INTERVIU Irina Trocan, probabil cel mai tânăr critic profesionist de film din România, este de părere că Noului Cinema Românesc „i-a cam trecut perioada de glorie” din punct de vedere al festivalurilor. Consideră că pirateria îi ajută pe cinefili, dar le dăunează realizatorilor de filme.
Un articol de Ionuţ Mareş|28 septembrie 2014
CRITICII (NU) RECOMANDĂ Discuţia face parte dintr-o serie de interviuri cu oameni care scriu profesionist despre cinema în România (da, există). Vrem să aflăm cum gândesc, ce filme (nu) recomandă şi de ce îndrăgesc cinemaul.
Născută în 1990 şi absolventă a secţiei Comunicare Audiovizuală a Facultăţii de Film şi a unui master în filmologie în cadrul UNATC, Irina Trocan este probabil cel mai tânăr critic profesionist de cinema din România. Este redactor şi critic la revista Film Menu, editată în principal de studenţi ai UNATC.
Scrie pentru diverse alte publicaţii sau site-uri, între care revista Film (editată de UCIN), revista Close Up (editată în limba engleză de UNATC), Istoriafilmului.ro sau Festivalists.
Este co-selecţioneră, din 2011, a Festivalului Internaţional de Film Next şi a făcut parte din mai multe jurii la festivaluri în ţară şi în străinătate.
În 2014, a primit Premiul Ion Cantacuzino pentru publicistică cinematografică din partea Asociaţiei criticilor şi filmologilor din cadrul Uniunii Cineaştilor (UCIN).
Într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, Irina Trocan vorbeşte despre cum a ajuns la cinematografie, despre revista Film Menu, despre pirateria de filme sau despre cum mai arată Noul Cinema Românesc.
Ne spune care sunt regizorii, actorii şi site-urile de cinema care îi plac şi face câteva recomandări de filme recente ce merită văzute.
Cum ai ajuns la cinema – prin canon sau prin descoperiri obscure proprii?
Canon şi cultură pop (la chestii obscure am ajuns mult mai târziu). Am crescut cu filme comerciale şi cu celebrity culture, ca oricine de vârsta mea care avea prin casă un televizor şi un calculator cu dial-up până în adolescenţă. Filmele ajungeau la mine haotic, ca multe alte noutăţi. Îmi amintesc (cu tot mai multă jenă) că prima oară când am auzit de Robert Altman, tocmai se pregătea de filmări pentru A Prairie Home Companion, de care aflam că e un film cu Lindsay Lohan. Între timp, Lohan a scăzut în ochii mei (deşi i-aş lua apărarea şi acum) şi Altman a crescut şi a tot crescut.
A doua fază, după consumul nediferenţiat, a fost decizia de a da la Facultatea de film. Am început în a doua parte din liceu să iau la rând regizorii canonici, să le văd filmele şi să citesc despre ei. Petreceam mult mai mult timp cu asta decât cu învăţatul pentru Bac. Un checklist important era filmografia de admitere pentru UNATC (de la secţia de regie, că era mai lungă – vreo 25 de regizori cu tot ce au făcut ei). Sigur că de când descopeream Canonul mi s-au mai schimbat gusturile, m-am lecuit de snobism (sper) şi mă interesează un film din mult mai multe unghiuri decât „ce-a vrut să spună autorul şi de ce e un vizionar”. O parte din filme mi se par că se ţin şi acum, pentru altele îmi tot iau avânt să le revăd (amân să reiau filmele lui Ingmar Bergman), câteva le mai pot gusta doar ca parte din istoria cinemaului (Fellini, Antonioni, Kurosawa). Pe de altă parte, multe filme din ce-am văzut atunci mi s-au limpezit abia de curând, când le-am revăzut.
Eşti unul din redactorii şi cronicarii de bază ai revistei Film Menu, editată, deja de cinci ani, în principal de studenţi în cadrul UNATC. Mizaţi pe critică aplicată şi pe texte bine ancorate în teorie şi teorii, dar şi pe promovarea unui cinema mai puţin cunoscut, din trecut sau din prezent (inclusiv prin tradiţionale proiecţii de cineclub). În ce fel te-a ajutat revista în aceşti ani?
