Éric Vuillard: „O literatură care scoate din ecuație banii în zilele noastre ar fi o simplă fabulație”
https://www.ziarulmetropolis.ro/eric-vuillard-o-literatura-care-scoate-din-ecuatie-banii-in-zilele-noastre-ar-fi-o-simpla-fabulatie/

UN INTERVIU în exclusivitate cu deţinătorul premiului Goncourt 2017, scriitorul Éric Vuillard.

Un articol de Alina Vîlcan|11 Octombrie 2018

Éric Vuillard, autorul romanului L‘Ordre du jour, recompensat în 2017 cu prestigiosul Prix Goncourt, a venit în România pentru a-și lansa romanul la București, Iași (eveniment în avanpremiera FILIT 2018) și Timișoara.

Ordinea de zi (editura Litera, 2018) prezintă în aproximativ 150 de pagini evenimentele care au dus la anexarea Austriei de către Germania nazistă. Concis și rafinat, Vuillard își invită cititorul într-un trecut în care deținătorii unor afaceri de nezdruncinat precum BMW, Opel sau Siemens l-au susținut fără scrupule pe Hitler. Romanul acesta, întors către o altă față a istoriei, i-a adus o celebritate de necontestat. Éric Vuillard, însă, își păstrează modestia, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bineînțeles, fiecare dintre cărțile sale anterioare, Conquistadors (2009), La bataille d‘Occident (2012), Congo (2012), Tristesse de la terre (2014) sau 14 juillet (2014), au obținut diverse premii, și nimeni nu ar putea spune că literatura lui Vuillard a apărut peste noapte, însă la 50 de ani scriitorul trăiește la apogeul său. L-am întâlnit la București, într-o după-amiază însorită de toamnă. Iată cum a fost!

Viața la Rennes

Cum arată viața de zi cu zi, pentru un laureat al premiului Goncourt?

Duc o viață simplă. Locuiesc la Rennes. Dimineața, îmi las fiul cu bona, după care merg la o cafenea și scriu sau mă documentez până după-amiază, apoi fac cumpărături și ziua se scurge. Și acum, după Premiul Goncourt, e cam același lucru, cu excepția zilelor când sunt în străinătate pentru a-mi prezenta cartea tradusă în diverse limbi.

Istoria din cărți

Pentru că istoria se regăsește din plin în cărțile dvs., cum ați dobândit interesul pentru istorie?

Într-adevăr, am pentru istorie mai degrabă un interes, decât o pasiune, în sensul de gust. Lucrurile stau cam așa. Celebrul discurs al lui Rousseau despre inegalitatea dintre oameni ne prezintă și un fapt istoric, dar ne spune și o poveste, pentru că istoria vine întotdeauna și cu o poveste. Și începând cu Rousseau toate conceptele filosofice au fost puternic ancorate în istorie. De exemplu, în România, faptul că populația și-a revendicat drepturile împotriva regimului comunist nu este același lucru cu o revoltă împotriva egalității. Comunismul avea aspecte legate de despotism, de totalitarism, și în același timp filosofia doctrinei se baza pe egalitarism. Și cu toate astea, revolta împotriva egalității nu e același lucru cu revolta împotriva inegalității. Pe scurt, conceptele filosofice sunt ancorate în realitate, iar istoria ne ajută să înțelegem lucrurile prin intermediul detaliilor. În momentul în care îți dai seama că istoria se petrece, poți să ai reacții contradictorii – ești fie interesat, fie dezinteresat. Sunt și momente în istoria unui popor când ai impresia că istoria s-a oprit și că nu se mai întâmplă nimic. În Europa Occidentală, a fost unanim recunoscută ideea cum că timpul s-ar fi oprit în loc cu vreo zece ani înainte să cadă Zidul Berlinului și până prin 2008. Dar odată cu criza economică și neliniștile din 2008, am avut sentimentul că istoria a revenit și că se întâmplă în sfârșit ceva. În momentul acela, eu am început să scriu cărți istorice.

O istorie a prezentului

Cum vă imaginați că va rămâne în istorie prezentul nostru – această perioadă de migrație, de terorism?

