Laura Nureldin, scriitoare: „Îmi pare rău că în România nu se poate trăi din scris”
https://www.ziarulmetropolis.ro/laura-nureldin-scriitoare-imi-pare-rau-ca-in-romania-nu-se-poate-trai-din-scris/

INTERVIU Laura Nureldin (39 de ani), o ştiţi de la televizor, prezintă ştiri la televiziuni de ştiri de când s-au inventat aceste televiziuni în ţara noastră. Scrie romane, genul fantasy. Le prizează mai ales adolescenţii.

Un articol de Andrei Crăciun|27 Iunie 2018

A publicat deja patru cărți, toate la editura Herg Benet. Laura s-a născut la Iași, ca fiică a unei profesoare de engleză și a unui tânăr sudanez. S-a născut la Iași, dar a trăit toată viața în București. În Sudan nu a fost niciodată.

Laura Nureldin, îți pare rău că n-ai debutat mai devreme în scriitură?
Mă bucur de locul în care sunt acum. Și poate că, dacă aș fi făcut alte alegeri în anumite momente, n-aș fi ajuns aici. Deci nu. Cred că am debutat atunci când a trebuit. Mi se pare că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie.

Când s-a întâmplat debutul?
Acum trei ani. Probabil că atunci a trebuit să se întâmple.

Și îți scriu fanii dumitale, te asaltează, ai groupies?
N-am groupies! Am oameni care îmi scriu, am oameni care scriu recenzii… Pe blogurile lor, pe Goodreads… Am hateri…

Ce îți fac haterii?
Nu primesc hate mail încă, dar, că tot ziceam de Goodreads, te trezești, când abia a apărut cartea, că cineva dă o stea! OK, pe bune nu ți-a plăcut nimic?! N-ai găsit nimic care să-ți placă?

Și te supără treburile astea?
Nu, doar povestesc.

Dumneata iei în considerare ratingurile de pe site-urile astea, când îți faci alegerile?
Nu, dar o editură care ar vrea să cumpere drepturile de publicare a unei cărți se va uita la asta. Așa se întâmplă, pentru că o editură este forțată să gândească în termeni comerciali: asta e considerată o carte bună, asta – o carte proastă.

Ce ambiții literare ai dumneata, dacă ai? Te interesează o recunoaștere în interiorul lumii scriitorilor sau e afacerea dumitale privată cu cititorii?
Nu scriu pentru scriitori.

Sunt unii care vor să fie în Uniunea Scriitorilor. Tu ești membră în uniuni, în adunări, în organizații, în masonerii?
(Râde.) Nu.

Din ce gașcă literară faci dumneata parte? Cine te ține pe tine în brațe? Așa întreabă românul: a cui ești tu?
A lui Herg Bennet. Eu sunt din gașca Herg Bennet, da. Ne luăm în brațe pe la evenimente, și cu Cristina Nemerovschi (n.r. – scriitoare), și cu Alex Voicescu (n.r. – directorul Herg Benet), dar eu nu scriu pentru scriitori.

Înțeleg că, dacă am să cumpăr România literară, n-o să te găsesc recenzată acolo.
S-ar putea să nu. S-ar putea să fii dezamăgit.

În afară de literatură, ce pasiuni mai ai tu? Ce îți place să faci cu viața ta?
Nici eu nu știu bine care e treaba cu mine. Nu știu, în afară de literatură… Am prieteni cu care îmi place să mă văd, am animale pe care le iubesc… Am momente în care vreau să ies, să fiu cu oamenii, să văd lumea și să vorbesc cu ea. Și am momente în care încui ușa de trei ori, le scriu prietenilor: „Azi nu!” și sunt foarte bine cu mine.

LAURA NURELDIN, TUTUNUL ȘI JOHNNY DEPP

Observ că purtați pe inelar un inel cu un cap de mort.
Da, e un cap de mort.

Ce semnificație are această întâmplare?
Îmi place ca simbol, ca mutră. E drăguț așa, cu pălărie.

E simpatic, într-adevăr, dragi cititori, zici că e un cap de mort din „Pirații din Caraibe”, un fel de Johnny Depp în mizerie. Care este relația dumitale cu moartea?
Credeam că mă vei întreba despre relația cu Johnny Depp! (Râde.) N-am nicio relație cu moartea, să știi, încă nu! Mi-aș dori să fie cât mai târziu.