Cel mai important lucru e că m-a ajutat să descopăr cât de vast e, de fapt, cinemaul şi că nu există un Scop Suprem din vârful unei Mari Piramide, către care ar trebui să aspire toţi realizatorii de film. Scriind pentru Film Menu, am de pregătit la fiecare două luni un articol despre cu totul altceva decât cel din numărul trecut. Asta mă ajută să-mi reglez aşteptările de la fiecare categorie de film – nu poţi urmări un film de aventuri plasat în Asia cu aceiaşi ochelari cu care vezi un film de Hou Hsiao-Hsien, să dau un exemplu foarte gros.
Apoi, m-am obişnuit să respect aprecierile altor redactori şi să încerc să le înţeleg argumentele, chiar în cazul unor filme care nu mă impresionează prima oară când le văd. E destul de greu să dezvolţi reflexe colegiale lucrând în România în critica de film – şi nu cred că e o problemă românească, e mai degrabă o problemă cu modelul publicaţiilor generaliste care au fiecare în echipă un singur om care ştie cinema – şi atunci rămâne fiecare cu fanii lui, nu simte niciunul nevoia să polemizeze cu ceilalţi şi să se întrebe de ce îi plac filmele care îi plac.
La sfârşitul unui număr din Film Menu, avem un tabel de cotaţii în care toţi redactorii notează cu 1-5 stele fiecare film recent care a făcut vâlvă. Notele diferă foarte mult, şi mi-am format obiceiul, ştiindu-i pe redactori, să mă întreb parcurgând tabelul de ce (nu) le-a plăcut fiecare film sau de ce (nu) i-a interesat. De cele mai multe ori e explicabil, gusturile şi convingerile fiecăruia diferă şi până la urmă e normal pentru critica cinefilă să aibă o doză de subiectivism.
În ce fel influenţează pirateria cinefilia?
În bine pentru consumatori şi admiratori (care au acces instantaneu la mult mai multe filme şi cărţi de film), în rău pentru oamenii care fac filme. N-a fost nicicând mai greu pentru realizatori să se întreţină din ce fac. Ne-am obişnuit să primim totul pe gratis şi problema asta n-are cum să nu se întoarcă înapoi în producţia de film, pentru că niciun regizor nu poate să-şi pună faimă în farfurie. Şi dacă munca creativa devine un job part-time, nu cred că ne vom putea aştepta prea des la revelaţii artistice.
Nu cred că pirateria de film e o formă inferioară de consum – până la urmă, poţi vedea un film acasă cu maximă atenţie sau poţi să te duci la cinema şi să plăteşti bilet şi apoi să text-uieşti pe mobil cât ţine filmul şi să te plângi că nu te-a „prins”. Dar e destul de alienantă, te deconectează cu totul de conceptul de film ca ritual social/artă pentru mase. Încercăm să reconstituim cât se poate senzaţia de comunitate prin cinecluburile Film Menu, dar pentru mine e cu totul străină şi din altă epocă ideea de oameni care se ştiu din vedere de la cozile la cinematecă şi ajung în felul ăsta să lege prietenii de-o viaţă.
Însă marele avantaj al pirateriei e că te ajută să descoperi şi să redescoperi filme în ce ordine vrei şi cu oricât de mult elan. Pentru cinefilii-cercetători-amatori ca mine, asta înseamnă foarte multă libertate. Lucrez acum la un articol pentru Film Menu despre remake-uri din Hollywood-ul clasic, adică filme care până în 1959 erau deja produse în două sau trei versiuni. Dacă aş depinde de programul cinematecii să văd The Cat and the Canary în versiunile 1927 şi 1939, probabil n-aş mai termina articolul niciodată; sau aş scrie despre a doua versiune comparând-o cu prima din amintiri foarte vagi.
Ce înseamnă să fii critic de film în România (în cazul tău, şi unul foarte tânăr), într-o ţară fără săli de cinema pentru filme de festival şi fără un public numeros?
Aş vrea să încep răspunsul citând o întrebare – cea mai amuzantă întrebare, după mine, pe care am auzit-o la o petrecere de festival – şi anume „Nu eşti prea tânără să fii critic de film?” (Scepticul era un tip de douăzeci-şi-ceva de ani, autoproclamat regizor de documentar, care venise la festival cu un lungmetraj/reportaj despre o trupă indie-rock.)
Cred că se schimbă noţiunile de „profesionist în film” din toate domeniile, inclusiv critică, şi nu numai în România. Se schimbă şi media de vârstă, fie că asta e bine sau rău, şi noţiunea de autoritate. În alte vremuri, ca să ai cititori, trebuia să scrii câte un deceniu (şi mai bine) într-o publicaţie prestigioasă; era safe, nu te prea înlocuia nimeni pentru că nu era lăsată să treacă concurenţa, dar nici nu te bătea nimeni pe umăr că n-ai de zis nimic interesant şi e mai bine să-ţi vezi de viaţă. Acum, chiar dacă publici constant, e posibil să pierzi şi cititorii pe care îi aveai în tinereţe, că între timp şi-au luat job-uri şi au făcut copii şi sunt prea ocupaţi să te mai urmărească.
