Supranumit „regele lăutarilor”, Grigoraş Dinicu s-a bucurat de o faimă mondială. A trezit admiraţia unor muzicieni celebri, precum Pablo Casals, George Enescu, Gaspar Cassado, Jascha Heifetz, Yehudi Menuhin.
Un articol de Monica Andrei|17 august 2016
România a avut lăutari cu faimă mondială. Sava Pădureanu a fost decorat de Țarul Alexandru al III-lea și de Regele Carol I. O şampanie și nişte ţigări fuseseră botezate cu numele său, în Rusia. La Expoziţia Universală de la Paris din 1889, violonistul Dănică Ciolac a cântat în taraful lui Sava Pădureanu, ca vioara a II-a, iar pe fratele său, Cristache, l-a decorat preşedintele Franţei cu Legiunea de Onoare. Muzicologul George Sbârcea l-a invitat deseori în emisiunile sale de la radio pe Grigoraș Dinicu. În cartea despre viața lătarului scrie că faima-i devenise mondială pentru compoziţia sa din 1906, “Hora staccato”. La expoziţia Universală de la Paris din 1900, după ce a cântat “Ciocârlia”, a primit titlul de “ambasador al strunelor româneşti”.
Povestea lăutarilor de odinioară începe în mahalaua “Scaune”, căreia i se mai spunea și “raiul junghinoşilor” (botezată de un ofițer după ce iapa lui nimerise o groapă pe acolo și-și rupsese piciorul). Situată la marginea orașului – deoparte și de alta a Bucureștioarei, râul unde consoartele lăutarilor își spălau copii plini de râie și păduchi – mahalaua cu ulicioare încărcate de arbori stufoși apărea ca un petec de verdeaţă pe harta Bucureştiului de secol al XIX-lea. În casele de chirpici spoite cu var, cu perdele de iederă pe streaşină și iarba înaltă la temelie, lăutarii trăiau ca într-o mare familie. Ziua vegetau. Noaptea mergeau să cânte pe unde aveau angajamente, până-n zori. Vara, cutreierau ţara cu taraful, mânaţi de dorul câştigului. Iarna cântau prin bodegi, mustării sau cafenele bucureștene.
În mahalaua amintită, pe străzile “Camaiata” şi “Sfinţilor”, erau cinci cafenele lăutăreşti; una dintre ele era a familiei Ion Dinicu, lăutarul care provenea dintr-o familie de cobzari, scripcari, naiști, țambalagii. Soția sa, patroana localului “La Dinicu”, vindea mâncare, bere la sticlă, grătare şi mititei cum doar la Iordache din strada “Covaci” se mai găseau.
Grigoraş, unul dintre fii lui Dinicu, avea câţiva ani când apucase vioara prăfuită cu două “maţe” de pe dulapul din sufragerie, ca să cânte, iar mama sa triumfase de bucurie. Fusese a bunicului său Dimitrie, pe care I.L. Caragiale îI poreclise “țigan de mătase”, că avea maniere şi stare. Bătrânul studiase violoncelul la Conservatorul din Viena, unde fusese coleg şi prieten cu George Enescu.
Să cânţi cu tot sufletul dacă vrei să izbuteşti
Într-o seară din primăvara lui 1895, cu lună plină în vârf de plop, Moş Zamfir auzi bătăi puternice în poartă. Trântindu-şi papucii sparţi prin curtea bolovănoasă, înjură primăria că nu reparase felinarele cu gaz din stradă, ca să-i lumnineze și lui casa, trage zăvorul de la poartă și-l invită pe Dimitrie în foişor. Deasupra uşii de la intrarea casei o rândunea îşi clădise cuib. De când pasărea își prezenta zilnic repertoriul de triluri, vioara se prăfuise printre ulcioarele de pământ, iar moşul o asculta vrăjit.
“Cu muzica e altă poveste. N-o poţi iubi fără puţină taină. Dacă o pui pe note şi le ţii orbeşte podoaba lor, atunci cânţi numai ce vezi pe hârtie, nu ce-ţi spune inima. Ai să-i strici auzul şi simţirea, dacă-l dai la Conservator. Omul se naşte cu darul iscusinţei sale de la natură. Oleacă de ureche, oleacă de ţinere de minte şi meşteşug, lăutaru bun e gata”, încerca să-l lămurească bătrânul lăutar pe bunicul băiatului, care venise să-l roage să-i de lecții de vioară nepotului său. Chiar de a doua zi, cu jacheta neagră veche și cârpită, aruncată pe un umăr, cu pălăria ponosită trântită pe ceafă, Moş Zamfir sosea “La Dinicu” ca să-i dădea lecţii lui Grigoraș. “Te uită cum încheietura mea stângă zvâcneşte, Grigore! Zvâcnetul trece în degete. Când ai să cânţi oamenilor de inimă albastră, degetele să-ţi fie duhuri scuturate de flori, să le pară la toţi că învârţi un cuţit în inimă, că arunci săgeţi în ei, răneşti în ficaţi”. Băiatul isteț prinde repede meșteșugul precum și cântece declarate nestemate ale repertoriului lăutăresc: “Doina haiducului”, “Ispita”, “Vânătorul”, “Desfă puică, ce-ai făcut”, “Auzi, lele popa toacă”, “Arde foc în Bucureşti” şi mai ales “Ciocârlia”. Vremea trece și este admis la Conservator, la clasa pofesorului Rudolf Malcher, șeful catedrei de vioară, unde, după ce a fost ascultat, i s-a prezis o carieră răsunătoare.