Unii au. O caută, o curtează.
Suntem fiecare pe drumul ei și e bine așa.

Iar cu Johnny Depp care e relația?
Niciuna. L-am plăcut foarte mult în „Pirații din Caraibe”, că tot ai adus vorba, și atât. De la el am învățat să rulez tutun, l-am văzut într-un interviu.

Tutoriale pe Youtube cu Johnny care vă învață cum să faceți așa ceva?
Nu. Culmea, atunci când am început să fumez tutun de rulat, am căutat tutoriale, n-am înțeles nimic din ele, deși le-am întors pe toate părțile. Și am văzut un interviu cu el. În pauză, a întrebat dacă poate să fumeze. De la el am înțeles! Îi voi fi veșnic recunoscătoare pentru asta! Johnny m-a învățat să rulez tutun!

Dintre actorii români, cine îți place ție?
Dacă vorbim de actori români, Gheorghe Visu.

Și domnul Visu te știe pe dumneata?
Domnul Visu m-a șocat într-o zi, când am fost la vizionarea unui spectacol de teatru de televiziune – da, se mai face asta! Rar, din păcate, dar se mai face.

Cum s-a produs șocul?
Domnul Visu a întrebat pe cineva din televiziune dacă fata aia de acolo, de pe rândul ăla, e Laura Nureldin. Cea pe care o întreba, o foarte bună prietenă de-a mea, se gândea: „Doamne, ce a făcut asta, cum l-o fi supărat?” A răspuns: „Da, de ce?” – „A scris un articol foarte bun despre un spectacol de-al meu!”

Faci asta și pe blogul dumitale, mai scrii despre spectacole?
N-am mai scris de foarte multă vreme pe blogul meu, dar atunci scrisesem.

Despre ce spectacol ai scris atunci?
Despre „Anul dispărut. 1989” de la Teatrul Mic.

Dumneata ce ai făcut la Revoluție?
M-am uitat la televizor.

Nu ai fost dintre cei de pe stradă?
Aveam 10 ani!

Și nici vecinii n-au zis că ești teroristă sau ceva.
N-am reușit atunci să-mi ating gloria! (Râde.)

Zici că povara celebrității nu te apasă.
Care celebritate?

Televizorul. Apari la televizor, nu te recunosc vânzătoarele la piață, când cumperi ceapă sau morcovi?
Ba da, unele da. Dar nu e o povară și nu e celebritate.

Și cu haterii cum te înțelegi?
Dacă ne-am plăcea toți pe toți, am fi plictisitori!. Hai, mă, că oamenii de știri nu sunt vedete!

A trecut Epoca de Aur a omului de știri?
Cred că omul de știri era vedetă atunci când existau un singur post și un singur prezentator. Sau doi, că poate lucrau și ei în ture. Oamenii de știri sunt ăia care vorbesc despre vedete, eventual. Ai o anumită notorietate, dar nu e celebritate. Eu sunt mulțumită cu viața mea. Îmi place să scriu, îmi place când scriu… Uite, mă întrebai despre regrete: îmi pare rău că în România nu se poate trăi din scris.

LAURA NURELDIN ȘI NAIVITATEA EI DE DEBUTANTĂ

Hai să te întreb altfel: din paralele pe care le-ai luat până acum din scrisul dumitale, ce ți-ai luat?
(Râde.) Nimic, deocamdată.

Ai fost în concediu la Sovata?
Nici măcar. Doamne, de când n-am mai fost în concediu! Prima mea discuție cu Alex Voicescu (n.r. – directorul Herg Benet), față în față, a decurs lin până la un punct, după care omul mi-a spus absolut franc: „Să știi că aici n-ai cum să trăiești din scris!” – „Păi cum?” – „Cât crezi tu că ia o librărie din prețul unei cărți?”

Ș tu, în naivitatea ta…
În naivitatea mea, am spus: „3%? 5%?” – „Nu, nu!” S-a înecat, cred că a râs zece minute încontinuu, spunând: „Îmi dai voie să te citez când o să mai discut despre asta?” – „Te rog, dar cât își iau?”. Când mi-a zis „De la jumătatea prețului în sus!”, am răspuns cu gura căscată.

Cred că e important să spui lucrurile astea. Pentru cititori: o librărie ia 50% din prețul fiecărei cărți.
Cam așa, oricum undeva de la 40% în sus.