Dincolo de literatură, trebuie să ne dăm seama că între continente sunt diferențe economice uriașe și să înțelegem că fenomene precum migrația sunt doar consecințe ale acestui fapt. Ca să fac o proiectare în viitor, aș începe astfel. Dacă ne gândim la monarhi în zilele noastre, ne gândim că sunt cumva ridicoli, ancorați în evul mediu. Iar dreptul aristocraților de a putea decide moartea cuiva ni se pare barbar și dintr-o perioadă de mult apusă. Dar se pare că doar anul trecut 42 de persoane aveau o avere mai mare decât jumătate din restul populației – peste 3 miliarde de oameni. 42 de persoane ar putea încăpea în această cameră. Dar 3 miliarde de oameni nu ar încăpea pe întreg teritoriul României. Așadar, problema e una abisală. Uimitor este că aceste 42 de persoane nu provin din regimuri totalitare, ci din democrații liberale. Nu cred, ci sper ca oamenii care vor trăi după noi să considere că noi am trăit într-un regim totalitar, iar asta să însemne că la vremea aceea se vor fi instaurat adevărata democrație și egalitatea de șanse.

Realitatea ca miză a literaturii

Uităm astăzi că în trecut companii importante precum BMW sau Siemens au susținut evenimente teribile. De ce ați vrut să ne amintiți?

Cred, în general, că literatura are ca principală miză să se ocupe de realitate, și asta mai ales de când s-a schimbat statutul scriitorilor – ceea ce în Franța a coincis cu Revoluția Franceză. Un exemplu celebru este Balzac, care în loc să scrie povestea unei prințese faimoase din Antichitate, ca Fedra, să zicem, alege să scrie povestea unui tânăr sărac din timpul lui, care ajunge la Paris și încearcă să se descurce. Și Balzac ne arată că, din toată această luptă între burghezie și aristocrație, ceea ce contează cel mai mult sunt banii. De două sute de ani încoace, toată istoria romanescă ne arată că banii sunt un element central, fie că te uiți la Victor Hugo, Zola, Dostoievski, Dos Passos etc. Și totuși o asemenea concentrare a bogăției a fost de nevăzut până acum în istorie – ca 42 de oameni să dețină averea a alte 3 miliarde de oameni. E rușinos. Și dacă literatura are drept obiectiv să vorbească despre realitate, o literatură care scoate din ecuație banii în zilele noastre ar fi o simplă fabulație, ar exista doar ca să ne distreze, să ne rupă de cotidian, dar nu ar fi în niciun caz o literatură adevărată.

O chestiune de gust

Care sunt scriitorii de care sunteți îndrăgostit?

Când ești tânăr, ai momente în care acum ești îndrăgostit la nebunie de Gogol, trei luni mai târziu îți place Faulkner, ai pasiuni de moment. Dar îmbătrânind, ceea ce mă preocupă e mai ales felul în care au evoluat pasiunile mele literare. Mă interesează azi modul în care un scriitor se integrează în epoca lui, cum deschide anumite universuri și închide altele. Ca să vă dau un exemplu, îl apreciez foarte mult pe Gogol. Suflete moarte este o combinație de disperare și de ironie. Putem spune că romanele lui Gogol spun ceva despre o lume închisă. Pe mine asta mă pasionează, cum trecem de la un an la altul la un scriitor diferit pe care îl apreciem, de la Gogol la Gorki și așa mai departe. Gorki trăiește deja într-o altă perioadă, în consecință la el se manifestă mai puțin ironia, neavând de-a face cu atât de multă disperare, iar scrierile lui sunt mai politice. Fiecare dintre ei era ancorat în perioada lui și a preferat să redea o anumită parte a istoriei. Ce mă interesează pe mine este trecerea de la unul la celălalt, de la viziunea unuia, la a celuilalt.

Femeile

Scriind cărți istorice, mai degrabă masculine, ce părere aveți despre literatura de azi a femeilor? În Franța, dar nu numai…

E o întrebare complicată, pentru că pe de o parte literatura e universală. Femei, bărbați, nu-mi pun această problemă când citesc o carte. Însă, într-adevăr, există perioade istorice și țări în care și-au făcut apariția scriitoare aducând o altă perspectivă asupra literaturii. În Anglia, de exemplu, Emily Brontë, Virginia Woolf, George Eliot… E un subiect complex, care ne arată și că societatea engleză le permitea încă de atunci femeilor să scrie și să se exprime, chiar dacă o scriitoare ca George Eliot a preferat un pseudonim masculin.

