TIFF 2019 – Nadav Lapid: Arta nu trebuie să fie prudentă
https://www.ziarulmetropolis.ro/nadav-lapid-arta-nu-trebuie-sa-fie-prudenta/

INTERVIU „Cel mai frumos lucru din viaţă este să filmez.  Momentul când simt profund filmul, filmarea devine aproape instinctivă”, spune Nadav Lapid, câştigător al Ursului de Aur la Berlin cu „Synonyms”. Regizorul israelian a fost invitat special la TIFF 2019, unde excelentul său film a fost proiectat în premieră în România.

Un articol de Ionuţ Mareş|6 iunie 2019

Filmat la Paris, „Synonyms” este al treilea lungmetraj al lui Nadav Lapid, unul dintre cei mai originali cineaști israelieni și unul dintre cei mai buni tineri cineaști ai lumii, care lucrează atât în Israel, cât și în Franța.

Premiat cu Ursul de Aur la Berlin la începutul anului, „Synonyms” se bazează pe experiențe din viața lui Nadav Lapid: protagonistul (Tom Mercier) este un tânăr israelian traumatizat de trecutul său de militar, care ajunge la Paris, unde refuză să mai vorbească limba natală, învață franceza pornind de la sinonime, pe care le repetă obsesiv, și încearcă să se integreze în noua societate, prin intermediul unui cuplu de burghezi francezi.

Este un film despre un alienat, un inadaptat, de o mare libertate formală, ceea ce i-a adus lui Nadav Lapid comparații cu Godard. O critică dură atât la adresa societății israeliene, cât și a celei franceze și, implicit, occidentale.

„Synonyms” a fost proiectat în premieră în România la TIFF 2019, unde Nadav Lapid a fost unul dintre invitații speciali. În interviul pe care l-a acordat Ziarului Metropolis, el vorbește despre geneza filmului, despre stilul ales, despre traume și despre cum a fost receptat în Israel.

Ionuț Mareș: Ce a însemnat câștigarea Ursului de Aur?

Nadav Lapid: La fel ca alți regizori, lucrez foarte mult la filmele mele. Petrec pe platou câțiva ani din viață. Simplu spus, a fost frumos că cineva a observat acest lucru. A fost ca o recompensă.  Mai general – este ceea ce oamenii mi-au spus – există sentimentul că, în ultimii ani, filme ca „Synonyms” câștigă rar acest tip de premii. Există un fel de tendință în marile festivaluri de a încerca să se caute filme care, cel puțin în imaginația instituțiilor de cinema, găsesc un echilibru între aspectul artistic și cel comercial. E o anume prudență. Iar aici a fost ceva fără prudență. Cred că arta nu trebuie să fie prudentă. Așa că premiul a fost un mesaj bun.

Ai spus în interviuri că este un film cu multe întâmplări reale din viața ta. Cum ai decis că elementele autobiografice merită puse într-un film?

Când toate acestea s-au petrecut în viața reală, nu știam că voi fi cineast. Scriam romane. Dar în acel moment am luat câteva notițe. Nu știam de ce făceam asta. Nici măcar nu știam că mai târziu voi face artă.  Însă simțeam că se întâmplă ceva plin de sens. Scriam ce simțeam. Apoi am lăsat deoparte asta. Mi-am trăit viața. Am început să studiez cinema-ul , să fac filme. La acel moment, nu-mi puteam imagina că cineva ar fi interesat și că aș putea face un film în Franța. În fond, francezii au proprii regizori.

Dar, după succesul cu „Policeman” (2011) și „The Kindergarten Teacher” (2014), am început să primesc e-mailuri de la producători francezi, iar unul dintre ei m-a invitat la Paris pentru o întâlnire. Nu aveam nicio idee. Îmi amintesc că atunci când mergeam spre locul de întâlnire am început să inventez tot felul de subiecte stupide. Dar apoi m-am întrebat de ce fac asta, din moment ce au fost lucruri concrete care mi s-au întâmplat. Filmul înseamnă de fapt a organiza puțin aceste lucruri. Și asta am făcut.

Când vezi filmul, nu știi niciodată unde te va duce. Este imprevizibil. Cum ai decis stilul și ritmul?

De la început, am avut senzația că scopul filmului este clar, dar nu ușor. Am crezut că dacă va fi un film în episoade, nu va fi interesant. Ar trebui să fie legat de o singură melodie. Ca și cum filmul ar fi o singură mișcare. Începe tremurat pe trotuar și continuă să tremure până la final. Sunt și cadre fixe, dar nu contează, pentru că tremură într-un alt mod – emoțional, sentimental. Am căutat această melodie. O melodie fizică, lingvistică.

Cel mai frumos lucru din viață este să filmez.  Momentul când simt profund filmul, filmarea devine aproape instinctivă. Dintr-o dată, aproape totul este clar. Iar când nu știu cum să filmez o scenă, renunț la ea. Înseamnă că acea scenă nu ar trebui să existe.

Poveștile au venit odată cu mizanscena. Mizanscena era deja în interiorul poveștilor. Există acest motto pornit de pictura expresionistă în Germania: nu sunt interesat să pictez mașina, ci vreau să pictez senzația pe care mi-a lăsat-o mașina când a trecut pe lângă mine. Parisul este un oraș la care țin foarte mult, dar, obiectiv vorbind, nu este locul meu. Singurul mod în care îl pot gestiona este să fiu subiectiv tot timpul.

Este un film foarte direct, destabilizator, cu un protagonist traumatizat. Este și ca un fel de statement, o critică atât la adresa Israelului, cât și a Franței.

