Cum să mai poţi scrie poezie după Auschwitz, se întreba Theodor W. Adorno, cum să nu fie asta o barbarie?
Un articol de Monica Andronescu|7 ianuarie 2024
Barbarie, depresie sau moarte camuflată în versuri… Cel puțin asta avea să fie pentru poetul Paul Celan, care, alegându-și sfârșitul în Sena, avea să intre în galeria sinucigașilor postHolocaust precum Jerzy Kosinski, Tadeusz Borowski și Primo Levi… Pe marginea prăpastiei mulți ani din viața lui, cei mai mulți, cu moartea pe umăr, poetul obsedat de neant și de absurdul existențial și-a petrecut anii de război în proximitatea morții. Ea l-a cruțat pe el, dar nu pe cei dragi, iar dispariția lor avea să atârne greu în destinul lui Paul Celan. De fapt, va atârna decisiv într-o balanță care nu se va mai echilibra niciodată. După ce e deportată într-un lagăr de concentrare, mama lui este ucisă de naziști, tatăl moare de tifos, iar el e trimis, în 1943, într-un lagăr de muncă forțată din Moldova. Cam așa începe viața matură pentru Paul Antschel, scriitorul care avea să devină, la Paris, celebrul Paul Celan.
Se naște în 1920 într-o familie de evrei, la Cernăuți. Acasă se vorbea germană, dar și română, ucraineană sau idiș. Primii optsprezece ani din viața viitorului poet au ritmul vieții din vechiul oraș al Imperiului Austro-Ungar. După 1900, grație legăturilor strânse cu Viena, la Cernăuți se trăise ca într-o metropolă. Comerțul mergea strună, gazetele aduceau mereu vești, se tipăreau cărți în mai multe limbi, teatrele propuneau spectacole, școlile de diferite feluri se îngrijeau de viitor. Dar istoriei nu-i place liniștea și tulbură mai mereu valurile. Așa că trimite imediat nori de furtună.
În 1938, Paul Antschel merge în Franța, la Tours, să studieze medicina. Este anul în care face cunoștință cu Parisul, unde rămâne la un unchi din partea tatălui, vizitează orașul și câteva muzee, vede câteva spectacole de teatru care rămân istorie. Peste un an, în vacanță, se întoarce în orașul natal din Bucovina, anexat la Rusia din 1940, dar, din cauza evenimentelor, nu mai poate reveni în Franța. Istoria e hotărâtă, se grăbește să-și urmeze planul ei pentru milioane de suflete sortite dispariției.
Tânărul atras de poezia suprarealistă, care face traduceri și scrie eseuri, înțelege repede că vor veni la putere comuniștii și caută scăpare. Ca să poată scrie, Paul Antschel trebuie să devină Paul Celan. Dacă identitatea sa se schimbă sau în ce sens se schimbă poezia lui, care trimite neîncetat la Biblie, la Psalmi, la Shakespeare, la Hölderlin și Büchner, se va putea spune mai târziu. La asta vor reflecta psihanaliștii atrași de lumea lui cenușie, în care rar se arată lumina. După ce traduce și editează cărți la București, trăiește un an la Viena și, într-o zi de vară, pe 13 iulie 1948, ajunge la Parisul pe care nu-l va mai părăsi decât atunci când va părăsi viața.
1948 este un an capital în destinul lui Paul Celan. Acum începe cu adevărat capitolul parizian, la un hotel, poetul trăind din traduceri. Își petrece zilele și nopțile în compania scrierilor lui William Shakespeare, Fernando Pessoa, André Breton, Paul Valéry, Emil Cioran etc., protagonist al unui exil în care rar există zile senine. Dar anul 1948 îl pune pe tânărul de 27 de ani care și-a pierdut părinții în Holocaust și a fugit de la București la Viena, prin Budapesta, față în față cu tânăra Ingeborg Bachmann, pasionată de filosofie, care-și scrie doctoratul despre Martin Heidegger. În capitala Austriei începe contrarianta lor poveste de dragoste, nu suficient de puternică încât să dărâme ziduri, nu suficient de excentrică încât să convingă cercurile suprarealiste, dar suficient de reală încât să lase în urmă scrisori și o mulțime de întrebări. Publicate mai târziu în Franța, aceste mărturii spectaculoase și dureroase se pot citi acum și în română, în volumul „Timp al inimii”, care cuprinde și corespondența dintre Paul Celan și scriitorul Max Frisch, publicat la Editura Art.
