Gabriela Tabacu: „Cred cu tărie în obligația de a nu ne pierde memoria, ca să nu uităm de unde am venit și, astfel, să ne rătăcim”
https://www.ziarulmetropolis.ro/gabriela-tabacu-cred-cu-tarie-in-obligatia-de-a-nu-ne-pierde-memoria-ca-sa-nu-uitam-de-unde-am-venit-si-astfel-sa-ne-ratacim/

INTERVIU cu arhitecta Gabriela Tabacu sau Kaya de Vos, aşa cum îşi semnează volumele de povestiri publicate la Editura Humanitas Fiction („Iubire, semne şi minuni”, 2021; „Jurnalul unei iubiri imposibile”, 2013, 2019, 2021).

Un articol de Alina Vîlcan|25 martie 2021

PSEUDONIM. Ați ales să vă semnați cărțile cu un pseudonim, păstrând initial misterul asupra identității dumneavoastră. De ce această alegere și de ce acest pseudonim?

Pseudonimul mi s-a părut obligatoriu de la bun început. El m-a ajutat să despart apele scrierilor mele profesionale, de cele beletristice. La vremea aceea – în 2011 – amestecul mi se părea fără nici o noimă. Numele în sine este rezultatul pasiunii mele pentru cuvinte: mă înamorez de câte o vorbă, o expresie, și-apoi o folosesc până la epuizare. Deși pare greu de crezut, Kaya de Vos se trage de la numele unui architect olandez, Nane de Ru, pe care l-am întâlnit la o conferință. Mi s-a părut că sună extraordinar: concis, robust, vibrant, exact ce îmi trebuia, doar că nu puteam să îl folosesc ca atare. Am tatonat diverse variante și, la un moment dat, după mai multe încercări, Kaya de Vos a apărut de nicăieri, suficient de expresiv și de exotic cât să îmi placă. Am rămas cu el, cu ea, și îmi place să cred că așa va fi de acum încolo.

„Am avut șansa să trăiesc o copilărie cât se poate de fericită în centrul acestui oraș caleidoscopic”

BUCUREȘTI. În deschiderea noii dumneavoastră cărți, volumul de povestiri „Iubire, semne și minuni” (Humanitas Fiction, 2021), spuneți despre București: „Am locuit în acest oraș incongruent, al discrepanțelor absolute, o bună parte din copilăria și adolescența mea. Tot aici mi-am început studiile de arhitectură. Așa se face că am ajuns să îl iubesc din răsputeri, deplângându-i decăderea, trăindu-i coșmarurile și scriind despre el ori de câte ori am avut prilejul”. Cum vă amintiți astăzi de copilăria și adolescența dumneavoastră la București și cât de ofertant vi se pare acest spațiu din punct de vedere literar?

Am avut șansa să trăiesc o copilărie cât se poate de fericită în centrul acestui oraș caleidoscopic, pentru că întâmplarea a făcut să aterizez aici într-un moment când țara întreagă începea să respire un mic aer de libertate prin breșa creată de plecarea Comisariatului Sovietic de la București. Asta a consemnat o scurtă perioadă de relaxare, în care la magazinele de alimente și în piețe începuseră să se găsescă de-ale gurii la prețuri abordabile, cultura părea că își luase un nou elan, iar lumea începuse să simtă, timid, după ani de teroare stalinistă, gustul unei vagi destinderi. Altminteri, mie, copil fiind, nu-mi trebuia prea mult: o curte mare, alți câțiva copii cu care să mă joc, cărțile din biblioteca eclectică a părinților mei și orașul din jur, în miezul căruia locuiam și pe care îl descopeream pas cu pas. Adolescența n-a mai fost la fel. Din buricul târgului, am fost izgoniți într-un cartier mărginaș care îmi dădea senzația unui exil de pe planetă. Școala nu mai era în spatele casei, prietenii rămăseseră departe, lumea căpătase o geometrie necunoscută în care eu mă aflam mereu în puncul cel mai depărtat de tot ce îmi fusese drag. Eram o copilă de doar 13 ani când, de acasă și până la școală, trebuia să merg cu două tramvaie care, vară-iarnă, erau înțesate până la refuz cu o populație cenușie și mută, oameni de toate vârstele și de toate condițiile, înghesuiți ca sardelele în vagoanele înguste.