În fiecare an, cam în zona unde se află Oborul de astăzi, în mai, avea loc Târgul de Moși, care dura o lună. Legat inițial de sărbătoarea religioasă a Sâmbetei morților, devine un târg popular de produse artizanale și mărfuri de toate soiurile, cu jocuri de noroc, fotografii la minut, muzică lăutărească, acrobații, mâncare și bere. Lumea mergea, cumpăra, mânca ceva, se distra acolo. Într-una din zile, Carl Flesch, unul dintre profesorii de la Conservator, vizită târgul. Pe un afiș, la intrare, erau prezentate “distracțiile” de gură cască, contra cost: “şarpele cu două capete”, “calul care vorbeşte cu lumea”, “omul care cântă din fluierul piciorului”, precum și “violonistul lunatic”. Domnul alege ultima variantă din program și se așază cu invitații săi pe o bancă. Pe o scenă mică, în faţa unei perdele vechi şi găurite, o paiaţă mișca un arcuș pe o vioară, iar în dosul ei cânta un violonist. Muzicianului i se păru destul de cunoscută interpretarea. La aplauze, de după perdea, apare Grigoraș. Știa că studenților de la Conservator le era interzis să cânte în public, dar crezuse că nu va fi descoperit și riscase pentru a face bani de buzunar. După un scandal și un aranjament de culise, căci era aproape să piardă anul, studentul cu har a fost iertat.
“Să cânţi cu tot sufletul dacă vrei să izbuteşti,” îl sfătui Flesch înainte de a absolvi Conservatorul. Așa cântă şi “Concertul 1” de Paganini, la examenul de licență, în 1906, apoi toată toată viața.
După absolvire, au petrecut cu toții la Bufetul de la Şosea. În acea seară, se nimeri pe acolo și boierul Rosetti, în redingotă cu monoclu, la masă, între Vlahuţă, Chendi, Delavrancea și cucoanele lor elegante. Toți îl ascultaseră vrăjiți. După ce Grigoraș a interpretat “Serenada” de Drdla și “Capriciu” de Paganini, patronul restaurantului, un negricios cu capul mare şi osos i-a propus postul de şef de orchestră. Era o mare onoare ca un proaspăt absolvent să devină peste noapte șef de orchestră și să cânte tocmai în localul cel mai select al lumii bucureștene de atunci.
De la Bufetul de la Șosea la berăria lui Caragiale
Tânărul absolvent era talentat și timid, avea toate darurile să devină un virtuoz, dar erau perspective puţine de a trăi din artă. Într-o ţară în care gusturile publicului erau îndoielnice, iar viața politică și culturală era regizată de nişte politicieni miopi, tânărul optează să-și câștige pâinea cântând muzica lăutărească. Nu trece mult timp și primește altă ofertă. “Dacă tu cunoşti vreo 200 cântecele, el îţi fluieră 2000, încât ai să poţi învăţa de la el o mulţime de arii şi romanţe”, îi spune actorul Iancu Brezeanu lui Grigoraș. Stăteau toți la o masă lângă un plop, la Bufetul de la Șosea, alături de Bulfinski, Bărcănescu și Stănescu. Veniseră să-l convingă pe tânărul lăutar să cânte la “Gambrinus”, fosta berărie a lui Caragiale. Grigoraș se învoi și se mută la berărie tot ca șef de taraf. Într-o seară, la o masă în “Gambrinus”, chiar lângă podiumul tarafului, la un vin, picior peste picior stăteau: Caragiale, Vlahuţă, Brezeanu şi Bărcănescu.
“Grigoraş, băiete, să-mi cânţi tu mie o <<Ciocârlie>>”, îl rugă dramaturgul. Cu ochii adânci, cotul rezemat în masă, zâmbind şi clătinând mulţumit din cap, autorul “Nopții furtunoase” asculta cum “Ciocârlia” ţâşnea din vioară. Cum simţea că era privit, tânărul lăutar avea palpitaţii și închidea ochii. Când taraful amuți, Caragiale se ridică de la masă, se îndreptă spre el, îl cuprinse bărbătește: “Dragă Grigoraş, s-a petrecut o minune care nu se repetă în fiecare zi. L-am mai apucat pe bunicul tău Angheluş. Şi numai el singur îmi zicea <<Ciocârlia>> din nai. Îţi mulţumesc pentru bucuria pe care mi-ai făcut-o, şi nădăjduiesc să te pot auzi de multe ori de acum înainte”.
