Explorată, reconstruită din amintiri şi închipuiri vârsta de aur rămâne un timp la care te întorci în gând, ca să scapi de prezent. Dar şi ca să-l înţelegi. O invitaţie în copilăria scriitorului portughez, recompensat în 1998 cu Premiul Nobel pentru Literatură.
Un articol de Monica Andronescu|23 iulie 2023
Autorul atâtor volume celebre, printre care „Istoria asediului Lisabonei” „Memorialul mânăstirii”, „Toate numele”, „Peștera” sau „Eseu despre orbire”, José Saramago a evadat adesea în propria copilărie. Astăzi, recitind „Fărâme de memorie”, îl însoțim în Portugalia începutului de secol și vă oferim câteva „fărâme de copilărie”.
1.
„Nu mai exista casa în care m-am născut, dar faptul acesta mi-e indiferent, pentru că n-am nicio amintire a timpului trăit de ea. A dispărut într-un munte de ruine și cealaltă, aceea care, timp de zece sau doisprezece ani, a fost căminul suprem, cel mai intim și profund, locuința extrem de săracă a bunicilor mei din partea mamei, Josefa și Jerónimo se numeau, acel magic cocon unde știu că s-au produs metamorfozele hotărâtoare ale copilului și adolescentului. Această pierdere, însă, de mult nu mă mai face să sufăr, prin puterea reconstructivă a memoriei, pot să ridic în orice moment pereții ei albi, să plantez măslinul care făcea umbră la intrare, să deschid și să închid ferestruica de la ușă și portița din gardul curții, unde, într-o zi, am văzut un șarpe mic încolăcit, să intru în cocini ca să văd purceii sugând, să mă duc la bucătărie și să torn din găleată, apa care să-mi potolească, pentru a mia oară, setea din vara aceea. Atunci îi spun bunicii: «Bunico, mă duc să dau o raită pe aici». Ea spune: «Du-te, du-te», dar nu-mi recomandă să am grijă, pe vremea aceea adulții aveau mai multă încredere în cei mici pe care-i educau”.
2.
„Această casă de pe Rua dos Cavaleiros, cu scara ei strâmtă și abruptă, e legată de perioada mea de coșmaruri visate în somn sau cu ochii deschiși, căci era de ajuns să vină noaptea și colțurile să înceapă să se umple de umbre, pentru ca, din fiecare dintre ele, un monstru să-și întindă ghearele în direcția mea, terorizându-mă cu grimase diabolice. Îmi amintesc că dormeam pe jos, în camera părinților (singura, de altfel, așa cum am spus) și, de acolo, îi chemam tremurând de frică pentru că sub pat sau într-o pelerină pusă pe umeraș, în forma distorsionată a unei comode sau a unui scaun se mișcau ființe indescriptibile care amenințau să sară pe mine și să mă devoreze. Responsabil pentru aceste spaime, cred eu, a fost acel faimos cinema Păduchele, din cartierul Mouraria, unde, împreună cu prietenul meu Felix, m-am hrănit spiritualicește cu cele o mie de chipuri ale lui Lon Chaney, cu oameni răi și cinici de cea mai proastă factură, cu viziuni de fantome, cu magii supranaturale, cu turnuri blestemate, cu subterane lugubre, în fine, cu tot arsenalul, pe atunci încă în faza de grădiniță, al groazei individuale și colective la preț scăzut”.
3.
„Tu, bunico, stăteai pe pragul ușii tale, deschisă spre noapte înstelată și imensă, spre cerul despre care nu știai nimic și pe unde nu aveai să călătorești niciodată, spre liniștea câmpurilor și a norilor umbroși și ai spus, cu seninătatea celor nouăzeci de ani ai tăi și focul unei adolescențe niciodată pierdute: «Lumea e tot atât de frumoasă și mie îmi pare atât de rău că mor». Exact așa. Eu eram acolo.”
4.
„În afara școlii, îmi amintesc de câteva găști grozave cu copiii din vecini, de bătăi cu pietre care, din fericire, n-au provocat niciodată sângerări și nici lacrimi, dar în care se transpira din plin. Scuturile erau capace de cratiță pe care le căutam prin gunoaie. Deși eu n-am fost niciodată un tip al bravurilor duse la extrem, îmi amintesc că într-o zi am atacat sub o ploaie de pietren și numai datorită acestui gest eroic am reușit să-i punem pe fugă pe cei doi-trei inamici care ne țineau piept. Încă și astăzi mai am impresia că, înaintând astfel, cu fața descoperită, nesocoteam o regulă tacită a luptei, aceea ca fiecare armată să se mențină pe pozițiile sale și de acolo, fără atacuri și contraatacuri, să arunce cu pietre în adversar.”
5.
„Era vara anului 1933, eu aveam zece ani și dintre toate știrile pe care le-a publicat Século în acele pagini dintr-o anumită zi a anului anterior, am păstrat doar o amintire; fotografia, cu respectiva explicație, care-l reprezenta pe cancelarul austriac Dollfuss asistând la o defilare de trupe în țara lui. Era vara lui 1933, de șase luni Hitler preluase puterea în Germania, dar despre această știre, dacă am citit-o la vremea respectivă în Diário de Notícias pe care tata îl aducea acasă, în Lisabona, nu-mi amintesc. Sunt în vacanță, în acasa bunicilor mei materni și, în timp ce, pe jumătate distrat, îmi scarpin încetișor brațele, sunt surprins de faptul că un cancelar (ce era un cancelar?) putea fi atât de scuns. Nici Dollfuss, nici eu nu știm că avea să fie asasinat de naziștii austrieni în anul următor”.