Peste toate cele, lucrurile s-au schimbat și în țară. Pojghița de libertate s-a spart, lăsând loc unei sărăcii și unei disperări care părea să apese oameni, case și străzi deopotrivă. Cred că perioada aceea are o simbolistică specială în cuprinsul istoriei comunismului românesc, astfel că nu trebuie nicicum pierdută din vedere. Am scris și am să mai scriu despre ea, nu doar pentru că pe mine m-a marcat pentru tot restul vieții, și nu pentru că e o perioadă abundentă ca subiect literar, ci mai cu seamă pentru că eu cred cu tărie în obligația noastră de a nu ne pierde memoria, ca să nu uităm de unde am venit și, astfel, să ne rătăcim. E vorba aici despre o datorie de care încerc să mă achit atât cât pot de bine.

MAGIE. Fie că se petrec la București, la Barcelona sau la Florența, pe litoralul românesc, la Oradea sau la Stockholm, povestirile adunate aici au o magie aparte, anunțată încă din titlul volumului, prin „semne” și „minuni”. Ce vă atrage spre acest tip de ficțiune, ce și cât obișnuiți să luați din realitate în textele pe care le scrieți?

Viața omului stă sub semnul inexplicabilului încă din clipa venirii lui pe lume și rămâne acolo, suspendată în miraculos, până la capăt. Pentru mine acest lucru e o adevărată fascinație: nu trebuie decât să privești atent în jur ca să întâlnești extraordinarul, de neînțelesul, misterul absolut. Altfel, cu toate că nu am echiparea unui scriitor profesionist, nu am disciplina să îmi notez crâmpeie de povestiri în vreun carnețel, desi cred că voi începe curând să fac asta, păstrez în pliuri ale minții, fără să știu cum, întâmplările stranii pe lângă care am trecut și, la un moment dat, resimt imboldul presant să le scriu. Unele povestiri sunt relatări aproape fidele ale unor episoade de viață; altele sunt ficțiune pură, dar multe se așază într-o zonă de interspațiu, în câmpul vast al amalgamului dintre realitate și fantezie în care, de altfel, viețuim cu toții, fie și fără să ne dăm seama.

„Începutul pandemiei, cu liniștea și pustiul ireal rostogolite din senin peste lume, a însemnat pentru mine răgazul să pun pe hârtie alte câteva povestiri care mă cutreierau de o vreme”

FRUMUSEȚE. Sunteți architect, predați arhitectura, cum se împacă prima dumneavoastră profesie cu aceea de autoare, cu literatura? Ce înseamnă pentru dumneavoastră frumusețea, fie că vorbim de arhitectură sau de literatură?

Arhitectura și literatura nu trebuie privite ca domenii disjuncte. Ele aparțin, ambele, nemărginitului  univers al creației care se reformulează perpetuu, generând mereu forme noi de expresie, decurgând unele din altele, întrepătrunzându-se, ricoșând, sfidând regulile și tabuurile, conlucrând la îmbogățirea fără limite a imaginarului colectiv. În acest spațiu al inovației, așa cum spune un vechi proverb ale cărui origini se pierd în negura istoriei, the beauty is in the eye of the beholder – frumusețea se află în ochiul privitorului. Ea este un compus tainic de armonie, puritate, bucurie, pace și câte și mai câte altele. Putem vorbi infinit despre asta. În ce mă privește, scriu pentru că am nevoie să mă manifest în acest spațiu anume și altfel decât îmi îngăduie arhitectura să o fac.

ALEGERI. Cum ați ales arhitectura și cum ați ales, mai apoi, să scrieți? Cum a apărut cartea dumneavoastră anterioară, „Jurnalul unei iubiri imposibile” (Humanitas Fiction, 2013, 2019, 2021) și cum ați lucrat, în 2020, în plină pandemie, la „Iubire, semne și minuni”?

Cumva, arhitectura m-a ales pe mine. Aveam 15 ani când am aflat de pe la prieteni că există pe lume facultatea de arhitectură. Unul dintre ei se hotărâse să dea acolo și mergea la ore de pregătire cu un profesor cunoscut. Mi s-a părut foarte interesant ce făcea și m-am gândit că mi s-ar potrivi: desenam bine și știam matematică. Am făcut și eu pregătire cu profesorul acela. Prietenul meu a picat și a dat mai departe la o altă facultate, eu am intrat la Arhitectură. Nu a fost iubire la prima vedere. Mi-a trebuit timp să înțeleg anumite lucruri esențiale, ceea ce a constituit oarecum și motivul pentru care m-am decis să mă întorc și să predau: aveam să învăț odată cu studenții mei ce nu înțelesesem la vremea potrivită. Și chiar așa s-a și întâmplat.

Și cu scrisul a fost cam la fel. Scriam poezie, cum scriu mai toți adolescenții și tinerii, dar nu am citit niciodată în public vreun vers de-al meu. Nici nu cred că le mai am… Dar publicam recenzii, cronici de artă, mici articole într-o revistă de specialitate. O amică m-a întrebat de ce nu scriu și altceva. Întrebarea aceea și-a găsit răspuns mai târziu, când am simțit că într-adevăr aveam nevoie în mod imperios să mă investesc și în alte direcții decât cele în care mă purta profesia. Prima mea carte a fost o istorioară numită Toate femeile vor 7 și publicată la Humanitas în 2011.

