Jurnalul ei, una dintre operele cele mai însemnate ale literaturii române, chiar dacă se vorbeşte prea puţin despre el, a însoţit-o până cu patru zile înainte să moară, în noaptea de 3 spre 4 iunie.
Un articol de Monica Andronescu|18 iunie 2023
„Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni petrecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată, îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam că pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ea.” Așa ar putea fi rezumată experiența unei dintre cele mai nobile doamne care au trecut vreodată pragul închisorii comuniste și care, a trăit înainte de asta drama războiului. „Ce spectacol splendid, apărarea antiaeriană! Proiectoarele se încrucişau ca spade uriaşe şi între ele se înălţau nestemate, iar proiectoarele se aprindeau o clipă şi se stingeau, dând cerului o însufleţire – ca o clipire. Era superb. Frica dispare în faţa frumuseţii. Înţeleg fericirea contemplării frumuseţii divine.”
Alice Voinescu s-a născut pe 10 februarie 1885, la Turnu Severin. Au trecut de-atunci peste 130 de ani lumea s-a schimbat, dar spiritul ei, aflat cu mult înaintea timpului în care a trăit, este astăzi la fel de viu, iar povestea vieții ei, la fel de tulburătoare. A fost prima femeie care a susţinut o rubrică de cronică dramatică în România, la Revista Fundaţiilor Regale. Era în anul 1938. Fără ea, lumea aceea minunată a Bucureştiului interbelic ar fi fost mai săracă. I-a cunoscut pe şi a fost prietenă cu André Gide, André Malraux, François Mauriac şi Roger Martin du Gard, căci a fost invitată la celebrele întâlniri de la Pontigny, vechea mănăstire din Franţa. În ţară, i-a cunoscut şi le-a fost prietenă lui George Enescu, Reginei Maria, Marucăi Cantacuzino, Mariettei Sadova… Îşi ţinea cursurile de istoria literaturii dramatice cu un farmec nespus, iar sălile erau întotdeauna arhipline. Strălucea, era vedetă, era admirată şi iubită… A iubit teatrul cu delicateţe şi tot cu delicateţe a scris despre el, fie că era vorba despre o lucrare de mare amploare sau despre o cronică la vreun spectacol care o tulburase sau nu în seara dinainte…
„Cum nu veţi citi aceste rânduri decât când nu voi mai fi eu, pot să-mi permit o sinceritate pe care, oricum aş vrea-o, n-aş putea s-o ajung, ştiind că veţi citi jurnalul acesta fiind eu în viaţă. (…) Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale.
L-am mâniat, desigur, pe Dumnezeu – dacă e – prin faptul că n-am ştiut să înţeleg semnul ce-mi făcea prin toate necazurile şi greutăţile ce întâmpinam. Acum ştiu şi simt că de tot ce ţi se-ntâmplă eşti responsabil şi regret din toată conştiinţa că am putut meschiniza prin furii banale, indignări forţate de formule căturăreşti, prin dureri factice, fiindcă mi le inoculam cu gândul că aşa se cuvine să suferi când eşti înşelată, minţită, decepţionată etc.! Ce rău îmi pare că am trăit aşa cei mai buni ani ai vieţii mele, în care puteam fi numai lumină şi înţelegere îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viaţă autentică.”
Era 28 septembrie 1929, atunci când Alice Voinescu, născută Steriadi, nota aceste rânduri pe prima pagină a Jurnalului ei ce avea s-o însoţească până în ultima zi din mai 1961, cu doar patru zile înainte să moară, în noaptea de 3 spre 4 iunie.