Bun. Hai s-o luăm altfel: dintr-o carte care costă 30 de lei, unui autor îi revin 3 lei, dacă are un contract de 10%, ceea ce e foarte rar. De obicei are mai puțin. Ca să înțeleagă cititorul: la fiecare 30 de lei, 3 lei ajung la dumneata, dar nu pe loc, ci după multe luni sau chiar ani.
În cazurile fericite în care lucrezi cu edituri corecte, la câteva luni se întâmplă asta. Dacă nu, poți să nu-i iei niciodată. S-au văzut cazuri.

De ce zici că n-ai mai fost în concediu?
Că n-am mai fost.

Vă țin încuiați în studiouri?
Nu. Pur și simplu, nu s-a mai nimerit să plec în concediu. Atunci când mi-am luat liber mi-am umplut zilele cu altceva.

Și anul ăsta cochetezi cu ideea să pleci în concediu de odihnă?
Nu m-am gândit încă unde, cum și dacă, dar probabil că da. Merit! (Râde.)

Și cu banii din literatură ai putea să-ți petreci un concediu de odihnă la Sovata?
Nu știu, o să văd acum.

Când ai fost ultima oară la discotecă?
Mai există discoteci? Nu știu, n-am fost niciodată genul care să iasă în cluburi. Mai răruț. Mai degrabă în Pub – unde, da, să poți sta până dimineața sau, mă rog, până la ore mici.

Efectuezi sport? Alergi pe la maratoane, te cațări pe munți?
Da, fac sport. Dar n-am cum să alerg; ca să-l citez pe ortopedul care m-a operat: „Nu știu câți ani ai tu, dar genunchiul tău are vreo 80!”

De la ce ți se trage necazul?
De la un alt ortoped, care, atunci când aveam vreo 11 ani, a făcut ceva greșit.

Dar poți să mergi pe picioare, măcar.
Pot să merg pe picioare, dar asta cu alergatul nu e o opțiune pentru mine.

Și în afară de genunchiul bătrânesc, ce alte necazuri mai ai, ca om?
Să îți povestesc de șale, de astea? (Râde.)

Te simți longevivă?
Nu știu, nu m-am gândit la asta. De ce vrei să mă tot gândesc la moarte?

Vreau să vedem ce așteptări ne putem crea cu privire la cariera ta.
Uite, acum îmi rulez o țigară!

LAURA NURELDIN AR VREA MAI DEGRABĂ OSCARUL DECÂT NOBELUL PENTRU LITERATURĂ

N-o să iei Nobelul?
Pentru?

Literatură.
Nu cred. Dar nici nu e o suferință asta, să știi!

Depinde cine ești. Dacă ești domnul Cărtărescu, s-ar putea să te deranjeze. Dar dacă l-ai lua, cui i-ai mulțumi?
Dacă tot mă întrebi de premiile astea, știi ce mi-ar plăcea? Să iau Oscarul. Mi-ar plăcea să iau Oscarul pentru cel mai bun scenariu original.

Ai cochetat cu actoria?
Nu. M-au mai întrebat oamenii de ce nu fac asta. Nu m-am gândit. Am făcut doar un spot publicitar.

Bravo! La ce făceai reclamă?
La un canal de filme de acțiune. A fost distractiv.

Băteai pe cineva? Ce făceai?
Nu, nu, nu. Stăteam liniștită la birou; la un moment dat, scoteam un pistol din sertar și îl îndreptam spre cameră.

Gest urât. Sau să-i zicem imprevizibil.
Relaxant, câteodată! (Râde.)

Ai armă de foc în proprietate?
Nu. Îmi place să trag la țintă – din aia de carton. Am făcut asta.

Animale. Ai animale în casă?
Două. Un ciobănesc german pe care o cheamă Mara. Și care își imaginează că e bichon sau ceva, pentru că nu realizează că are 40 de kile și e de-aia care vrea să ți se urce în brațe. Și un motan negru.

Și se înțeleg între ei?
Ei nu stau împreună. Au locuit vreo trei zile, în care la mine în casă a fost Fâșia Gaza, iar eu eram negociatorul ONU. Au reușit să nu se omoare; mai mult motanul ar fi omorât-o pe Mara, care era mică atunci. Dar cred că nici acum nu s-ar da în lături!

Și cine petrece mai mult timp cu dumneata, câinele sau cotoiul?
Cotoiul.