Pe de o parte, mă bucur că s-au petrecut schimbările astea şi sunt sigură că n-aş fi ajuns să fac la fel de multe lucruri atât de repede în sistemul vechi (scriu în mai multe publicaţii, sunt selecţioner la NexT deja de patru ediţii încheiate, traduc din/în engleză texte despre film, am avut de susţinut nişte cursuri şi nişte workshop-uri; şi de la anul vreau să mă implic în cel puţin un proiect nou). Şi cred că cititorii/ascultătorii/spectatorii sunt mai deschişi ca cei din generaţiile trecute, nu se întreabă „cine eşti tu să-ţi dai cu părerea” dacă reuşeşti să fii convingător.
Pe de altă parte, e adevărat că publicul cinefil e mai mic şi mai puţin fidel şi asta înseamnă că lucrezi fără mare garanţie de stabilitate. Nu ştiu dacă peste zece ani o să mai pot continua să fac aceleaşi lucruri, cu atât mai mult la aceeaşi intensitate. Dincolo de pasiune, oricine are nevoie de stabilitate să persevereze; şi dacă se schimbă establishment-ul critic din zece în zece ani sau chiar din cinci în cinci, o să devină un mediu complet amnezic.
Cum ţi se pare că arată acum Noul Cinema Românesc?
Din punctul de vedere al festivalurilor, care dictează tendinţele critice (vrem sau nu), i-a cam trecut perioada de glorie; o să trebuiască să stăm la coadă după filipinezi. Ca organizare internă, cele mai mari semnale de alarmă sunt că şi-a cam epuizat stocul de tehnici regizorale şi de subiecte de scenariu. Dacă 9 regizori montează eficient şi spun poveşti despre oameni deosebiţi, al zecelea iese în evidenţă că face mizanscenă în cadru larg şi spune poveşti despre oameni simpli. Dar dacă apar alţi 9 regizori care fac aceleaşi lucruri ca el, deja felul lor de a face filme devine norma.
Cred că Noul Cinema Românesc şi-a asumat nişte riscuri şi a dat nişte filme excepţionale, care încă mai trebuie să fie apărate, pentru că nu sunt „de public” şi au nevoie de un fel de iniţiere. Asta nu înseamnă că filmele care se fac acum au o scuză că se manierizează. Încă mai sunt multe căi de explorat, la nivel de alegeri estetice şi de subiect. De ce nu apar mai multe filme cu naraţiuni interconectate? De ce nu caută nimeni metode noi de a filma în spaţiul urban (sau în pădure)? De ce majoritatea filmelor au în centru probleme white-male-middle-class?
Mi se pare o problemă, de exemplu, că singurele personaje feminine active pentru care contează profesia sunt infirmiera din Moartea domnului Lăzărescu (care oricum poate fi înţeleasă prin tipologia femeii bune la suflet) şi actriţa din Când se lasă seara peste Bucureşti (care oricum îndeplineşte şi rol de obiect sexual şi e greu de zis dacă, pe lângă ambiţie, are şi talent). Cred că într-o viziune socială/artistică cu adevărat democratică ar trebui să intre şi subiecte discutate mai puţin; „obiectivitatea” şi „ambiguitatea” nu ajung.
Cum îţi dai seama ce e valoros în cinemaul comercial şi ce e neglijabil în cel arthouse?
Prin exerciţiu. Nu există cale rapidă. Vezi multe filme şi îţi dai seama cu timpul ce e memorabil şi ce e uitabil şi ce e inutil. Şi, fie că eşti critic sau realizator de film, gândirea şi interesele n-ar trebui să se oprească la cinema – ar trebui să încerci să-ţi dai seama pe ce lume trăieşti şi ce funcţie au în ea filmele. E destul de greu să-i explici cuiva că filmele de la Hollywood cu care a crescut sunt o formă de propagandă, pentru că s-a obişnuit cu felul în care funcţionează şi cu ideile pe care le transmit. Când apare câte un Snowpiercer sau Elysium, or să sară câţiva critici să le apere că sunt progresiste, dar consensul despre ele va fi tot că „nu-s aşa mişto”.