Turnee: Londra, Paris, New York, Ankara…
În 1910, după moartea mamei sale, Elena Dinicu, Grigoraș exersa ore în şir piese de Bach, Paganini, Bethoven, iar – ca să-și omoare timpul și să uite necazul – se apucă de jucat cărți. La o astfel de partidă o cunoaşte pe Aurelia, blonda cu ochi albaştri cu care se va căsători. Avea credința că era fata pe care i-o trimisese mama lui. Au avut împreună un fiu.
În 1916, se înrolează în armată şi pleacă în Moldova, ca să nu ajungă să cânte ofiţerilor germani. După război îşi reia activitatea în București, apoi cântă la Londra la Green Park Hotel. Succesul uluitor este consemnat în: “The Daily Chronicle” şi “Daly Sketch”. Dar faima și banii câştigaţi nu înseamnă mare lucru. Seara, înainte de culcare, când îşi trăgea pătura până în bărbie, gândul îi zbura la acoperişurile de tablă, grădinile cu tei, clopotniţele albe, gardurile cu liliac din mahalaua lui.
Revine în București, își reia activitatea la Grădina Alcazar, unde îl cunoaște pe Georges Boulanger (pe numele real Ghiţă Bulencea), un membru din familia vestiţilor lăutari Pantazi, de la Tulcea, care se bucura de o mare preţuire ca violonist şi compozitor în Franţa şi Germania. Boulanger este cel care l-a introdus pe Grigoraș Dinicu în lumea pariziană, unde a fost declarat cel mai mare cântăreţ al muzicii populare şi de “café-concert”. Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, Sacha Ghitry, Maurice Ivain, Lucian Boyer au venit ca să-i asculte muzica.
Victor Filoti l-a luat la Budapesta să-i cânte lui Lacz Laczi, cel mai mare lăutar al Ungariei, supranumit „prinţul lăutarilor”. După ce l-a ascultat, „prinţul” ar fi spus: „Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor. Și de atunci i s-a spus “Regele lăutarilor”. Muzicianul Lascha Heifetz i-a cerut să prelucreze o piesă de concert, iar Dinicu a compus „Hora Staccato”. De atunci, faima sa a devenit mondială.
În 1939, împreună cu Fănică Luca şi Maria Tănase pleacă la New York, ca să cânte la pavilionul românesc de la Expoziţia Mondială. Doamna Vanderbilt avea 70 de ani, când i-a invitat să-i cânte un sfert de ceas de muzică lăutărească, la o serată, oferindu-le câteva mii de dolari. Patru luni au cântat împreună la restaurantul românesc a lui Jean Filipescu, de acolo, unde și-au rezervat mese ca să-i asculte muzica: Grace Moore, Marlene Dietrich, Errol Flynn, Miriam Hopkins, Alice Fay, Mickey Roomy.
Războiul trecuse. În 1943, Grigoraş Dinicu face ultimul turneu la Ankara apoi la Constantinopol, după care se întoarce în Bucureşti. Cântă la “Continental”, peste drum de Teatrul Naţional, local frecventat mai ales de artiştii noctambuli, pentru mâncarea românească, vinul roşu botezat „catifeaua” și programul muzical care începea cu opere şi operete, compoziții de Schubert, Grieg, Ceaikovski. În 1946, în restaurant intră Yehudi Menuhin cu familia sa şi se așază la masa deasupra căreia atârna o sârmă c-un bec și comandă mâncare. După ce ascultă “Ciocârlia”, muzicianul declară că lăutarul bucureştean este unul din primii virtuozi de vioară ai lumii.
Avea bani și faimă, Filarmonica Română îi programase câteva din concertele sale. Nu-şi mai dorea să plece în turnee, căci nicăieri nu era mai bine ca acasă, în mahalaua lui. Timpul trece, o durere de cap este urmată de o paralizie uşoară, apoi două operaţii, laringele extirpat şi un cancer în gât care recidivează. Îl chinuia gândul că nu mai era bun de nimic şi nimeni nu mai avea nevoie de el. Patima vieţii era umbrită de gândul morţii. I se luase graiul, nu și talentul. Pe un colț de hârtie a scris că vrea să-i cânte Ion Voicu la mormânt, apoi să-i fie donată vioara.
În 28 martie 1949, la ceasul când lăutarii îşi băgau vioara în lădiţă ei, pregătiți de plecare spre casă, Grigoraș Dinicu, ultimul lăutar din Bucureștiul de odinioară, îşi dădu ultima suflare. În timp ce bubuiau bulgării de pământ deasupra sicriului coborât în groapă, în cimitirul “Pătrunjelul” (azi, “Reînvierea”), niște lăutari veniți din provincie înălţau în văzduh pentru ultima dată ritmurile „Ciocârliei”, cântecul luminii, al celor ce înving, se ridică și privesc de sus tot ce-i trecător.
(Sursa: George Sbârcea, “Ciocârlia fără moarte”)
