George Volceanov: „Traducerea a devenit un drog, un «modus vivendi»”
https://www.ziarulmetropolis.ro/george-volceanov-traducerea-a-devenit-un-drog-un/

George Volceanov, unul dintre cei mai cunoscuţi traducători din România, vorbeşte despre piaţa traducerilor, despre capcanele în care poate pica un traducător şi povesteşte ce i-ar spune lui Shakespeare dacă ar sta cu el la o cafea.

Un articol de Monica Andronescu|12 Februarie 2016

Recent, George Volceanov a semnat traducerea a două romane de Anthony Burgess, „Ochii doamnei mele” (despre care mărturisește că e una dintre cele mai dificile traduceri pe care le-a făcut vreodată) și „Moartea de la Deptford”, apărute la Humanitas Fiction. Pentru aceste două romane, George Volceanov a câștigat premiul pentru traducere „Antoaneta Ralian”, la Gaudeamus 2015.  Proiectul vieții lui este retraducerea întregii opere a lui W. Shakespeare.

Sunteți unul dintre cei mai cunoscuți traducători în acest moment. A fost o alegere sau la început n-a fost traseul pe care l-ați visat în viață?

Cât am fost student la Facultatea de Limbi Străine, secția engleză-maghiară, am simțit că vocația mea e de critic literar și în toți anii de facultate m-am pregătit pentru varianta asta. Toate orele de chiul la disciplină marxistă, economie politică, socialism științific, le petreceam nu prin baruri, ci în biblioteca centrală de stat. În 1979, am participat la un concurs național de publicistică și creație literară studențească, unde am luat un premiu 2, după Magda Cârneci și înaintea lui Mircea Cărtărescu… În virtutea acestui premiu, am început să bat pe la ușile unor redacții – Luceafărul, Scânteia tineretului – cu mici, timide, recenzii de carte, dar toate au ajuns la coșul de hârtii. Nu comentez opțiunile oamenilor din redacțiile vremurilor respective… Dar după un stagiu de un an profesoral la Călărași, văzând că nu reușesc să pătrund pe piața literară în calitate de critic, l-am rugat pe anglistul și americanistul Ștefan Stoenescu, emigrat în 1987 în Statele Unite, să mă recomande, ca traducător, unei edituri.

Așa am ajuns la Editura Criterion, unde primul redactor de carte care m-a debutat a fost Gabriel Gafița… Microbul traducerii îl aveam de la un seminar special de lexicografie și traduceri literare, pe care l-am făcut în anul I cu celebrul profesor Leon Levițchi.

Există o piață uriașă de traduceri în România. E evident că se traduce mult. Dar se traduce și bine?

O să fac o paralelă cu Statele Unite. Acolo niciodată nu apar mai mult de patru sute de titluri pe an, din toate limbile pământului. Statele Unite au o cultură suficientă. Ei simt nevoia să exporte, nu să importe. De-aia mulți dintre autorii români sunt visători când speră să cucerească piața americană. După numărul de traduceri românești în engleza americană, eu zic că stăm chiar foarte bine față de alte culturi.

Cât privește piața de traduceri din România… se traduce și mai bine, și mai prost. Traducerile bune se găsesc la câteva dintre editurile importante, care pun preț pe asta și au redactori de carte foarte bine calificați. Dar sunt și edituri care scot carte de dragul de a o publica și de a face bani.

George Volceanov. Fotografii: Radu Sandovici

George Volceanov. Fotografii: Radu Sandovici

Ce înseamnă o traducere bună?

Există patru aspecte: fidelitatea față de text, expresivitatea, economia și cursivitatea sau fluența traducerii. Să le luăm pe rând. Fidelitatea este un termen larg, dar fără fidelitate nu se poate. Apoi, expresivitatea. Poți fi fidel, traducând foarte colorat, sau poți fi fidel, traducând mai clar, mai concis, mai limpede. Economia: o traducere în cuvinte mai puține spune mai mult și e mai bună decât una care se lăbărțează. Iar cursivitatea e cea care te face să ai impresia că traducerea e de fapt un text produs în limba în care citești.

O treabă care mă îngrijorează e că traducătorii români – și chiar și scriitorii – gândesc deja pe tipare sintactice englezești și toată lumea folosește în mod greșit stilul indirect. De exemplu: „se uită pe geam și văzu că ploua”, în loc de „se uită pe geam și văzu că plouă”. Și atunci toate traducerile sunt deja cu timpii mutați puțin în trecut, ceea ce schimbă limba română.

Când se învechește o traducere?

Cam la 20 de ani… Eu am observat că pe piața literară există și traduceri concurente, într-un interval foarte mic. De exemplu „Marele Gatsby” a apărut în ultimii 5 ani la mai multe edituri: la Polirom, în traducerea lui Mircea Ivănescu, apoi, în 2015, Polirom m-a pus pe mine să retraduc „Marele Gatsby” și, între timp, a mai apărut o dată traducerea lui Mircea Ivănescu la Humanitas. Deci traducerile pot coexista. Dar cred că la 20 de ani un text trebuie retradus, dacă vorbim de un text care merită.