Anii parizieni sunt ani de construcție. Exilatul care descoperă, de exemplu, Cartierul Latin, tărâm prin excelență al exilaților, o cunoaște în 1951 pe Gisèle de Lestrange, o aristocrată catolică, pictoriță, pe care un an mai târziu o ia de soție și cu care își construiește o viață de familie. Imperfectă, e drept, dar ca orice altă viață de familie. Împreună, au doi fii, dintre care trăiește doar al doilea, Eric, viitor artist de circ. În 1955, Paul Celan primește cetățenia franceză, apoi începe să susțină cursuri la L’École Normale Supérieur, unde există și astăzi o sală care îi poartă numele.
Așadar, scriind poezie după Auschwitz, Paul Celan este un bărbat care se luptă în fiecare zi să mai trăiască… Se luptă cu întunericul, cu moartea, cu depresia, cu propriul sine.
Depresiei pe care o purta pe umeri i se adaugă în anii parizieni și un război urât, care nu va rămâne fără consecințe asupra stării sale: campania de calomnii declanșată împotriva lui de văduva lui Ivan Goll, care îl acuza că a plagiat scrieri ale soțului ei, campanie care va continua cu îndârjire ani în șir și care va contribui semnificativ la șubrezirea stării de spirit a poetului. Crizele de delir sunt din ce în ce mai dese, astfel încât în 1965-1966 Paul Celan ajunge într-un spital de psihiatrie. Nu trece mult și ele se agravează. Nu trece mult și are loc o tentativă de a-și ucide soția. Timpul se grăbește, lucrurile o iau razna. Sindrom posttraumatic legat de Șoah, spun psihiatrii, plus o depresie gravă.
În 1967, după ce se separă de soție, în urma unui episod sever, locuiește într-un mic studio de pe Rue Tournefort, unde reușește să scrie în continuare poezie, iar în noiembrie 1969 undeva pe Bulevardul Emile Zola. Însă moartea pândește peste tot, poezia lui o absoarbe, iar ființa lui e absorbită de ea. Moartea a fost în trecutul lui, este în prezent și va fi, fără îndoială, și în viitor, îl așteaptă acolo, într-o formă pe care nu o vede nici măcar el. De-acum, rațiunea a ieșit din scenă și îl lasă pe poet să cutreiere orașul atâtor exilați, celebri și anonimi, și să se oprească în dreptul unui pod. Din câte se pare, Pont Mirabeau, în 20 aprilie 1970, este locul din care a privit ultima dată orașul acesta în care și-a dorit atât de mult să ajungă. Acolo, într-o zi de primăvară, aproape de locuința sa, se sfârșește capitolul parizian și viața însăși.
La multe zile după, pe 1 mai 1970, Sena îl poartă în aval și trupul lui e găsit la zece kilometri de Paris. Ce ironie! În buzunar avea două bilete nefolosite la un spectacol după „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett.
Imagine de film: ni-l imaginăm cum renunță să meargă la teatru, urcă pe Pont Mirabeau, cel mai lung și cel mai înalt pod din Paris, și în inima lui e întuneric. Rămân doar întrebări și două bilete la „Așteptându-l pe Godot”… Ce a făcut în această ultimă zi, la ce s-a gândit, ce neguri l-au copleșit definitiv? Pentru cine era cel de-al doilea bilet la teatru?
