carol, plină de emoţie şi bolnavă de rujeolă, îşi făcea intrarea în Bucureşti, unde avea să domnească alături de soţul ei până în septembrie 1914.