Nominalizat la Gala Cariere din acest an, singurul actor dintre cei 50 de antreprenori şi manageri, carismaticul şi talentatul George Constantinescu – actor şi manager al Teatrului de Artă Bucureşti – a acceptat invitaţia de a împărtăşi cu cititorii Ziarului Metropolis câte ceva din experienţele sale din şi despre teatru.
Un articol de Georgiana Ene|14 decembrie 2015
Ești singurul actor dintre cei 50 de antreprenori și manageri nominalizați la Gala Cariere 2015? Cum te simți și ce reprezintă acest lucru pentru tine?
N-aș ști să spun ce înseamnă pentru mine această nominalizare la Gala Cariere, dar știu că înseamnă foarte mult pentru Teatrul de Artă. Și orice premiu am lua, chiar dacă-l iau oameni din echipă sau întreaga echipă sau părți din echipă, este un lucru care ne sporește vizibilitatea și care ne ajută să ducem spectacolele de teatru către public, mai ușor și mai repede.
Când ai descoperit teatrul și, mai ales, când ți-ai dat seama că asta trebuie să faci?
Sincer, nu-mi aduc aminte exact momentul în care m-am hotărât, cu siguranță undeva în copilărie s-a întâmplat treaba asta. Probabil că toți cei care ne îndreptăm pașii spre meseria de actor avem în copilărie tendința de a face deja lucrul ăsta; dacă pentru alți copii sunt jocurile legate de construcții, mașini, păpuși și așa mai departe, pentru un viitor actor actoria este un joc al copilăriei.
După aceea, la liceu, am intrat la o Școală Populară de Artă din Brașov, sub îndrumarea actorului și profesorului Adrian Rățoi (Dumnezeu să-l ierte!), iar de acolo, lucrurile au fost hotărâte.
În acest moment ești actor al Teatrului de Artă dar și manager al acestuia. Cum se împacă managementul cu actoria?
Greu, dar se pare că se împacă. Managementul teatral, cu atât mai mult cu cât eu nu am studii de manager, pentru mine înseamnă un efort susținut. Și nu faptul că-mi consumă multă energie este partea grea, ci faptul că nu-mi rămâne foarte mult timp și pentru actorie. De aceea, în ultima perioadă, când lucrez la un spectacol încerc să deleg lucrurile pe care le face un manager, ca să mă pot ocupa de rol așa cum trebuie.
Pentru că Teatrul de Ară este un teatru pentru independenți, care crezi că sunt problemele din teatrul independent?
Sunt foarte multe. Din păcate, majoritatea problemelor din teatrul independent sunt cauzate de lipsa de interes a autorităților (sau de interesul extrem scăzut al acestora) față de fenomen. Nu există nici o formă de subvenționare legată de vreo cheltuială pe care o implică teatrul independent, nu există nici un fel de susținere pentru tinerii actori care joacă, în majoritate, în teatre independente din București și din țară, avem legi aberante care jecmănesc (fără ghilimele) actorii și sistemul independent, ba aș spune chiar că, în condițiile în care statul oricum nu ne ajută, ne trezim, în dorința de a respecta legea, că ne încurcă. Chiar foarte mult.
Dar cele din teatrul instituționalizat?
Problemele din teatrul de stat cred că au fost și rămân aceleași. Teatrul instituționalizat se bucură de un confort financiar garantat de bugetul de stat și, ca peste tot unde nu sunt probleme din punctul ăsta de vedere, se întâmplă să nu găsești întotdeauna interes pentru teatrul în sine. Asta nu înseamnă că nu sunt și teatre de stat care își fac foarte bine treaba și care au, în mod constant, producții foarte bune. Există, din păcate, și exemple de cealaltă parte, cu teatre care, deși au actori foarte buni, trupe foarte bune, săli foarte bune, nu mai reușesc să aducă spectatorii în sală.
Cum îți alegi rolurile? Ce ai vrea să joci și regizat de cine? Te atrage și actoria de film?
În ultima perioadă tind eu să cred că îmi aleg rolurile, dar nu este așa. În teatru, în majoritatea situațiilor, regizorul este cel care face distribuția și care îți dă sau nu un rol. Îmi plac rolurile și textele care pun întrebări, care nu impun răspunsuri, îmi plac textele care emoționează, îmi plac fotografiile de viață vii.