Cu siguranță, este și o critică. Dar, în profunzime, personajul este un războinic, pentru că se luptă mereu împotriva momentului prezent. Traversează tot timpul frontiere.  Fie este prea aproape, fie este prea departe. Este când alienat, când implicat emoțional total. Este critic la adresa prietenilor israelieni, la adresa Europei, a societății occidentale. Dar nu și-ar găsi liniștea pe Himalaya.

Impresia este că experiența de a trăi în societatea israeliană este una traumatizantă.

Bineînțeles că este una traumatizantă, dar ce este traumatizant pentru acest personaj este că vede cum a fost pervertit sufletul israelian și simte că acest suflet este și sufletul său. Însă, în unele momente, cel mai înfricoșător este că lucrul de care fugi este cel pe care îl vezi în oglindă. Și oriunde te duci, îl porți în tine. Se poate spune că este traumatizat de armată. Dar, în societatea israeliană, într-un fel, începi armata când ai patru ani și nu o termini niciodată.

Cel mai direct mod pentru el de a încerca să scape de trecut este de a nu mai vorbi limba natală și de a învăța limba franceză, pornind de la sinonime.

Este un lucru foarte radical, dar își are logica sa. Dacă vrei să fugi de o existență, de o identitate, bineînțeles, nu este suficient să iei avionul și să pleci. El simte că fiecare cuvânt în ebraică conține demonul de care vrea să fugă. Așa că are nevoie de cuvinte noi, care sunt în franceză. Și fiecare cuvânt în franceză este un pas spre salvare. Fiecare cuvânt în franceză este o mică victorie asupra lui însuși. Este o mică realizare, o celebrare. Ele nu sunt conectate neapărat cu sensul lor. Uneori, un cuvânt groaznic poate fi foarte frumos sau foarte comic. El celebrează silabele. Celebrează faptul că își deschide gura și ies cuvinte în franceză.

Cum a fost receptat filmul în Israel?

A stârnit o mare polemică. Mulți oameni l-au îndrăgit. Pe mulți oameni i-a înfuriat. Extrem de multe reacții și foarte diferite. Am primit reacții foarte emoționante de la mulți tineri, pentru că au văzut ceva de care s-au simțit aproape. Sunt oameni care mi-au spus că își trimit membrii familiei ca să se vadă pe ei înșiși.

Din partea autorităților ai avut reacții?

Ministrul culturii mi-a spus că mă felicită pentru realizare, dar că nu este convinsă că această critică la adresa Israelului este legitimă conform legilor israeliene.

 

Foto: Simion Buia

02
/02
/23

CRONICĂ DE FILM Probabil că e şi simbolic, însă cu siguranţă e ceva comic în constatarea că cel mai prolific regizor de filme comerciale din cinematografia română post-2000 e un spaniol. În timp ce noi eram ocupaţi cu filmele de festival, Jesús del Cerro îşi urma neabătut şi vesel propriul drum, aproape singur pe culoar.

30
/01
/23

În perioada 20 – 28 ianuarie a avut loc în Franța cea de-a 5-a ediție a Festivalului de film documentar (FIPADOC) de la Biarritz, primul eveniment major al anului din circuitul celor dedicate acestui gen, care reunește anual 50 de țări participante și peste 30.000 de spectatori. Cu această ocazie, „Pâinea noastră cea de toate zilele”, cel mai nou documentar regizat de Șerban Georgescu („Varză, cartofi și alți demoni”; „Jurnalul familiei -escu”) a avut premiera internațională, fiind nominalizat în cadrul secțiunii IMPACT, dedicată producțiilor cu teme sociale, de mediu sau justiție.

26
/01
/23

Pe 27 ianuarie, unul dintre cei mai importanți actori din România împlinește 87 de ani. Pe Florin Piersic îl puteți vedea pe 30 ianuarie în spectacolul „Străini în noapte” de Eric Assous, regizat de regretatul Radu Beligan și găzduit de Naționalul bucureștean.

26
/01
/23

Festivalul Internațional de Film Transilvania (9 – 18 iunie 2023, Cluj Napoca) anunță Focus Nordic, un program complex, cel mai mare de acest fel din istoria TIFF, dedicat unei cinematografii europene bogate, diverse și inovatoare, cea din țările nordice: Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia și Islanda.

25
/01
/23

CRONICĂ DE FILM Reacţiile la “Close” (2022) par să se fi împărţit în două: “heartbreaking” (cu versiunea românească “vai, cât am plâns”) şi, mult mai rar, “tearjerker”. O zic din capul locului: sunt din a doua categorie. Deşi am plecat setat să mă las emoţionat (nu am nici cea mai mică problemă să dau garda jos în sala de cinema), am ieşit iritat.

22
/01
/23

Apariţia în română, pe final de 2022, la Editura Tracus Arte, a două cărţi de Pier Paolo Pasolini - una de poezii şi alta cu texte despre literatură şi artă - a tulburat puţin apatia cu care a fost marcat la noi centenarul acestui mare cineast şi scriitor.

18
/01
/23

Din 20 ianuarie spectatorii din București, Bacău, Bistrița, Botoșani, Buzău, Cluj, Oradea, Pitești, Satu Mare, Sibiu, Sinaia și Târgu Mureș vor putea vedea pe marile ecrane controversata poveste a trupei Phoenix, spusă chiar de membrii ei în documentarul „Phoenix. Har/Jar”.

13
/01
/23

Două filme din competiţia Festivalului de la Cannes, foarte diferite, pot fi găsite în ianuarie în cinematografe: "Frate şi soră", de Arnaud Desplechin, şi "Păianjenul sfânt", de Ali Abbasi.