Hai să mai dăm vina şi pe regie!
https://www.ziarulmetropolis.ro/hai-sa-mai-dam-vina-si-pe-regie/

Încerc să merg la teatru de fiecare dată cu inima deschisă. Încerc să nu am păreri deja formate înaintea unui spectacol, deşi ascult cu interes opiniile spectatorilor care l-au văzut înaintea mea. Dar ce se întâmplă la revederea unui spectacol?

Un articol de Judy Florescu|4 februarie 2014

Încerc să merg la teatru de fiecare dată cu inima deschisă. Încerc să nu am păreri deja formate înaintea unui spectacol, deși ascult cu interes opiniile spectatorilor care l-au văzut înaintea mea. Dar ce se întâmplă la revederea unui spectacol?

Încerc să mă abțin de la a deveni prea critică, fiindcă nu pentru asta am venit la teatru, dar nici nu vreau să cad în acea adorație de neînțeles față de această formă de artă, care suferă mari deficiențe pe toate planurile, din păcate. Un spectacol de teatru are de suferit din cauza sistemului total neactualizat la cerințele publicului de azi.

La revederea unui spectacol, încep să fiu atentă la colegii mei de sală, pe care o luminează constant cu ecranele telefoanelor adesea uitate deschise. Răspund când sunt căutați și se laudă că sunt la teatru, ca o dovadă clară a culturalizării lor din acea seară.

Mulți dintre acești spectatori nici nu știu la ce fel de spectacol vin sau cine joacă (nu mai amintesc de dramaturg sau de regizor) dar cu ajutorul smartphone-ului își dau check-in pe Facebook cu numele teatrului și din acel moment începe lecția de rea-purtare, care se reînnoiește de fiecare dată când eu văd un spectacol.

Atenţia îmi este distrasă  de o succesiune de zgomote de tot felul, venite din partea colegilor-spectatori, cu care am avut marele noroc să nimeresc în sală. Ba tuse, ba strănut, ba foșnet de pungi, ba deschis sticle de suc, ba plescăială, ba concurs de cine iese și intră de cele mai multe ori din sală. Brusc, odată cu începerea unui spectacol, spectatorii sunt atinși de cele mai crâncene nevoi.

Apoi vin comentariile din timpul reprezentaţiei, care sunt bineînțeles adresate actorilor. Aproape nimeni nu își varsă nemulțumirile pe regizori. Oare nu se gândesc spectatorii că regizorii sunt de vină pentru fiecare spectacol care nu ne-a atins simţurile într-un fel sau altul?

Regizorul este motivul tuturor împlinirilor și neîmplinirilor dintr-un spectacol, la nivelul percepției noastre. Sunt regizori atât de buni încât îi pun în valoare prin talentul lor chiar și pe actorii care fac figurație și sunt regizori care mizează pe un singur actor pentru a da valoare spectacolelor lor, iar acest fapt se datorează incapacității lor de a construi ceva pe scenă înaintea unui public deloc pregătit pentru cultură. Iar publicul remarcă lipsa de talent a actorilor, în loc să apostrofeze viziunea persoanei care a semnat regia.

Avem mulți regizori care își aleg distribuții grandioase, scenografii fabuloase, texte frumoase, și ale căror spectacole nu înseamnă mai mult decât o demonstrație de putere sau mai cu seamă de influență.

Un regizor care montează piese fără priză la public exercită o mare influență în jurul său. Şi tot un astfel de regizor insuflă și un oarecare entuziasm de a lucra echipei sale.

Dată fiind lipsa acută de producții teatrale pe piața românească de la ora actuală, actorii sunt extrem de bucuroși că lucrează la un spectacol, doar că bucuria lor de a lucra ajunge cu greu până la public, odată ce nu l-ai „agăţat“ în poveste, chiar de la prima scenă.

Ce or simţi actorii atunci când se întâlnesc cu spectatorii deloc inițiati în artele teatrale şi care, în loc să fie captivaţi de ceea ce văd pe scenă sunt furați de peisajul telefonului mobil sau al ușii de la intrarea în sală?