Care sunt cele mai importante capcane în care poate pica un traducător?

Calcul lingvistic. Stilul care sună total nefiresc. Și astea cel mai ușor se simt în teatru… Mă mai deranjează sintaxa dezlânată și lipsa de expresivitate. Sfatul meu pentru tinerii traducători este ca, atunci când au de tradus un termen, mintea lor să fie ca o loterie plină cu biluțe și să se gândească la 5-6 cuvinte, pentru că limba română e foarte bogată în sinonime. Putem jongla cu ele, în așa fel încât să sune bine.

Nu cred în acea scuză invocată de traducători, că originalul sună prost și noi nu avem voie să-l facem să sune mai bine. Nu e adevărat. Tu, ca traducător, dacă-ți respecți statutul, trebuie să depășești originalul, pentru că, dacă traducerea e proastă, pe tine te arată lumea cu degetul.

Puteți face o ierarhie a dificultăților de traducere?

Dacă vorbim de traducerea de proză, cel mai ușor de tradus sunt acțiunile derulate cinetic, apoi descrierile. Pe urmă se intră pe un nivel mai dificil cu dialogul și, dincolo de dialog, cred că este fluxul conștiinței și limbajul abstract ideatic.

Dialogul nu e cel mai greu de tradus, dar presupune o elasticitate și un simț al limbii vorbite. Nu degeaba se spune că pentru traducerea de teatru trebuie să ai o ureche internă, când traduci să auzi totul rostit și să fii primul care-și dă seama că nu sună bine.

Se poate traduce teatru acasă, în fața computerului, sau e necesar lucrul cu actorii?

Și pe vremea lui Shakespeare teatrul era muncă în echipă. Iar ceea ce poartă semnătura lui Shakespeare e clar că e o sumă de contribuții individuale. Eu cred că textul produs în fața calculatorului e doar o etapă intermediară spre varianta de text finală. Ce regret eu este faptul că, de la experiența lucrului cu Alexandru Tocilescu la „Eduard al III-lea”, în anul 2007, când am stat aproape zece luni la masă, nu am mai colaborat cu nici un regizor.

S-a întâmplat să-mi mai apară numele pe afiș fără știrea mea sau chiar să mi se folosească traducerile pur și simplu, fără drepturi de autor, fără nimic. Se practică pirateria la scară mare. Însă pe mine m-ar interesa o colaborare conștientă între traducător și regizor pentru că regizorul vine cu viziunea lui, dar și traducătorul vine cu o pregătire filologică ce-i poate servi pe ici, pe colo.

Sunteți inițiatorul și coordonatorul unui proiect de mare amploare, retraducerea operei lui Shakespeare. Ce era cel mai deranjant în vechile traduceri ale pieselor lui Shakespeare?

În primul rând slavizarea forțată. Primul semnal de alarmă mi l-am tras citind „Regele Ioan” tradus de Dan Botta. Care, ca să-și mascheze simpatiile legionare, a trebuit să-și inventeze o limbă română bolșevică, să-l îmbrace pe Shakespeare. Apoi arhaizarea exagerată și sintaxa total nefirească. Texte care nu puteau fi jucate. Interesant e că, în condițiile în care aparatul ideologic și cenzura comunistă nu au cenzurat ediția Shakespeare, e evident că au fost foarte multe situații de autocenzură.

Am făcut un studiu pe biografia fiecărui participant la ediția ESPLA și am înțeles motivele fiecăruia de a se autocenzura. Dan Duțescu fusese secretar particular al lui Lucrețiu Pătrășcanu. Alți traducători aveau foste simpatii legionare, alții aveau funcții politice însemnate.

Ce anume vă face să acceptați să traduceți o carte?

Când eram tânăr, probabil motivul principal era dorința de a-mi sublima pregătirea filologică și de a lăsa ceva în urma mea, de a-mi clădi o carieră literară. De la o anumită vârstă a devenit un drog, un modus vivendi. Acum mă ocup de ediția Shakespeare, dar am acceptat în paralel autori canonici ofertați de Polirom. La Humanitas am acceptat în ultimii ani cele două romane ale lui Anthony Burgess pentru că se legau de teatrul elisabetan și ei au considerat că ar fi util să le traduc eu.

Care a fost traducerea care v-a chinuit cel mai tare?

Au fost două traduceri chinuitoare la viața mea, Tetralogia „Rabbit” a lui John Updike, care am crezut c-o să mă îngroape. La Updike, marea dificultate se naște din întâlnirea cu un limbaj foarte bogat. Când la fiecare al doilea cuvânt deschizi dicționarul și vezi că la cuvântul respectiv ai 50-60 de sensuri și stai și cauți unul care ar intra în schemă e foarte greu. Updike avea descrieri urbane foarte complexe, este un mare poet al citadinului. Iar a doua traducere care mi-a pus mari probleme a fost chiar „Ochii doamnei mele” a lui Burgess, unde iarăși e un limbaj foarte bogat, e foarte greu de ghicit sensul, e foarte mult argou retro-elisabetan.