Hai să te întreb: câinele sau pisica?
Pisica. Pisica pe care am crescut-o eu, pentru că până la el am avut câini și nu mi-am dorit niciodată pisică, dar așa s-a întâmplat. M-a ales el pe mine. L-am crescut ca pe un câine – merge la picior prin casă, are un comportament de câine. Încă nu latră, dar mă aștept la asta. Are șase ani.

Am citit pe internet despre ritmul dumitale de scris, ziceai ceva de două pagini la un pahar de vin?
Asta a fost la prima carte! (Râde.)

Acuma cum merge?
Glumeam, tu crezi tot ce citești pe internet? Dar îmi place să beau vin, e adevărat.

N-ai blocajul autorului – sau cum se numește ăsta? Te sperie foaia albă?
Nu, dar mi se pare greșit să te așezi la birou fără să știi ce vrei să faci. Vreau să scriu ceva: deschid un document și după aia mă gândesc ce vreau să scriu? Nu! Întâi îmi vine ideea și după aia deschid documentul și mă apuc să scriu.

Când scrii? Dimineața, seara, noaptea?
Seara, noaptea. Ziua editez. Dar de scris, scriu seara. Totdeauna am funcționat așa.

Și cât timp aloci acestei activități? Ai un program riguros sau scrii când te apucă?
Programul riguros pentru scris mi se pare moartea creativității. În momentul în care începi să-l privești ca pe o temă pentru acasă sau ca pe un job – repet, vorbesc despre mine –, moare.

Ești fericită, Laura? Îmi place să pun întrebarea asta, ca să debusolez oamenii.
(n.r. – ezită, trage din țigară – rulată după metoda Johnny Depp) Nu, nu sunt fericită. Cred că fericit ești în momentul în care nu îți mai dorești nimic. Eu încă îmi doresc lucruri. Îmi doresc lucruri. Și nu înseamnă că, în momentul în care o să le obțin pe cele pe care mi le doresc acum, o să fiu fericită. O să fiu mulțumită că s-au întâmplat. Fericirea mi se pare așa un concept abstract, larg… Fiecare o definește altfel. Sunt mulțumită de unele lucruri din viața mea, pe altele îmi doresc să le îmbunătățesc, pe altele îmi doresc să le adaug…

În Sudan, de unde este tatăl tău, ai fost vreodată?
Nu.

Te vei duce?
Poate că da.

Ce limbă se vorbește acolo?
Araba.

Și tu știi arabă?
Măi, Andrei! Știu engleză, italiană și spaniolă.

Care a fost telenovela ta favorită?
Telenovela mea favorită a fost „Mala mujer”, pentru că îmi plăcea cum vorbea spaniolă Ruddy Rodriguez. Vorbea rotund și clar; de la ea am învățat.

Și italienește, de unde? De la Ambra Angiolini?
Nu, italienește am învățat vorbind cu niște prieteni italieni. Am început prin a vorbi în engleză și am trecut pe italiană.

Pe mIRC, pe ce vorbeați?
Pe Facebook. Și atunci am început să caut reguli de gramatică – na, să nu mă fac de râs!

Ești autodidact?
În unele privințe, da.

Și cu psihologia, că dumneata ai făcut facultatea de Psihologie, ce ai de gând să mai faci?
Nimic.

Numele tău e de la tatăl tău?
Numele meu de familie? De la tata. „Lumina credinței” înseamnă Nureldin. Pe arăbește (râde).

Nureldin. Un nume frumos. Te ajută și prenumele Laura. Ai fi putut fi o autoare de succes din SUA.
Iată. Să știi că nu o să renunț la ideea de a publica și în engleză (n.r. – Laura Nureldin își scrie cărțile în engleză, apoi le traduce singură în română).

Păi și ce îți lipsește? Agentul?
Agentul.

Și l-ai căutat pe agent?
L-am căutat. Mai caut. Nu renunț așa ușor. Cum era aia? Ți se închide o ușă, o deschizi din nou, că de-aia e ușă!

Cum se numea liceul pe care l-ai făcut tu?
„Nicolae Iorga”.

Liceu bun?
Liceu foarte bun. Am fost acum, în decembrie, la…

Nu spune asta, că nu dă bine pentru tine! La împlinirea a douăzeci de ani de la…
La Ziua Liceului. Nu, că împlinim 20 de ani în vară!

