Luminita Gheorghiu: Aş fi vrut să joc mai multe roluri de comedie
https://www.ziarulmetropolis.ro/luminita-gheorghiu-as-fi-vrut-sa-joc-mai-multe-roluri-de-comedie/

Prestaţiile sale reuşite în ultimii ani pe marele ecran i-au adus premii naţionale şi internaţionale şi au făcut cinste cinematografiei româneşti. Luminiţa Gheorghiu, născută pe 1 septembrie 1949, vorbeşte despre viaţa rampei şi a ecranului, despre împliniri şi neîmpliniri.

Un articol de Monica Andrei|31 august 2014

În 2013,  filmul “Poziţia copilului” primeşte la Berlin Premiul Ursul de aur, unde actriţa Luminiţa GHEORGHIU interpretează rol principal.

După absolvirea Institutului de Teatru joacă alături de Marietta Sadova la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, iar din 1975 devine angajata Teatrului L.S. Bulandra din Bucureşti, până în 2003 când se pensionează.

Microbul teatrului

Părinţii mei erau nişte oameni care iubeau teatrul, muzica, fără să fie artişti. Tatăl meu a fost inginer, iar mama, merciolog. Ne duceau la teatru, duminică de duminică, pe mine şi pe fratele meu. Mergeam la operă, la operetă, mai puţin la concerte simfonice. La noi în casă se cânta mult, tata cânta la vioară. Împreună cu fratele meu am făcut pianul, iar de la şapte ani am dat la şcoala de muzică, apoi, amândoi am ajuns la Palatul Copiilor, pe atunci, la cercul de acordeoane.

Cred că aşa a pătruns în mine microbul teatrului. M-am născut şi crescut în Bucureşti. Aşa m-am îndrăgostit de teatru, văzând multe spectacole. Şi mai cred, că era ceva în mine, care oricum m-a dus pe acest drum. Dorinţa mea a fost să urmez Institutul de Teatru. Am dat examen şi nu am intrat din primul an.

M-a pregătit Ileana Cârstea, care făcuse actorie, apoi regie, apoi s-a ocupat la catedra de vorbire de un număr impresionant de actori.  După un an de pregătire, m-am întâlnit cu ea, cu o lună înainte de examen şi mi-a spus: “mai încearcă o dată pentru mine, eu am încredere în tine, vei face profesia asta”. Am dat examen şi am intrat.

După licenţă

Am ajuns la Teatrul din Botoşani, pentru că Marieta Sadova mi-a distribuit rolul Lizzie din spectacolul cu piesa „Profesiunea doamnei Warren”. Şi a fost un adevărat regal să joc alături de ea, era o extraordinară actriţă, şi rolul era tentant şi important, dificil pentru un tânăr absolvent.  Ceea ce am făcut lângă Marieta Sadova a fost un fel de continuare a şcolii.

La Teatrul Bulandra

Am stat doi ani şi cinci luni la Botoşani, trei luni am colaborat cu teatrul din Piatra Neamţ şi în 3 noiembrie 1975 am dat concurs la Teatrul “L.S. Bulandra”, şi acolo am rămas până la pensie, apoi am jucat în continuare având cumul. Am avut mare noroc să joc alături de mari actori: Gina Patrichi, Dem Rădulescu, Ileana Predescu, Rodica Tapalagă, Tamara Buciuceanu. Am jucat alături de Ştefan Bănică, în „Omul cu mârţoaga”, de exemplu. În acelaşi timp am colaborat cu: Teatrul Mic,  Teatrul de Comedie, Teatrul Nottara, Teatrul Metropolis. Sunt un om norocos.

În vremea lui Ceauşescu, în teatru

Pozitia copilului

Poziţia copilului

Aveam norme şi trebuia să jucăm roluri care ne plăceau mai puţin, nu aveam de ales, pentru că aşa ne luam leafa în vremea lui Ceauşescu. În funcţie de norma făcută la roluri şi un număr de spectacole ne acopeream salariul. După revoluţie, dacă voiai să refuzi un rol, ţi se spunea că nu este necesar să se aducă în teatru un alt actor, de afară, când eşti angajat al teatrului, şi trebuie să-ţi justifici banii, ceea ce într-un fel era corect. Sigur că această “lege” nu era valabilă pentru toată lumea. Dar, asta e…

Regizorul e dirijorul care-şi asumă întregul

În colaborarea cu regizorii, chiar un număr foarte mare, că am început încă din facultate, şi în teatru şi în film, îmi dădeau libertate. Aveam un punct de vedere. Sigur, că ajungeam la o concluzie asupra rolului. Regizorul e ca un dirijor care îşi asumă întregul, adică creaţia, iar tu trebuie să te supui pentru succesul spectacolului. Suntem un colectiv şi la teatru şi la film, iar colaborarea este obligatorie. Probabil că au fost şi momente când discuţiile erau mai aprinse, dar stabileam un drum. Îmi aduc aminte că am colaborat bine cu toţi.