PicMonkey Collage

Dintre cărțile pe care le-ați tradus există una pe care v-ar fi plăcut s-o scrieți?

„Ce mică-i lumea” de David Lodge.

Shakespeare e o prezență importantă și constantă în viața dvs. Dacă ați putea sta cu el la o cafea, ce i-ați spune?

I-aș spune așa: „Măi Will, eu te cred pe cuvânt că tu ești autorul textelor atribuite ție, și nu diverși conți, sau mai știu eu cine, așa cum se speculează, pentru că uneori mă apucă plânsul sau mila când văd câte dezacorduri gramaticale au textele tale, pentru că, asemenea unui student prost, încurci pronumele relative între ele, faci dezacorduri singular-plural, ai forme regionale care se regăsesc numai la tine. Se vede că n-ai fost la facultate, dar că ai fost un autodidact și eu te admir foarte mult pentru asta”.

Anthony Burgess spunea într-un interviu că Shakespeare știa să lase impresia că este un erudit, că se pricepe la toate. Aiurea! Totul era o mască, era un urechist. Multe lucruri din piesele lui era proverbe, ziceri care circulau în viața de zi cu zi și erau folosite de tot poporul, nu invenții de geniu… Ar trebui să ținem cont că, la momentul când scrie el, peste 90 la sută din populație era analfabetă și toată cultura generală se construia pe auz, pe tipologie orală și atunci era normal ca tot bagajul de cunoștințe să-l fixezi din oralitate. Oamenii de atunci erau mult mai deștepți pentru că nu aveau nici Google, nici Wikipedia și totul trebuia înmagazinat în memorie, așa că erau cu mult mai erudiți și mai savanți decât noi. Și mă refer la oamenii simpli. De aici falsa impresia că „Mamă, ce mare filosof a fost Shakespeare!”.

Și nu l-ați întreba nimic?

Burgess spune că replicile care sună cel mai bine în piesele timpurii ale lui Shakespeare trebuie să fi fost scrise de Marlowe, care-l ajuta. L-aș întreba atât: în piesele lui timpurii, cât la sută e contribuția lui Marlowe?



05
/12
/18

În această seară, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) se lansează romanul Scara lui Iakov de Ludmila Uliţkaia, tradus în limba română de Gabriela Russo, bestseller Gaudeamus 2018, recent apărut în colecția Raftul Denisei, un roman-parabolă, „o saga de familie traversând patru generații și un secol de cultură rusă, căreia îi dă glas o femeie uluitoare“ (Il Giornale).

30
/11
/18

La 100 de ani de la 1 Decembrie 1918, vă propunem să ne amintim de regina cu rol neîndoielnic în realizarea României Mari: Maria a României, așa cum a surprins-o celebrul scriitor, diplomat și călător al perioadei interbelice – francezul Paul Morand, în volumul „București” (editura Humanitas).

27
/11
/18

Marți, 4 decembrie, de la ora 16.00, la Clubul Teatrelli din București va avea loc lansarea celui de-al zecelea volum semnat de Octavian Saiu: „Clipa ca imagine. Teatru și fotografie”, publicat la Editura Nemira.

23
/11
/18

"Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare.(...)" - Ana Blandiana. Cunoscuta scriitoare va susţine conferinţa cu tema "Centenarul, un exerciţiu de exorcizare", duminică, 2 decembrie, de la ora 11.00, la Sala Pictura a TNB.

22
/11
/18

Regina Elena este una dintre reginele a căror viață o cunoaștem mai puțin, o regină mamă între suferință și bucurie, dragoste de popor, datorie de neam, dar și frica de a fi departe de fiul ei Mihai. Un creuzet de iubire și speranță, de frică și îndoială, dar și bunătate și împăcare sufletească. Regina - mamă Elena, Mariajul și Despărțirea de Carol al II-lea din colecția Istorie cu blazon, de la Corint, este o carte de o frumusețe uluitoare.

20
/11
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Pierre Larousse (1817-1875) e unul dintre rarii noștri semeni al căror nume e scris uneori cu literă mică. Într-o bibliotecă poți auzi solicitarea: ”Dă-mi, te rog, un larousse!” Și asta pentru că  instrumentul de lucru care poartă acest nume cuprinde un bagaj de cunoștințe impresionant, în măsură să informeze pe cititor în cele mai variate domenii.

19
/11
/18

În această seară, de la ora 17.00, va avea loc, online si offline, conferința  „Centenarul femeilor în arta româneasca” la care sunt invitați să prezinte studii specializate Ioana Vlasiu, Luiza Barcan, Cristian Vasile si Radu Popica. Cosmin Nasui, curatorul proiectului, va prezenta publicația cu titlul omonim, al doilea volum, parte a proiectului editorial  Lada de Gunoi a Istoriei”. În spațiul conferinței va fi prezentă o micro-expoziție cu elemente de cultură vizuală dedicate artistelor care au trăit și lucrat în România din 1918 în prezent.

Page 1 of 8612345...102030...Last »