Începutul pandemiei, cu liniștea și pustiul ireal rostogolite din senin peste lume, a însemnat pentru mine răgazul să pun pe hârtie alte câteva povestiri care mă cutreierau de o vreme.

COMUNISM. Unele dintre povestirile din „Iubire, semne și minuni”, poate cele mai atrăgătoare pentru cititorul român, se întorc în vremea comunismului. Ați trăit acea perioadă în România, ce le-ați spune despre ea tinerilor de aici, născuți după ’89? V-ați reîntors mai târziu în țară, cum ați perceput schimbările din România ultimilor 30 de ani, din punct de vedere al stilului de viață, dar și din punct de vedere vizual sau cultural? 

În România post-decembristă, schimbările au venit, cum era de așteptat, și cu bune, și cu rele. Libertatea de expresie, de atitudine, libertatea de a gândi cu mintea proprie, cum spune un cunoscut scriitor român, liberalizarea economică, libertatea de a călători pe glob sunt câștiguri imense și indeniabile, care trebuie păstrate cu orice preț. De aceea, i-aș sfătui pe tinerii de azi, născuți după ‘89, să cerceteze cu toată seriozitatea istoria vremurilor acelea pe care ei nu le-au trăit, ca să știe exact de ce și cum să se ferească de mirajul vreunui egalitarism uniformizator care i-ar putea fermeca.

Desigur că acum stilul de viață de aici calchiază stilurile lumii largi și exprimă un anumit spirit al epocii, căruia se pare că nu poți să i te sustragi. Omenirea merge înainte, chiar dacă unora dintre noi, de la altitudinea unei anumite vârste, ni se pare că în fața ei se cască o prăpastie. Am face bine, totuși, să mai gândim din când în când cu mintea proprie, că tot am adus vorba despre asta. Am face bine să ne oprim din urmărirea halucinată a ecranelor de toate felurile și să ne acordăm un moment de refexie.

Altfel, România mileniului III, din păcate, nu stă chiar pe roze: oportunism, minciună, corupție, jaf, cârdășie mafiotă și multe altele, tot mai greu de suportat. Dar are și circumstanțe atenuante, și motive de speranță.

„Visez o livadă cu un mic atelier în care să mă ocup de tot ce o să vină la rând: proiecte de arhitectură, scris, pictură, mici bijuterii, veșminte – adică lucruri pe care le-am mai făcut până acum în anumite perioade din viața mea”

COTIDIAN. Cum arată o zi obișnuită pentru dumneavoastră, cum și unde trăiți?

Acum trăiesc într-o zonă centrală, dar destul de liniștită a Bucureștiului, dacă se poate crede că mai există așa ceva în urbea noastră bântuită de eterne turbulențe. Dar trebuie să mărturisesc că, deși sunt o ființă eminamente citadină, încerc să mă reformulez și să mă mut la țară. De o bună vreme simt nevoia să stau sub cer, să văd arbori, pământ, viața ca stare de agregare a materiei. Visez o livadă cu un mic atelier în care să mă ocup de tot ce o să vină la rând: proiecte de arhitectură, scris, pictură, mici bijuterii, veșminte – adică lucruri pe care le-am mai făcut până acum în anumite perioade din viața mea. Sper să îmi iasă. Altminteri, rămân conectată cu universitatea prin Școala doctorală unde am de îndrumat un număr de studenți aspiranți la titlu. Nu îmi fac, nu mi-am făcut niciodată planuri de perspectivă prea amănunțite. Și-apoi, ce perspectivă poți întrezări în vremuri ca cele pe care le trăim?

Foto: Radu Sandovici

Adolescența n-a mai fost la fel. Din buricul târgului, am fost izgoniți într-un cartier mărginaș care îmi dădea senzația unui exil de pe planetă. Școala nu mai era în spatele casei, prietenii rămăseseră departe, lumea căpătase o geometrie necunoscută în care eu mă aflam mereu în puncul cel mai depărtat de tot ce îmi fusese drag. Eram o copilă de doar 13 ani când, de acasă și până la școală, trebuia să merg cu două tramvaie care, vară-iarnă, erau înțesate până la refuz cu o populație cenușie și mută, oameni de toate vârstele și de toate condițiile, înghesuiți ca sardelele în vagoanele înguste. (Gabriela Tabacu / Kaya de Vos)

 

 

 

 

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.