La fel, filmele arthouse capătă o aură de prestigiu şi rafinament intelectual pe care uneori pur şi simplu nu o merită. La vie d’Adéle e cel mai simplu şi comod film al lui Abdel Kechiche şi asta n-o să se schimbe pentru că a câştigat un premiu la Cannes. Prefer un film de TV ca The Normal Heart (regia Ryan Murphy, 2014) pentru cum problematizează drepturile comunităţii gay. Sau un film cu adolescenţi supraîncălziţi ca L’esquive (2003) al lui Kechiche ca să arate ce poate să facă cinemaul.
Două-trei nume de oameni care au scris/scriu despre cinema pe la noi şi i-ai citit/îi citeşti cu plăcere.
Citesc cu plăcere fiecare număr Film Menu, dar n-o să dezvolt, că mă acuzaţi de parti-pris-uri de gaşcă. Andrei Gorzo, bineînţeles, pentru care scrisul despre film pare să fie un mod de viaţă şi evaluarea justă e o chestiune de înaltă moralitate (nu ştiu despre cine se mai poate spune asta în România). Pe Cătălin Olaru îl urmăresc de când scria în revista Cultura. Iulia Popovici, când scrie despre cinema, e întotdeauna pertinentă şi spune lucruri la care nu m-aş fi gândit. Sunt puţini autori constanţi care scriu în română, dar descopăr din timp în timp câte o cronică extraordinară şi îmi vine să scriu şi eu despre acelaşi film ca să îi pot cita.
O revistă străină de cinema pe care o frecventezi. Şi poate unul-două site-uri.
Nu prea citesc în print, deci o să trec la grămadă revistele cu publicaţiile online. Film Comment, Little White Lies, Cinema Scope (cele mai bune interviuri din lume despre cinema), IndieWire (pentru ce se mai întâmplă în industrie), Village Voice (cei mai buni detectori de bullshit), Fandor/Keyframe (despre care încă nu se vorbeşte destul), Salon.com (analiză fină de stânga aplicată pe cultură pop), blogul Festivalists (care explică foarte pe şleau ce se întâmplă în festivaluri), blogul lui David Bordwell (pentru că îl ţine David Bordwell).
Trei regizori de care nu te-ai dezice în niciun context.
David Cronenberg. Aş vorbi despre Videodrome la masa de Crăciun. Jacques Rivette, oricât de lungi ar fi filmele pe care le face. Şi Ernst Lubitsch. Sper să nu mă dezumanizez niciodată în asemenea hal încât să nu-i mai gust filmele.
Trei actori sau actriţe din România (de ieri, de azi sau de mâine) care îţi plac.
Îmi place Maria Mitu, cred că e destul de opacă şi de fluidă în interpretare încât să fie o actriţă de film cu potenţial. Nataşa Raab ar trebui să primească mai multe premii. Şerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Mircea Daneliuc în anii ’80. Şi vreau să-i scrie cineva roluri tarantinoeşti lui Andrei Seuşan.
Câteva filme româneşti proaste – vechi şi noi.
Eu când vreau să fluier, fluier. Undeva la Palilula, oricâte premii Gopo ar fi luat.
Îngerul necesar (Gheorghe Preda, 2007). L-am văzut la TIFF când a apărut şi m-a distrat şi mai tare pentru că semăna foarte mult cu un film pe care tocmai îl filmase într-o săptămână de vacanţă o colegă de liceu (am acceptat să joc în scurtmetrajul ăsta pentru că primeam rolul doctorului nebun; nu mai ştiu dacă a fost montat, dar sigur n-a fost distribuit în săli).
Aproape toate filmele lui Sergiu Nicolaescu, în frunte cu Orient Express, Mircea, Ultima noapte de dragoste şi Nea Mărin, miliardar.
Două-trei filme remarcabile văzute recent.
The Immigrant al lui James Gray, mi se pare că foloseşte formatul de melodramă istorică pentru o problemă care e relevantă şi azi (cine îl acuză pur şi simplu că e melodramă ratează esenţialul). Tribul/Plemya, un film ucrainean care a avut premiera la Cannes şi probabil va ajunge curând şi pe ecranele româneşti. Un film polonez numit Male stluczki/Little Crushes care mi se pare că se integrează bine în curentul internaţional de filme cu tineri excentrici. Guardians of the Galaxy. Under the Skin şi L’inconnu du lac, dacă mai pot fi considerate recente.
Foto: arhiva personală