Ca și George Sand, în Franța…

Da. Însă în Anglia literatura femeilor a fost multă vreme mai vizibilă decât în Franța. În Franța, încă am impresia că nu sunt atât de multe scriitoare nici în zilele noastre. Mișcarea din Anglia s-a manifestat cu mai multă violență decât în Franța. În Anglia, femeile au dobândit chiar și dreptul de a vota mai devreme, au murit femei pentru această cauză. În zilele noastre, din punctul meu de vedere, femeile au un statut egal cu al bărbaților în literatură, cel puțin în materie de notorietate. Nefiind femeie, mă abțin să spun că egalitatea este perfectă. Nu știu exact în ce ar consta. Dar au apărut cărți importante scrise de femei, nu puține femei sunt eminențe în literatură, iar o dovadă a schimbării percepției în țara mea este și faptul că în franceză a apărut și termenul de scriitoare. În tot cazul, cu ocazia acestui premiu Goncourt, am aflat că cea mai vândută carte din istoria premiului este scrisă de o femeie; este vorba de Amanții, de Marguerite Duras, care nu este deloc o carte comercială. Bineînțeles, pe de o parte, premiile au și o miză comercială. Orice carte care primește un premiu atât de prestigios desigur că va fi vândută foarte bine. Pe de altă parte, Margueritte Duras este o scriitoare aparte, care ar fi meritat să fie recompensată pentru viața sa politică și de scriitoare cu mult înainte de a primi acest premiu. Iar în al treilea rând, remarcăm și titlul acestui roman, Amanții, care implică și bărbații (râde).

Un scriitor în lumea filmului

Ați regizat și două filme (L’homme qui marche și Mateo Falcone)…

Primul este un scurtmetraj, doar celălalt e un lungmetraj, deci s-ar putea spune că am făcut un singur film. Este o experiență palpitantă. Interesant e că nu realizasem cinci scurtmetraje până să realizez un film lung, dar o televiziune a finanțat filmul strict pe baza scenariului. Ce m-a fascinat la cinematografie e că o cameră e un dispozitiv tehnic, un obiect complex și în același timp simplu. Apeși pe buton și indiferent dacă ce se petrece acolo este o dovadă a talentului sau nu e cam același lucru. Eu am lucrat cu o cameră de luat vederi analogică și am putut sesiza cum imaginile filmate se impregnează cu subiectivitate prin toate alegerile pe care le faci – alegerea actorilor, costumele, cadrele, alegerea momentului pentru filmare, dacă trece sau nu un nor pe deasupra, indicațiile pe care le dai actorilor… Ce este important e că, de fapt, nu filmezi acțiunea, ci ceea ce se vede prin acest dispozitiv tehnic impregnat cu subiectivitatea ta de regizor.

Ați repeta experiența sau e ceva de domeniul trecutului?

Da, aș dori să mai regizez filme, numai că partea legată de producție e una dificilă și m-aș gândi cum să mai simplific etapele. Mai e o diferență fundamentală față de literatură. În cazul cărților mele, am avut impresia de-a lungul anilor că pot să lucrez la mine acasă până în momentul în care fiecare text dobândea o formă satisfăcătoare pentru ce voiam eu să scriu. Dacă i-aș fi spus unui editor că vreau să scriu o carte despre anexarea Austriei, cu evenimentele istorice pe care le cunoaștem, fără vreun personaj principal și în care povestea să nu fie una liniară, nu mi-ar fi dat nici cinci cenți pe ea. Avantajul în literatură e că poți încerca, poți scrie și dacă ceea ce scrii îi place unui editor e cu atât mai bine. Și în cinematografie mi-ar plăcea să găsesc o modalitate de producție care să-mi permită aceste tatonări, să-mi permită să fac încercări.