Douăzeci de ani. Îți dai seama? Vrei să vorbim despre asta?
Nu. Las-o așa! Am fost la Ziua Liceului. Și am fost încântată să descopăr ce copii mișto sunt în liceul ăla, ce profesori deschiși… Și nu le fac reclamă, că n-am de ce, dar chiar sunt niște oameni mișto, care fac o grămadă de lucruri absolut admirabile. Așa că, da, e un liceu foarte bun.

Ești rușinea liceului sau dimpotrivă?
Nu știu, o să aflu acum. Să vedem dacă mă scot la careu…

Cu ce gânduri te îndrepți către împlinirea a două decenii de la examenul maturității?
Cu dor de oameni pe care nu i-am văzut de mult. Cu unii am păstrat legătura. Pe unii i-am văzut la Ziua Liceului, pe alții nu i-am văzut de acum zece ani, că am fost și la petrecerea de zece ani de la terminarea liceului.

Un mesaj către tinerii liceeni de astăzi, că dumneata scrii și mai pentru tineret.
N-o să vă spun să vă țineți de carte, am să vă spun să vă țineți de ceea ce vă place; acela este lucrul pe care veți ajunge să-l faceți bine.

Cred că omul de știri era vedetă atunci când existau un singur post și un singur prezentator. Sau doi, că poate lucrau și ei în ture. Oamenii de știri sunt ăia care vorbesc despre vedete, eventual. Ai o anumită notorietate, dar nu e celebritate. Eu sunt mulțumită cu viața mea. Îmi place să scriu, îmi place când scriu… (Laura Nureldin, prezentatoare de știri, scriitoare)

Foto: Adriana Popescu, Mihaela Petre



15
/09
/18

Vă invităm în sufrageria tapetată cu cărți recent deschisă la demisolul La Petite Bouffe-Cotroceni (Strada Doctor Louis Pasteur, nr 38). Totul începe cu o atentă selecție de titluri românești și străine, pentru adulți și copii, animate de întâlniri cu personalități din lumea culturală, lecturi în avanpremieră, seri muzicale, un salon literar lunar în care sunt discutate aparițiile editoriale care ne-au impresionat sau ne-au pus pe gânduri, o cafenea filozofică, evenimente pentru copii și un pubquiz.

14
/09
/18

Cătălin Dorian Florescu este invitatul primului eveniment Humanitas din această toamnă de la Librăria Cișmigiu. Marți, 18 septembrie, de la ora 19, Cătălin Dorian Florescu, laureat al Premiului Literar Andreas Gryphius 2018 pentru întreaga operă, va purta un dialog cu publicistul Cristian Pătrășconiu despre cel mai recent roman al său, Bărbatul care aduce fericirea, apărut la Humanitas, în traducerea Marianei Bărbulescu.

12
/09
/18

Noua sufragerie-librărie din La Petite Bouffe-Cotroceni (zisă și „La Pisicul ghiftuit“) propune „o mică ghiftuială“ culturală lunară. Doritorii sunt invitați, așadar, în sufrageria tapetată cu cărți recent deschisă la demisolul La Petite Bouffe-Cotroceni (Strada Doctor Louis Pasteur, nr 38).

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

11
/09
/18

Cea mai nouă apariție în colecția CINEMAgrafia a editurii Noi Media Print, volumul „Mircea Veroiu. Poezia unei lumi tragice”, scris de Marian Sorin Rădulescu, poate readuce în atenție unul dintre cei mai importanți regizori ai cinematografiei române, ale cărui filme par să fie însă tot mai puțin descoperite sau revăzute.

04
/09
/18

George Bacovia, cel mai important poet simbolist român, a terminat liceul la 22 de ani, a publicat prima carte la 35 de ani, iar verbele sale favorite - conform frecvenței din poezii - erau „plânge” și „ninge". De asemenea, nu citea foarte mult, nu avea scriitori preferați și avea un talent deosebit la portrete și caricaturi...

03
/09
/18

Astăzi a avut loc conferința de lansare a celei de a VI-a ediții a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT. Organizatorii au anunțat noutățile și numele invitaților care vor sosi la Iași, în perioada 3-7 octombrie 2018.

29
/08
/18

Cu aproape zece ani înainte să moară, când se afla deja de ceva vreme sub observaţie psihiatrică, Friedrich Nietzsche începea să alunece pe deplin în propria poveste şi să se identifice cu zeul Dionysos, semnându-şi scrisorile cu numele lui.

Page 1 of 8312345...102030...Last »