În familie…

Jucam la teatru, mergeam la filmări, îmi era greu să plec de lângă fetiţele mele, cum le spun eu şi acum, Maria şi Alexandra. Maria a terminat Stomatologia şi lucrează cu tatăl ei, care este medic stomatolog. A avut de-a lungul facultăţii şi pasiunea de designer vestimentar. Are o mică colecţie, a fost solicitată de nişte magazine, are nişte comenzi, deci îşi împlineşte visul.

Cu Alexandra am lucrat la filmul pentru examenul de absolvenţă, că a terminat regie de film. Eu i-am spus să nu facă această profesie, avertizând-o că este o meserie grea şi că trebuie să coordoneze pe platoul de filmare toţi oamenii din echipa de film, să răspundă la toate întrebările începând cu recuziterul care are munca lui – acolo, toţi oamenii au o muncă utilă pe platoul de filmare – până la producători. Ea mi-a răspuns că este în stare să facă această meserie pentru că poate să conducă. După filmul ei pentru diplomă a colaborat şi cu alte echipe de filmare. Trebuie lăsaţi copiii să-şi ducă visul departe, să şi-l împlinească.

Publicul începe să ţină la tine

La 50 de ani m-au apucat emoţiile. Nu ştiu de ce. Poate că grija este din ce în ce mai mare. Urci o treaptă. Publicul e din ce în ce mai atent, şi începe să te cunoască. Răspunderea este mai mare. Publicul începe să ţină la tine, să aştepte mai mult de la tine, şi ţi-e teamă să nu greşeşti, sau să o faci cât mai puţin. Intervenind această grijă, eu am considerat-o la un moment dat mai mare decât bucuria de a juca. Niciodată nu m-a părăsit bucuria de a juca, dar îmi displăcea această grijă excesivă. Mă feresc să spun, însă e vorba de teamă. Am interpretat roluri alături de parteneri actori extraordinari, care aveau emoţii foarte mari, şi mă întrebam de ce, că sunt nume valoroase, şi verificate, erau extrem de talentaţi. Cu cât creşti în faţa publicului mai mult, cu atât responsabilitatea este mare, şi faţă de public, şi faţă de tine.

Premiile

Până să iau “Ursul de Aur”, la Berlin, am luat în 1985 un premiu foarte important, pentru rolul din spectacolul „Doi pe-o bancă”, unde am avut partener pe Victor Rebengiuc. Pentru mine a fost cel mai important premiu atunci luat pentru un spectacol de teatru. Am fost nominalizată la Premiile UNITER,  pentru Olga din „Trei surori”.

Mi-am dorit “Oscarul” de la 15 ani

Pur şi simplu a fost un vis, care m-a urmărit de-a lungul anilor, ca un ţel pe care aş fi vrut să-l ating. Mi se pare că trebuie să-ţi propui mai mult ca să poţi să atingi ceva. Cred că toţi actorii visează la „Oscar”. Este doar un simbol.

Apoi m-a ales filmul

Până la noul val de regizori de film, am lucrat cu Stere Gulea, Tatos, Pintilie, Bobiţă Creangă, cu mulţi regizori de film. Am avut partituri mai mici. Ţin minte că aveam un rol secundar, în filmul lui Tatos, dar cu o apariţie importantă în economia filmului. Partituri mai mari au fost în: „Moromeţii”, „Moartea domnului Lăzărescu”. Cu Tică Popescu am jucat în scurtmetrajul  „Faţa galbenă care râde”. Au fost lucruri importante pentru mine. Cândva am fost întrebată despre ce credit îi acord lui Boby Păunescu, şi am răspuns că acelaşi credit pe care i l-am acordat lui Cristi Puiu, lui Mungiu, şi tuturor regizorilor cu care am lucrat în teatru şi în film. Problema adevărată nu este ce le-am acordat lor. Sunt oameni cu care am lucrat prima dată, nu-i cunoscusem înainte. Am fost întrebată des, cu ce regizori prefer să lucrez, iar eu am un singur răspuns, şi când este vorba de teatru sau film: prefer să lucrez cu cel care mă ajută să greşesc mai puţin. Prima încredere a trebuit să o am totdeauna în mine. Am avut mai puţină teamă la început, dar primul om în care a trebuit să cred, a fost în mine, şi nu e nicio falsă modestie, pentru că trebuie să te simţi în stare să faci un rol sau altul. Zece regizori talentaţi n-au cum să scoată dintr-un actor, fără potenţial talent, ceva.