Umorul

Ați scris o carte cât se poate de serioasă, dar căreia nu-i lipsește deloc umorul. Ce importanță considerați că are umorul în literatură?

Pentru că tot l-am evocat pe Gogol, el are și mult umor. Umorul la el are rolul de a jupui realitatea, de a dezvălui lucruri. În cazul cărții mele, Gustav Krupp, omul de afaceri care apare și pe copertă, dar și alte personaje din carte (vezi Hitler) sunt oameni foarte serioși. În Revizorul, Gogol ne spune povestea oamenilor importanți din timpul lui, dar nu surprinși în momentul în care se afișează impecabil în fața publicului, ci din culise, în timp ce-și aranjează costumul, cravata. Umorul este o modalitate de cunoaștere, de înțelegere a realității sociale, fără a ține cont de costumul frumos. Iar această realitate socială e ca atunci când mergi la un târg de chilipiruri și cumperi tacâmuri de argint, apoi mergi acasă, le freci cu oțet și îți dai seama că sunt false.

Odată cu criza economică și neliniștile din 2008, am avut sentimentul că istoria a revenit și că se întâmplă în sfârșit ceva. În momentul acela, eu am început să scriu cărți istorice. (Éric Vuillard, Prix Goncourt 2017)

Foto: Simona Neagu (prin amabilitatea editurii Litera)

05
/12
/18

În această seară, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) se lansează romanul Scara lui Iakov de Ludmila Uliţkaia, tradus în limba română de Gabriela Russo, bestseller Gaudeamus 2018, recent apărut în colecția Raftul Denisei, un roman-parabolă, „o saga de familie traversând patru generații și un secol de cultură rusă, căreia îi dă glas o femeie uluitoare“ (Il Giornale).

30
/11
/18

La 100 de ani de la 1 Decembrie 1918, vă propunem să ne amintim de regina cu rol neîndoielnic în realizarea României Mari: Maria a României, așa cum a surprins-o celebrul scriitor, diplomat și călător al perioadei interbelice – francezul Paul Morand, în volumul „București” (editura Humanitas).

27
/11
/18

Marți, 4 decembrie, de la ora 16.00, la Clubul Teatrelli din București va avea loc lansarea celui de-al zecelea volum semnat de Octavian Saiu: „Clipa ca imagine. Teatru și fotografie”, publicat la Editura Nemira.

23
/11
/18

"Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare.(...)" - Ana Blandiana. Cunoscuta scriitoare va susţine conferinţa cu tema "Centenarul, un exerciţiu de exorcizare", duminică, 2 decembrie, de la ora 11.00, la Sala Pictura a TNB.

22
/11
/18

Regina Elena este una dintre reginele a căror viață o cunoaștem mai puțin, o regină mamă între suferință și bucurie, dragoste de popor, datorie de neam, dar și frica de a fi departe de fiul ei Mihai. Un creuzet de iubire și speranță, de frică și îndoială, dar și bunătate și împăcare sufletească. Regina - mamă Elena, Mariajul și Despărțirea de Carol al II-lea din colecția Istorie cu blazon, de la Corint, este o carte de o frumusețe uluitoare.

20
/11
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Pierre Larousse (1817-1875) e unul dintre rarii noștri semeni al căror nume e scris uneori cu literă mică. Într-o bibliotecă poți auzi solicitarea: ”Dă-mi, te rog, un larousse!” Și asta pentru că  instrumentul de lucru care poartă acest nume cuprinde un bagaj de cunoștințe impresionant, în măsură să informeze pe cititor în cele mai variate domenii.

19
/11
/18

În această seară, de la ora 17.00, va avea loc, online si offline, conferința  „Centenarul femeilor în arta româneasca” la care sunt invitați să prezinte studii specializate Ioana Vlasiu, Luiza Barcan, Cristian Vasile si Radu Popica. Cosmin Nasui, curatorul proiectului, va prezenta publicația cu titlul omonim, al doilea volum, parte a proiectului editorial  Lada de Gunoi a Istoriei”. În spațiul conferinței va fi prezentă o micro-expoziție cu elemente de cultură vizuală dedicate artistelor care au trăit și lucrat în România din 1918 în prezent.

Page 1 of 8612345...102030...Last »