A fost prima femeie din România cu un doctorat în filosofie, obţinut la Sorbona, a fost scriitoare şi profesoară la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, după ce a refuzat o catedră universitară în SUA şi un post de lector la Paris. A refuzat şi s-a întors în ţară, căci îl iubea pe avocatul Stello Voinescu şi-i era logodnică, iar iubirea lor a chinuit-o până la sfârşitul vieţii… Cât a trăit el, multe au fost momentele de disperare, de dezamăgire şi de amărăciune. El era bărbatul petrecăreţ, inteligent, cu spirit de Don Juan, care lipsea nopţile de acasă, dar se simțea întotdeauna umbrit de personalitatea ei extraordinară, de cultura şi de nobleţea ei. Ea era intelectuala adorată de studenţi, spirit superior, de o sensibilitate care nu excludea forţa şi care-l intimida adesea printr-o formă de răceală ce exista însă numai la suprafaţă. Căci din paginile Jurnalului ei se conturează portretul unei femei ce nu se teme să-şi etaleze slăbiciunile, să-şi arate rănile şi să-şi mărturisească dorinţa de a fi iubită şi dezamăgirea atunci când se ştie înşelată. Iată un fragment care îi dezvăluie şi delicateţea, şi forţa: „Mă simt goală, săracă, proastă. Nu ştiu ce aş putea vorbi cu un om. M-am secat. Mă simt de o incultură crasă, înapoiată, dar mai ales secată de orice pentru a crea şi a mă înnoi? Care să fie cauza? Dacă măcar credinţa mi-ar fi adevărată şi adâncă, nu mi-ar păsa. Dar mă simt toată o <aparenţă>, că n-am nimic de ascuns. Nu ştiu de unde s-o încep iar. Mă rog pe dinafară şi n-am poftă să mă rog. Privesc viaţa trecută şi o găsesc anostă şi goală. Viitorul? Guşe şi reumatism. Pfui! Ratare din plin.”
Şi totuşi, moartea lui Stello, în 1940, când era încă tânăr, îi apropie. Alice începe să-l iubească iarăşi cu o forţă nouă şi-i duce dorul până la sfârşitul zilelor ei, petrecând ore întregi la mormântul lui, topită de tristeţe şi purtând lungi conversaţii cu el în paginile aceluiaşi jurnal.
Viaţa acestei femei importante pentru teatrul românesc şi pentru cultura română, în urma căreia au rămas pagini întregi despre arta pe care a îndrăgit-o nespus, este una din acele poveşti care te reîmprietenesc cu tine însăţi. Însă nu cronicile lui Alice Voinescu – atât de vii şi de puternice, păstrându-i însă toată delicateţea şi în acelaşi timp dezvăluindu-i cultura impresionantă şi sensibilitatea – şi nici studiile ei despre teatru n-am vrut să le evoc aici în primul rând, ci tocmai imaginea unei femei care a trăit o viaţă ca a unui personaj dintr-o piesă de teatru. Rolul ei în destinul multor actori şi actriţe pe care i-a format s-a uitat, poate. Dar cine va avea răgaz şi plăcere să răsfoiască paginile ziarelor acelor ani va descoperi scriitura unei femei de o rară inteligenţă şi de un mare curaj. Iar cine va avea curajul să se întoarcă în timp în Bucureştiul interbelic o va întâlni la teatru, pe străzi sau îngenuncheată în vreo biserică unde mergea să se roage pe aceeaşi femeie, frumoasă, sensibilă, tandră şi mereu îndrăgostită de un bărbat care i-a chinuit mulţi ani din viaţă, dar pe care l-a iubit cu un amestec de ardoare şi dispreţ cum numai spiritele superioare ştiu să iubească şi să se lase chinuite. Va întâlni o fiinţă de o rară modestie, poate incomparabilă în teatrul nostru.
Nu puţine sunt paginile din Jurnal în care strecoară rânduri şi cuvinte legate de ceea ce se întâmpla pe scenă sau la examenul de artă dramatică, precum şi importante descoperiri despre sine însăşi: „Azi, parcă am uitat că sunt o mutilată. Copiii care au venit să repete la mine scena din Romeo şi Julieta m-au dus cu 18 ani în urmă: cred că aş fi fost o bună actriţă, simt cum izvorăşte tonul exact, cu uşurinţă, din mine.” Iată ce nota, spre exemplu, în 13 aprilie 1939: „L’annonce faite a Marie, spectacol meritoriu. Atmosferă înălţătoare. Totuşi, joc foarte mediocru. Momente superbe ale Aurei Buzescu, excelentă, impresionantă, Marietta Anca, bărbaţii rataţi, ansamblul totuşi alături! N-au prins spiritul. Jucat, nu trăit. Cui îi reuşeşte? Incomprehensiunea publicului, semnul inculturii spirituale. Opacitate dureroasă”. În câteva rânduri, Alice Voinescu descrie şi reconstruieşte o lume… Publicul şi incultura lui, teatrul şi micile sau marile lui drame şi probleme, care, iată, sunt „vechi şi nouă toate”. O lume care încet, încet avea să se degradeze tot mai mult, iar ea, făptura atât de sensibilă, va trăi pe rând drama războiului, cu toate suferinţele lui, şi ceva mai târziu drama închisorii comuniste, fiind încarcerată un an şi şapte luni la Jilava şi la Ghencea.
