Între Chișinău, Delta Dunării și un New York în care se prăbușesc Turnurile Gemene. Care e cartea lunii?
https://www.ziarulmetropolis.ro/intre-chisinau-delta-dunarii-si-un-new-york-in-care-se-prabusesc-turnurile-gemene-care-e-cartea-lunii/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.

Un articol de Monica Andronescu|12 August 2018

„Grădina de sticlă” și „Bărbatul care aduce fericirea”. Două romane care aparțin unor scriitori cu rădăcini românești, dar al căror destin s-a desfășurat în altă parte: Tatiana Țîbuleac și Cătălin Dorian Florescu.

Tatiana Țîbuleac s-a născut la Chișinău, are 40 de ani, are și cetățenie română, iar azi locuiește la Paris. Cărțile ei au făcut furori pe piața de carte din România în ultimii ani, iar după succesul extraordinar cu „Vara în care mama a avut ochii verzi”, Editura Cartier îi publică acum „Grădina de sticlă”, o superbă poveste despre viața unei fetițe adoptate dintr-un orfelinat dintr-un sat din Moldova și care ajunge la Chișinău… Tatiana Țîbuleac a lucrat mai mulți ani ca jurnalistă la Chișinău, iar cărțile și le scrie în limba română. „Jurnalismul a fost și rămâne meseria mea, deși în ultimii ani am învățat să fac destul de bine și alte lucruri. Reporter însă mi-a plăcut să fiu cel mai mult. Bucuria de a găsi o poveste faină, de a convinge un om să-mi vorbească… Eram și tânără, ce-i drept, iar jurnalismul în tinerețe are un farmec aparte”, îi povestea Tatiana Țîbuleac, într-un interviu, lui Andrei Crăciun. „Mi-ar plăcea să mă pot lăuda cu investigații răsunătoare sau curajul de care mă întrebi, însă nu prea pot. Politica nu m-a interesat niciodată și nici nu mă interesează. La cifre nu mă pricep. Eu am scris mereu despre oameni – altfel de oameni – cei mai mulți necunoscuți până a-i descoperi eu. Tranziția, da, a fost o mină de aur pentru jurnaliști. De multe ori mă gândesc că anume de atunci, din acei ani, mi se trag cruzimea și cinismul pe care le găsesc cititorii în textele mele. Îmi este mult mai ușor să scriu despre durere și tristețe, decât despre bucurii sau dragoste. Dragostea încă nu am învățat să o povestesc credibil. Poate după 40.”

De partea cealaltă, Cătălin Dorian Florescu, un scriitor multipremiat în străinătate, născut la Timișoara, acum 51 de ani, și stabilit astăzi, deja de mult timp, în Elveția, la Zurich. Aventurile lui Cătălin Dorin Florescu prin lume au început de mult, din copilărie, când, de altfel, i s-a declanșat și boala, Charcot-Marie, care îi afectează încet sistemul muscular. Pe vremea comunismului, părinții lui au ales să fugă din țară, numai că acolo lucrurile n-au fost deloc atât de simple și au fost nevoiți să se întoarcă. „Copilăria a fost marcată şi de îmbolnăvirea mea, o boală musculară care a dus, în cele din urmă, la prima plecare cu tatăl meu, la 9 ani, întâi spre Italia, iar de acolo spre America, desigur cu gândul ascuns să rămânem. Am făcut şi eu drumul emigranţilor spre New York, în 1976. Mama, care era violonistă la Opera din Timişoara, urma să încerce să vină. Când am ajuns în Italia, ne-am împrietenit cu câteva familii care se ocupau de mine în timp ce tatăl meu lucra la negru, iar aceste prietenii durează până astăzi; i-am şi vizitat de curând. Şi la câteva luni am reuşit să plecăm spre America, am trăit în Brooklyn, într-un New York în care multe cartiere erau pustiite. Un oraş violent care nu oferea posibilităţi, cu totul altfel decât astăzi. Visul american nu era posibil pentru tatăl meu. După călătoria asta care a ţinut aproape un an, ne-am întors în România, ne-am continuat viaţa şi la cinci ani distanţă am ieşit din nou”, povestește Cătălin Dorian Florescu, într-un interviu acordat Medeei Stan în ziarul Adevărul. Mai târziu, a ales psihologia, pe care a studiat-o la Universitatea din Zürich, iar după absolvire a lucrat cinci ani ca psihoterapeut într-un centru de reabilitare a persoanelor toxicodependente. O experiență în mare parte frustrantă, după cum povestește, pentru că de obicei progresele sunt mici. Însă, după ce i-a apărut prima carte și a avut succes, a hotărât să renunțe la lucru…