Dăm vina pe lipsa de educație elementară, pe bunul-simț uitat acasă, dar hai să mai dăm vina și pe regie, care nu a avut nicio magie prin care să-l captiveze pe spectator. Pe acel spectator care îşi manifestă insolența față de niște oameni care își pun trăirile și sănătatea la bătaie sub ochii lor plictisiți.

Judy Florescu este PR Cultural

Foto: primeauproductions.com

31
/10
/18

O fi ea ultima zi de octombrie în calendar (adică ziua în care s-au născut Alehin - șahistul, Helmut Newton – fotograful, Barbara Bel Geddes – Miss Ellie din Dallas, Bud Spencer – Piedone din film, nu cel de la primărie și, bineînțeles, Marco van Basten - fotbalistul olandez și ziua în care au murit Egon Schiele – pictorul și Federico Fellini – cineastul), dar afară e o vreme atât de frumoasă de-ți vine s-o inviți la un dans, nu alta!

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

01
/10
/18

Două mâini legate de corpuri diferite mi-au întins azi nişte fluturași din care aflam că e foarte posibil să îmi pierd copilul pentru că îl vor lua homosexualii. Bună treabă, în acest caz, strict particular, având în vedere că e majoră și fată, cel mult niște lesbiene îmi pot destructura familia. Dar asta e altă discuție.

25
/09
/18

Obosit, neras, încercănat, bărbatul de aproximativ 30 de ani intenși vorbește la telefon. Are căștile în urechi, dar cine știe cum a reușit să aranjeze lucrurile astfel încât tot ce vorbește partenerul lui de flecăreală să se audă și la difuzorul telefonului, ca să fie auditoriul la curent cu întreaga convorbire. Căștile îi blochează bine canalele auditive, așa că vorbește foarte tare.

16
/09
/18

Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: "Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.

13
/09
/18

Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni - venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

03
/09
/18

Veşnicia s-a născut la Poșta Română. Dacă ai de ridicat ceva, orice, și ai în față 2 persoane, poți spune că e o coadă îngrozitoare, durează cel puțin 30-40 de minute să ajungi în fața funcționarului. Când sunt mai mult de 10 persoane îți poți scrie liniștit testamentul.

15
/08
/18

Vineri, exact când țara mea arăta cât este de bolnavă, o parte din corpul meu derutant (cea interioară) a decis să mă lase baltă. Organele de bun simț au făcut asta în cadru organizat, în spital (Witting), unde mă aflam de două zile.

08
/08
/18

Unele străzi mor, dacă oamenii care le-au iubit nu mai păşesc pe acolo. Ieri am văzut din maşină bulevardul pe care se află APACA, aproape de Piaţa Leul. Dincolo de clădirea pomenită mai sus se afla UMEB, unde lucra tatăl meu.

08
/08
/18

Zilele trecute, scriitorul și scenaristul Florin Lăzărescu a trecut pe la o vulcanizare, de mai multe ori - cum veți putea citi în povestirea ce urmează -, fapt ce a dat naștere unei "relatări", o povestire (cinematografică) deprimantă & plină de humor, așa cum este și țara în care continuăm să conviețuim...

25
/07
/18

Apărută în 1951, revista franceză „Cahiers du cinéma” este și în prezent cea mai celebră publicație dedicată filmului din lume. Chiar dacă pare să-şi mai fi pierdut din influența de altădată, rămâne o minunată revistă-reper, care merită mereu (re)descoperită.

26
/06
/18

Grăbesc pasul ca să nu întârzii foarte mult. Când ajung însă în holul Institutului Cultural Român, evenimentul pare departe de a începe: lumea încă își face fotografii cu Margareta Pâslaru, care atrage toată atenția, și cu sărbătoritul zilei, regizorul Ioan Cărmăzan, „personaj al culturii române”, cum avea să îl numească cineva.