„De ce alegerea lemnului ars ? Am fost atrasă de textura acestuia, iar folosirea lemnului şi reducţia la alb şi negru au contribuit la esenţializarea imaginilor, m-au ajutat să ies dintr-un soi de timiditate plastică, păguboasă pentru orice artist. Povestea poate fi una de mărturisire a sentimentului de alienare şi de fragilitate, a omului care se simte în viaţă ca un jupuit printre mărăcini, fără pielea ca minim scut între sine şi lume.” – Milena Grigore
Un articol de Ştefania Dumbravă|2 decembrie 2014
Fără piele – Milena Grigore / Există, în linii mari, două direcții de interpretare a ceea ce s-ar putea numi „utilitatea” artei – dacă se ignoră principiul, adoptat ca motto în epoca modernă și golit de sens prin supralicitare de atunci până azi, al „artei pentru artă”.
Conform celor două concepții în care arta servește, totuși, un scop, ea poate privi fie spre public, cu scopul de a-l face să se simtă mai bine în mediul lui sau, dimpotrivă, de a-i provoca unele interogări incomode, fie spre artist, caz în care singurul ei sens este exteriorizarea unor trăiri ale acestuia.
Catharsis, termenul găsit de grecii antici pentru această valoare a artei, rămâne una dintre cele mai vechi și importante funcții ale ei, cu atât mai valabilă în prezent, odată cu afirmarea post-modernă a subiectivității individuale ca instanță supremă a onestității.
Demersul Milenei Grigore este cathartic în sensul unui curaj pe care puțini artiști îl au: curajul de a aduce în fața publicului expresia cea mai intensă a propriei sensibilități exacerbate, dar mai ales curajul de a-i da și un nume.
Trăirea în lume cu filtrul acestei hipersensibilități este, așa cum mărturisește poate șocant titlul expoziției, o trecere printre mărăcini fără protecția minimă a pielii, barieră vulnerabilă a cărei valoare ne-am obișnuit s-o ignorăm. Dar dacă n-am avea-o? – ne face să ne întrebăm Milena Grigore.
Cu rezerva unei licențe serioase de la contextul original rizibil, nu pare exagerată afirmația că o asemenea conștiință agresată „vede enorm și simte monstruos”, în sensul pozitiv, iar alegerile tehnice ale artistei se supun necesităților de expresie ale 
unui asemenea mesaj de vulnerabilitate permanentă și implacabilă.
Lemnul ars lipit pe pânza albă nu poartă, în cazul lucrărilor Milenei, doar sensul contrastului fundamental al universului vizual, care îl face forma ideală a radicalității. Dincolo de sugestiile formale ale siluetelor, care trimit la întreaga galerie modernă a colajului și benzii desenate stilizate până la esență, descifrarea lor trebuie să înceapă, în primul rând, de la tratamentul pe care îl mărturisesc.
Din contactul cu focul, bucățile de lemn nu ies doar cu texturile potrivite, ci mai ales purtătoare de sens: focul, elementul cel mai agresiv și distructiv, este totodată unul dintre cele mai vechi ritualuri purificatoare și regeneratoare. Un mit uriaș al omenirii, cel al Păsării Phoenix, se bazează pe această polaritate simbolică.
Relicvele focului își găsesc astfel locul pe pânzele albe nu numai din rațiuni compoziționale, cât pentru a alcătui un autoportret, o reconstituire a propriului parcurs torturat și, paradoxal, finalizat de speranță.
Scindarea, strivirea, conflictul, agresiunea și vidul ființei, pe care siluetele reușesc să le sugereze lipsindu-se de ceea ce se numește în mod obișnuit „expresie” nu apar, prin urmare, ca trucuri sentimentale menite să inducă aceleași stări privitorului, ci ca exorcizări necesare pentru asimilarea propriei vulnerabilități fundamentale – și ca posibil prim pas în cucerirea ei.
Foto: Milena Grigore, Fără piele – Pleshoo Contemporary