Misterele Deltei și cenușa de la New York

„Bărbatul care aduce fericirea”, roman tradus în acest an și în România, la Humanitas, la doi ani de la apariția lui, spune o poveste pe două voci, din lumi diferite și din timpuri diferite, intersectând destinele a două personaje, unul născut la New York și unul în Delta Dunării, o femeie și un bărbat care, în fond, își trăiesc viața rememorând viețile bunicilor și părinților, trăind legați ombilical de ei. Între prima frază –„Râul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știut că sunt niște morți deosebiți” – și ultima propoziție din carte – „Aplauzele mâinilor ciunte sunt asurzitoare” –, se întind două istorii de viață care cresc organic pe solul toxic al secolului XX, la distanță de lumi întregi și care se intersectează pe 11 septembrie, într-un New York în care Turnurile Gemene se prăbușesc. Iubirea lor se naște din cenușă… cenușa adusă de Elena, în borcan, din leprozeria din Deltă, în care-i murise mama pe care n-o cunoscuse niciodată, și Ray, actorul care imita vedete moarte, într-un mic teatru de lângă World Trade Center, ducând cu el toată drama bunicului care, ca să supraviețuiască în New York, într-o vreme omorâse copii…

Ray ne spune povestea bunicului începând din 1 ianuarie 1899, când bunicul, pe-atunci vânzător ambulant de ziare, fără identitate, fără părinți, fără adăpost și în general fără nimic, dar nu și fără vise, se află la New York, „la jumătatea distanței dintre Brooklyn Bridge și Rudgers Slip, acolo unde se scălda vara și de unde urmărea agitația de pe chei”. America începutului de secol, unde vin să caute o soartă mai bună evrei, italieni și irlandezi, e agitată și pestriță, iar viața ei o surprinde foarte bine autorul în fundal, în timp ce în prim-plan îi dă voie bunicului să se arate cu personalitatea și cu destinul lui demn de Hollywood. Dar cine este Ray? Ray este nepotul care vă spune, la ani distanță, această poveste. Ray este actorul care joacă, mătură și vinde bilete într-un mic teatru independent de la New York, în care în ziua în care se prăbușesc Turnurile Gemene intră Elena, o româncă venită în oraș tocmai din România ca să îndeplinească, postmortem, dorința cea mai fierbinte a mamei, Elena, nefericita de la Sulina care, după ce s-a îmbolnăvit de lepră, s-a stins într-o zonă sumbră din Delta Dunării. De altfel, strania Elena, parcă desprinsă din proze mitice din alte vremuri, îi prilejuiește autorului imagini și pagini întregi dintre cele mai reușite. Până când destinul va scoate un as din mânecă pentru ea, când ajunge în leprozerie ea are în fața ochilor un peisaj de neînțeles, și totuși atât de cunoscut: „I se părea că toată suferința lumii, toată hidoșenia ei, se arăta în locul acela. Întinderile Deltei, lumina strălucitoare, toate dispăruseră. Peștii, care se ascundeau în fluviul tulbure de șiretenia omului. Păsările, care își petreceau toată viața într-un picior. Cai sălbatici, nervoși și fluturii de noapte uriași. La fel și culorile: casele albastre ale lipovenilor, nuferii albi și galbeni, iazurile verzi și fluviul cu luciri maronii. Necontenita larmă a vieții care pulsa, lupta, era flămândă, se împerechea și se temea.”