„Poziţia copilului”

Filmul este bun. Este şi meritul scenariului. Mi-a oferit multe lămuriri asupra personajului, chiar de la prima lectură. Absolut extraordinar scris! Când duci cap-coadă filmul în spate este multă răspundere, mai ales că am avut rol principal. Foarte puţine roluri se scriu, în  ultima vreme, atât de importante, pentru femei de vârsta mea, pentru actriţe, în România. Astăzi, în alte părţi, în lume, de exemplu, Judi Dench deşi este destul de în vârstă, joacă enorm. Dar eu m-am născut în România. Găseşti greu roluri pentru femei în vârstă.
“Moartea domnului Lăzărescu”
Când am avut scenariul, pentru „Moartea domnului Lăzărescu”, timpul a fost atât de scurt, mă gândeam  cum o iau, în ce fel? Apoi mi-am spus că voi vedea la filmare. Şi chiar am descoperit, filmând zi de zi, cum este Mioara (personajul din film). Câteva repetiţii au avut loc, pentru nişte secvenţe, prea puţine.

În pregătirea rolului…

Atunci, când primesc un rol dintr-un scenariu sau un text de teatru, iau o scenă  sau o secvenţă, şi o gândesc diferit. Lucrez gândindu-mă la multe variante posibile şi imposibile. Textele mele, de-a lungul anilor, au multe ştersături şi adăugiri, că eu întotdeauna mi-am făcut însemnări pe marginea textului, acum mi le fac cifrat, să le recunosc doar eu, să nu râdă cineva că lucrez aşa de mult. De exemplu, intri într-o încăpere şi spui: “bună ziua!”, o poţi face în multe feluri, după ce ai intrat pe uşă.  Ce se întâmplă cu personajul din momentul respectiv?  Şi deduci că ar fi aşa sau altfel…  Poţi pune şi piedici singur. Lucrez enorm. Dacă mi-ar vedea cineva însemnările… Mă uit, şterg, găsesc altă variantă…[Râde.]

Acţiunile dau savoare personajului

Am textul în faţă şi îmi spun: „Ia să văd ce pot să fac?  Îl pot dovedi?” Şi încet, încet te cuprinde atât de tare, încât nu-ţi pui problema că eşti obosit, te frămânţi pentru datele scrise şi nescrise despre el. Astea-ţi dau viaţă ţie, ca actor. Stai o oră două cu textul, sau mai mult, să-l înveţi pe dinăuntru, şi în felul acesta îl înveţi pe dinafară, dar în clipa în care, laşi textul deoparte, munca nu încetează.

Te întinzi, vrei să dormi, şi te gândeşti la personaj, eşti treaz, şi nu ai textul în faţă, el este undeva în tine. Îmi aduc aminte când eram mai tânără şi mergeam cu troleibuzul de la facultate acasă, stăteam şi mă gândeam tot timpul la personaj. Îl iei cu tine peste tot, în toate acţiunile tale. Îl duci cu tine peste tot. Toate amănuntele te ajută să ajungi la un desen sau la o culoare a întregului. Acţiunile personajului îi dau savoare. Ce face?  Ce nu face? Ce nu vrea să facă? Cum intră în relaţie cu celelalte personaje?

Ca actor, omului trebuie să-i transmiţi adevăr

Eşti actor de film sau actor de teatru, ai nevoie de adevăr, de putere de convingere numai prin adevăr, numai aşa poţi construi un personaj. Nu poţi păcăli pe nimeni. Ca să plece omul râzând din sală, sau cu lacrimile pe obraz, trebuie să-i transmiţi A-DE-VĂR! Lucrez acasă şi nu-mi iese, nu-mi place cum rezolv un moment, şi atunci, fac altceva, dar în creierul meu macin gândul, şi înseamnă că n-am declanşat în mine acel ceva,  care să mă ducă la adevărul momentului.

Neîmplinire

Aş fi vrut să joc mai multe roluri de comedie, şi în teatru şi în film. Sunt un om vesel şi sensibil. Uneori sunt tristă, că aşa este structura mea, însă eu iubesc enorm comedia. Marea mea nemulţumire este faptul că am jucat prea puţine roluri de comedie. Nu am jucat atât de mult pe cât aş fi vrut.

Foto:  Luminita Gheorghiu, Poziţia copilului – Cinemagia

11
/05
/18

Doina Cornea vorbește despre: credinţa sa, religie, refacerea morală a societăţii româneşti, cum a fost arestată de Securitate, plecarea forţată a Regelui Mihai, Ceauşescu, corespondenţa cu Radio „Europa Liberă“, cum a rezistat bătăilor şi opresiunii securiste, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.