Cred că ăsta este un spectacol bun de teatru. Cât despre actoria de film, da, îmi place, am făcut și câteva roluri în film, doar că, din păcate, am avut și neșansa de a lucra în proiecte slabe. Îmi doresc să am șansa să fac și un rol mare într-un film, dar știu că asta ține tot de o întâlnire care înseamnă scenariu, regizor, colegi actori și așa mai departe. Până acum, în afară filmările de acum două-trei luni, pentru ultima producție a lui Nae Caranfil, nu prea mi-au rămas pasaje frumoase din experiența mea de actor de film.
Fiindcă ești managerul unui teatru independent, ce îți dorești pentru viitor? Te-ai gândit să faci un festival, de exemplu?
Da, de multă vreme îmi doresc să fac un festival. Dar suntem la început – pe 8 decembrie, anul acesta, abia am împlinit trei ani de existență – și încă mai avem multe lucruri de făcut. Însă da, vreau să avem un festival al nostru și probabil că în următorii maximum trei ani îl vom și avea.
Cum te promovezi pe tine, în primul rând și cum îți promovezi spectacolele și teatrul pe care îl conduci?
Aici le mulțumesc colegelor mele Delia Pavel, Oana Negulescu și Costinela Caraene, care fac marea parte a muncii de promovare. Ele știu mult mai multe despre cum și ce se face. Eu, în afară de faptul că văd sau intuiesc niște lucruri, n-am nici școală și nici talent în domeniu. Promovarea teatrului se face, în mare parte, în mediul online, dar nu numai; mergem des și în emisiuni de radio și TV.
De ce trebuie să aleagă oamenii Teatrul de Artă? Ce îl diferențiază de alte teatre?
Plecând de la lucrurile tehnice – faptul că avem o sală mică, deși nici noi și nici publicul nu-i spunem mică ci intimă (distanța de la spectatorul aflat pe ultimul rând și actorul poziționat în spatele scenei este de maximum 12-13 metri) – ceea ce este frumos atunci când sala este intimă este faptul că impactul emoțional și întâlnirea energetică, atât pentru actori cât și pentru spectatori, sunt mult mai puternice. Teatrul de Artă București construiește spectacole în care emoția este scopul și el este atins aproape exclusiv prin arta actorului.
Și alte motive pentru care oamenii îl aleg?
Facem și cursuri de teatru. Și ăsta este un lucru foarte util social. Suntem acum la a paisprezecea sau a cincisprezecea grupă de cursanți adulți. Modelul de dezvoltare personală prin teatru chiar are rezultate vizibile, puternice, pentru fiecare individ în parte. După atâtea grupe cu care am lucrat, chiar văd puterea de vindecare pe care o are teatrul. La fel, nu mai vorbim de utilitatea unui curs de actorie în viața copiilor.
Iarăși, ce cred că mai trebuie știut este că suntem un teatru independent sută la sută. Nu avem nici un fel de susținere financiară din partea vreunui for public sau privat. Dar, în ciuda acestor greutăți, respectăm în totalitate legea: avem contract ISU, avem căi de evacuare pentru 200 de persoane, deși suntem o sală cu o capacitate de 75 de locuri. Încercăm să facem lucrurile așa cum trebuie. Așa că scuza de tipul: “nu s-a putut fiindcă n-au fost bani”, pe care o auzim, de multe ori, și de la stat, nu are acoperire. Asta nu înseamnă că statul român trebuie să se culce pe o ureche și să lase aceste probleme doar în cârca celor direct implicați. Cu siguranță și el are o mare responsabilitate.
Cred că răspunsul venit din partea societății, după nenorocirea de la Colectiv, ar trebui să însemne un mare semn de alarmă pentru autorități care ar trebui să înțeleagă că forma de responsabilitate pe care o au față de cetățeni nu înseamnă doar amenzi, ci legi corecte și implicare activă pentru respectarea lor. Lucrul ăsta nu există, din păcate, în mentalitatea și în forma de funcționare a statului român. Și asta este trist. Repet, nu vreau să spun că dacă noi, la Teatrul de Artă București, am reușit să facem lucrul ăsta fără susținere, așa trebuie să fie. Nu. Și la noi lucrurile ar putea să stea mult mai bine, dar pentru asta cred că și statul, către care se duc toate taxele noastre, are această obligație: de a interveni activ, nu doar prin amenzi, în rezolvarea unor probleme de siguranță publică.
Ce îți dorești acum, la trei ani de existență?
Ce-mi doresc acum, la trei ani de existență în spațiul propriu? Îmi doresc ca Teatrul de Artă București să-și câștige stabilitatea din toate punctele de vedere și îmi mai doresc o sală mare – un pas firesc, de altfel – pentru a putea merge către proiecte și mai mari.
