„Firea copilului se vede încă din pântecele mamei. Înainte să mă nasc, mama era extrem de chinuită, iar situaţia ei era tragică…
Un articol de Monica Andronescu|31 august 2023
…Nu putea să mănânce decât stridii la rece și nu putea să bea decât șampanie la gheață. Când sunt întrebată când am început să lucrez, eu răspund: «Încă din pântecele mamei, probabil de la stridii și de la șampanie, hrana Afroditei»”, scrie ea cu un strop de umor, descriindu-și predestinarea.
Eliberată de constrângeri încă de când era copil, deschisă spre nou, neîncorsetată în coduri de niciun fel – și nici în corset, căci Casa Pionet de la Paris decretase în 1900 renunțarea la acest obiect vestimentar chinuitor –, dansatoarea născută în 1877 la San Francisco, într-o familie de americani cu un strop de sânge irlandez, visa la dansatoarea viitorului și la marea Artă.
„Arta mea este doar un efort de a exprima adevărul Ființei mele în gest și mișcare. Mi-a luat mulți ani să găsesc chiar și o mișcare absolut adevărată. Cuvintele au un alt sens. În fața publicului care s-a îmbulzit la reprezentațiile mele nu am avut nicio ezitare. I-am dăruit cele mai secrete impulsuri ale sufletului meu. De la început mi-am dansat doar viața mea”. Sunt cuvintele Isadorei Duncan, artista care, fără dubiu, a deschis în artă trasee la care până atunci fusese imposibil să visezi.
Când a dispărut, la cincizeci de ani, Isadora Duncan trăise și experimentase enorm. Neseparând nicicând viața de artă, ci dimpotrivă, visând încă din adolescență la o artă a mișcării care să nu mai aibă nicio legătură cu baletul, căutând câteva decenii abordări personale ale unei arte ce va rămâne în istorie ca descoperirea ei, dansul, dincolo de ceea ce se cunoaște și se practică, Isadora Duncan a întruchipat un nou fel de a face artă și un nou fel a fi femeie.
Fetița care se naște la San Francisco dansează, într-adevăr, dintotdeauna. La zece ani, are deja eleve, împreună cu Elizabeth, sora ei. Atât de multe eleve care vor să învețe să danseze, că școala nu mai contează. De altfel, școala va avea întotdeauna o accepțiune profund personală pentru Isadora Duncan, care, de-a lungul vieții, va înființa propriile ei școli de dans, la Paris sau la Moscova. În copilărie, educația nu este sinonimă cu școala, ci cu inițierea făcută în intimitate: „Seara se făcea adevărata mea educație, atunci când mama ne cânta Beethoven, Schumann, Schubert, Mozart, Chopin, când ne citea din Shakespeare, Shelley, Keats sau Burns. Pentru noi, acelea erau ore fermecate.”
Ce urăște cel mai mult? Baletul, arta aceea rigidă care a decăzut în tehnică și nu mai ajunge la sufletele oamenilor, transformând balerinele în gimnaste, pantomima, teatrul de cabaret, falsitatea convențiilor teatrale și grandoarea operei, artificiul și artificialitatea – în artă, ca și în viață –, conformismul artei și al oamenilor, intoleranța, mercantilismul, falsul. Le detestă și fuge de ele cât de tare poate, croindu-și un drum singular în artă.
Iubită, uneori chiar adulată de artiști ai momentului, dar și atacată de spirite conservatoare, care nu acceptă schimbarea, Isadora Duncan, n-a fost „copilul timpului” său, ci s-a aflat mereu înaintea timpului, sfidând toate tabuurile sociale, pledând împotriva tuturor restricțiilor din artă și din viață și pentru „amorul liber”. A înființat școli de dans în mai multe orașe din lume, a inflamat burghezia în repetate rânduri, a simțit permanent nevoia să provoace, necenzurându-se pentru a se conforma obiceiurilor și modelor zilei. A dansat în acel stil care o impusese: în picioarele goale, în tunici largi, transparente, pe muzică de Beethoven, Chopin, Wagner etc., urmând o coregrafie personală, care nu e dictată de nicio tehnică și nu etalează nicio tehnică, ci o artă greu de exprimat în cuvinte, care vine din natură.
Isadora Duncan rămâne una dintre femeile care au schimbat lumea și mentalitățile. Iată câteva fraze din autobiografia ei, care-i rezumă și curajul, și personalitatea, și crezul.
Era anul 1903, era într-un turneu la Berlin, când Isadora a rostit aceste cuvinte: „Dansatoarea viitorului va fi una al cărei corp și al cărei suflet vor fi crescut în armonie împreună, astfel încât limba naturală a acestui suflet va fi devenit mișcarea corpului. Iată misiunea dansatoarei viitorului. Ea va veni: spiritul liber, care va locui în corpul femeilor noi; mai strălucit decât a fost vreodată vreo femeie; mai frumos decât toate femeile din secolele trecute; cea mai mare inteligență în cel mai liber corp”.