Iată ce povestea în același interviu Cătălin Dorian Florescu despre lucrul la acest roman: „Am mers cu pescarii prin Deltă şi i-am rugat să-mi povestească despre viaţa lor. Mă luau pe la 04:00 sau 05:00 dimineaţa şi mergeam unde aveau plasele pentru peşti. Stăteam cu ei, mâncam, beam ţuică. Am încercat să învăţ despre viaţa de acolo ca să o reproduc în istoria Elenei. Deşi provin din Banat, deci de la celălalt capăt al ţării, am găsit acolo o lume spirituală cunoscută. Mult mai greu a fost să descopăr universul american şi newyorkez, pe o perioadă de 300-400 de ani. Dar există muzee, sunt arhive, cărţi cu mărturii şi fotografii – sau primele filme de la început de secol – în care se văd imigranţii şi viaţa urbană a ceea ce de pe atunci era deja marele miraj, oraşul-minune. În New York există Muzeul Ghetoului, The Tenement Museum – acele case construite când valul imigraţiei a devenit din ce în ce mai mare şi pe care le cunoaştem din filme, pentru că au în faţă acele scări externe de fugă. Erau case sociale în care se băgau familii întregi.”

Povestea este cuceritoare de la prima și până la ultima pagină, prin tipul ei de realism, prin tehnica excelentă de mânuire a detaliilor, însă cumva, spre paginile de final, când Ray vine pe faleza din Tulcea, direct de la New York, ca s-o caute pe Elena, femeia pe care o întâlnise întâmplător în New York-ul acelui tragic septembrie 2011 nu scapă de o notă de artificialitate. Desigur, pentru amatorii de happy-end, finalul e dulce ca mierea și seamănă cu finalurile musicalurilor de pe Broadway, chiar cu imaginea îngrozitoare a leprozeriei în care au mai rămas câțiva bolnavi și unde Ray merge să țină un show…

„Comoara” din sticle în Chișinăul sovietic

„Grădina de sticlă” a Tatianei Țîbuleac e genul de carte care nu te mai lasă să dormi mult timp după ce ai citit-o. Extraordinara forță a narațiunii ei e rară, din ce în ce mai rară azi, iar superba descriere a unei lumi comuniste într-un Chișinău comunist, care pare uneori de pe altă planetă, dar care nu e așa de departe de propriile noastre copilării în România comunistă, e pe alocuri chinuitoare. Tatiana Țîbuleac spune povestea unui fetițe orfane, care trăiește într-un orfelinat pierdut pe harta lumii, într-o țărișoară din Uniunea Sovietică, o țărișoară care fusese cândva „lipită” de România, așa cum avea să afle fetița mai târziu.

Și într-o zi, fetiței i se împlinește cel mai frumos vis, e înfiată… E smulsă din lumea cumplită a orfelinatului, în care fetele erau abuzate oribil noaptea, cu știrea directoarei, care le sfătuia să îndure și, de fapt, le testa în acest fel rezistența de a îndura…, o lume în care copiilor li se dau pedepse care-i ucid, cum ar fi să curețe acoperișuri în ger, și multe alte lucruri absurde într-o lume normală. Dar nimic nu era normal în acei ani în Moldova sovietică. Iar pasul pe care fetița îl va face din orfelinat spre noua ei casă e departe de a-i aduce bucuria în ochi și o copilărie frumoasă. E înfiată de Tatiana Pavlovna, o femeia aspră, care, avea să afle mai târziu, a luat-o – de fapt a cumpărat-o de la orfelinat – la recomandarea directoarei care o considera „cea mai răbdătoare” dintre toți. Ceea ce-i va oferi va fi într-adevăr un cămin – haine frumoase, bani, mâncare, școală… dar cu ce preț?! Cel mai important. Prețul iubirii!

Pagini întregi, istorisite ca un jurnal scris la ani distanță, când fetița e deja femeie matură, și-a împlinit visul și e medic într-un spital din România, dar n-a scăpat niciodată de microbul nefericirii adânci și de neiubire, vorbesc despre o existență în care nefericirea a cunoscut multe forme, iar gustul amar și-a schimbat adesea consistența, dar n-a dispărut niciodată. Pagini întregi protagonista acestei vieți teribile oscilează între recunoștință pentru Tatiana Pavlovna, singura ființă care, dintr-un motiv sau altul, a dorit-o vreodată, ființa care, în fond, i-a asigurat un viitor, i-a oferit o casă, a hrănit-o și i-a lăsat tot ce avea, și ura, ura feroce față de aceeași ființă care, de fapt, a exploatat-o până la sânge din primele zile în care a adus-o acasă de la orfelinat, a bătut-o crunt – dar cine nu-și bătea copiii în epoca aia, are să încerce fata să-i găsească uneori scuze – și a pus-o să muncească mult peste ceea ce era normal pentru o fetiță plăpândă de câțiva ani.

Copila, care se dezmeticește din coșmarul orfelinatului, o lume dură, cu regulile ei, și ajunge într-o casă caldă, în care simte gustul untului, într-o dimineață de decembrie, și poartă pentru prima dată hăinuță și cizme noi și frumoase, cu care ar vrea să se mândrească în fața fetelor de la orfelinat, nu bănuiește că totul este doar începutul unui alt coșmar. Noua ei mamă o luase în primul rând ca să-i fie ajutor în afacerea cu sticlele. Și imaginați-vă o copilă care umblă prin gerurile Chișinăului sau prin arșița lui, în zilele de vară, și caută prin șanțuri sticle murdare aruncate de bețivi, sticle care miros a vomă și care fac să i se întoarcă stomacul pe dos, sticle pe care va trebui apoi să le spele singurică, în cadă, până îi dă sângele pe mâini, asta după ce le cară pe umăr, un umăr care din această cauză îi este mereu rănit și puroiază, iar noapte stă și plânge în pat de durere. Imaginați-vă o fetiță pusă să învețe rusa și pedepsită ori de câte ori greșește un cuvânt, adesea bătută până când mama cea nou obosește… Și veți avea tabloul unei vieți „fericite” a unui copil care, în schimb, primește bani și cam tot ceea ce cere. Și iată probabil cuvintele cele mai dureroase din întregul roman și care rezumă cel mai bine întreaga poveste: „Îmbătrânea, îi trebuia un ajutor, mi-a spus. Cred însă că voia, așa cum vor la un moment dat toți părinții și stăpânii de animale, recunoștință. Și i-am dat-o, i-o dau. Recunoștință din partea mea are din plin. Oricare i-a fost interesul din mintea ei hapsână, anume ea mi-a fost mamă. Dar cu ce preț? La ce bun să ridici un orb pe un vârf de munte? De ce să acoperi cu trandafiri proaspeți un hoit? Cu cât îmi cumpăra mai multe, cu atât voiam mai puține. Inimă avea, nu zic nu, doar că din alt fel de carne decât a mea. Inima ei voia aur, a mea, stele.”

Și dincolo de această teribilă poveste, Tatiana Țîbuleac conturează excelent o lume, o lume cu oamenii ei surprinși în detaliu, cu portrete absolut superbe, o lume care se scufundă, se schimbă, se transformă. Și oamenii odată cu ea. Romanul ei, „Grădina de sticlă”, o metaforă pe care o veți descoperi când veți citi cartea, pulsează de viață.

Decizia

Pentru excelenta construcție a unei povești de viață surprinse parcă prin lupa unui timp ce se stinge, pentru extraordinara reconstrucție a detaliilor unei epoci, pentru realismul atât de acid cu care surprinde fiecare detaliu din viața unei fetițe care se maturizează, luând cu ea traumele unei copilării pe străzile unui Chișinău în care se întâlnesc și se ciocnesc mai multe culturi, pentru delicatețea cu care surprinde cicatricele din inima unei ființe la rândul ei incapabilă să iubească, Ziarul Metropolis declară romanul „Grădina de sticlă” de Tatiana Țîbuleac, publicat la editura Cartier, câștigător al duelului și cartea lunii iulie.

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

13
/11
/18

O jumătate de plic, gol, conținea o adresă. Primisem foaia de la fratele meu, care aflase adresa de la un coleg de muncă, din București, cu rude în Transilvania. Așa funcționau lucrurile, când funcționau. M-am dus la Poșta din orașul în care făceam liceul, Găești, am cumpărat un plic și timbre, iar seara am scris o mică scrisoare.

13
/11
/18

Lavinia Bălulescu tocmai a publicat două cărți. Una de poezie (scrisă împreună cu tatăl său, distinsul domn Constantin Bălulescu), „Zmeii sunt de treabă”, la editura Paralela 45. Și una de proză – „Terasa Fericirii” (editura Polirom). Iată ce ne propune spre lectură!

13
/11
/18

Grupul Editorial ALL va fi prezent, în perioada 14 – 18 noiembrie 2018, la ediția cu numărul 25 a Târgului Internațional Gaudeamus Carte de învățătură. Vizitatorii sunt așteptați în standul ALL cu reduceri de până la 85%, noutăți editoriale pentru toate categoriile de cititori, surprize și cadouri dulci pentru cei mici.

13
/11
/18

Spider-Man, Hulk, Doctor Strange, Fantastic Four, Iron Man, Daredevil, Thor şi X-Men. Toate acestea sunt personaje fantastice create de scriitorul şi editorul Stan Lee, în colaborare  cu mai mulţi artişti, precum Jack Kirby şi Steve Ditkode. Stan Lee s-a stins din viață luni dimineaţă, la Los Angeles, la vârsta de 95 de ani.

08
/11
/18

Editura Gama le propune cititorilor prezenți la Gaudeamus 2018 (14-18 noiembrie) o campanie inedită de promovare a lecturii și jocului: alegerea unei zile în care suntem provocați să renunțăm la dispozitivele electronice. Derulată sub sloganul „Ziua în care avem timp”, campania debutează la ediția din acest an a târgului de carte Gaudeamus cu o dezbatere amplă, plănuită pentru data de duminică, 18 noiembrie, ora 13.30, la Sala Cupola din cadrul Romexpo, și o tombolă.

07
/11
/18

”Sunt cu doi ani mai mare decât țara mea și mă doare să văd că țara mea suferă. Dar îmi pun speranța în cei care vin după mine. În copii! Speranța că vor trăi demn și se vor putea bucura de roadele strădaniei lor ca adulți. La Centenarul ei, România nu arată bine – este mai dezbinată, mai fragilă, mai șubredă ca oricând. Și dincoace și dincolo de Prut!” - Mihai Șora, la împlinirea vârstei de 102 ani...

29
/10
/18

Editura Humanitas vă invită marți, 30 octombrie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, la lansarea volumului Ioanei Pârvulescu Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor. Desenele prezentate in volum sunt semnate de Mihail Coșulețu.

23
/10
/18

O fotografie din anul 1965 cu protagoniștii filmului "Doctor Jivago", ecranizarea romanului omonim semnat de Pasternak, în regia lui David Lean. Se împlinesc, astăzi, 60 de ani (23 octombrie 1958) de când scriitorului rus Boris Pasternak i se decerna Premiul Nobel pentru literatură pentru romanul "Doctor Jivago",roman devenit best-seller în Europa Occidentală, dar nepublicat în țara de origine.

Page 1 of 8512345...102030...Last »