Olga Tudorache: „Succesele cele mari le-am avut în viaţă, nu pe scenă“
https://www.ziarulmetropolis.ro/olga-tudorache-succesele-cele-mari-le-am-avut-in-viata-nu-pe-scena/

A uimit lumea teatrală cu lecţiile de tăceri senine. Trăsăturile hotărâte, expresia severă, zâmbetul rar au impus admiraţie şi respect. A vorbit puţin despre ea, dând rar interviuri. Olga Tudorache împlineşte 85 de ani, pe 11 octombrie 2014.

Un articol de Monica Andrei|10 octombrie 2014

● Nu sunt o stâncă ce nu poate fi clintită, rece, lucidă, cum par. Nenorocirea este că nu sunt cum par şi că foarte repede omul îşi dă seama de asta. Aspectul exterior mi se trage, cred, din faptul că am fost şi am rămas o mare timidă. De aici, felul meu de a mă purta faţă de interlocutor, de aici senzaţia de inaccesibil.

● Te urci pe scenă, te arăţi în spatele unui personaj, al unui text şi capeţi forţă. Birlic! În viaţă era trist, n-avea haz, n-avea replică, stătea închis în cojiţa lui, dacă îl întâlneai la o petrecere nici nu-l vedeai, era absent. Aşa era şi Timică. George Constantin era un timid. Inaccesibili în viaţă, ciufuţi, morocănoşi, şterşi. Şi pe scenă…

● Mie, oricum, scena mi-a dat posibilitatea să exist în toată puterea mea. Scena m-a transformat într-un fel de… ca să mă exprim foarte la îndemână, burlan, un instrument prin are circulă un şuvoi de energie, care altfel nu ştiu pe unde ar fi scăpat. Pentru că în momentul în care nu mai curge nimic prin el, rămâne gol, gol, gol. Şi fiecare premieră eşti aşa: gol.

● Cele mai fericite momente sunt acelea din repetiţii, când începe să se coacă personajul. Când premiera a avut loc şi s-a tras cortina şi te dezbraci de personaj şi intri în hainele tale nu eşti fericit. Deloc. Cred că arareori un actor care şi-a făcut treaba cum trebuie pleacă fericit acasă după premieră“, a povestit Olga Tudorache.

S-a născut la 11 octombrie 1929, în Oituz, Bacău. A şovăit între muzică, teatru şi dans înainte de a alege teatrul. A jucat din 1951 pe scenă. A absolvit Institutul de Teatru, la clasa Moni Ghelerter şi Marioara Voiculescu, cu rolul Veta din spectacolul cu piesa„O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale.

Olga Tudorache: disciplină, rigoare, integritate morală

Despre profesorii săi spunea într-un interviu că au fost „admirabili: Marioara Voiculescu, Nicolae Bălţăţeanu, Moni Ghelerter, Sică Alexandrescu şi asistentele Irina Răchiţeanu-Şirianu, Sarah Manu, Eugenia Popovici.

● Pe fiecare i-am îndrăgit, i-am respectat şi de la fiecare am învăţat ceea ce ştiu. Cea mai dragă mi-a fost Marioara Voiculescu, poate fiindcă mi-a îndreptat paşii în primii ani de studenţie. Inefabilă îmbinare de graţie, sobrietate, prestanţă, forţă. Parcă o văd şi acum, într-un colţ, cu paltonul îndesat pe umeri, în clasa fără scenă, cortină, te tăia frigul. Nu alinta, nu pedepsea, era dreaptă. Nu ştiu cum reuşise să creeze un climat academic, nu ştiu ce putere avea să ne determine să facem tot ce ne cerea.

● N-am fi lipsit o dată de la cursuri. Dacă întârziam, nu suflam după draperia de la uşă până la pauză. Şi actorie, zilnic. Discipline pe care astăzi le predau câţiva profesori, astăzi, atunci, în ’48 le preda unul singur: dicţie, improvizaţie, monolog, versuri, proză. Tot alfabetul profesiei l-am învăţat de la doamna Voiculescu.

● Intrasem în Institut fără glas, sau mai exact, cu un glas care nu depăşea falsetul. Profesoara mi-a spus peremptoriu: «ori actorie, ori canto!» Şi am ales. Ce exerciţii mi-a prescris, Doamne! Stăteam pe spate cu un teanc de cărţi pe plex şi recitam de dimineaţă până seara, «nemărginită mare!» Şi monologul Doamnei Clara din «Vlaicu vodă», până când emisia mişca vizibil cărţile.

● Teatrul se învaţă văzând şi ascultând. Am început prin a fi un student dezorganizat şi dezordonat, dar cum nimeni nu s-a străduit să mă disciplineze a trebuit să o fac singură. Şi am învăţat din ce în ce mai mult, în ce măsură trebuie să fii un fel de soldat în profesia noastră. Oricât de dezorganizat şi nepunctual ai fi, gongul e gong şi cortina e cortină, şi când a bătut gongul tu trebuie să fii acolo.

● Noi eram 40 de studenţi în clasă, toţi învăţau împreună, stăteam opt ore cu doamna Marioara Voiculescu şi poate ne venea rândul să lucrăm cu ea o dată pe lună. Dar învăţam din ceea ce vedeam că lucrează cu ceilalţi. Să vezi, să reţii ceea ce vezi era şansa ta de a absorbi, depozita şi selecta.

● Interesul sau lipsa de interes pentru ce lucrează ceilalţi mi se pare şi mie definitorie pentru măsura în care studentul este dispus şi apt să înţeleagă cât de mult îi foloseşte să fie foarte atent la fiecare indicaţie. Şi cum iese acea indicaţie, pentru că nici unul dintre ei nu se poate întâlni cu ce se întâmplă cu ceilalţi, care sunt puşi în alte relaţii decât cele pe care le cunoşti tu.

● În anul III, din 40 de studenţi am rămas doar Radu Dunăreanu, încă o colegă, şi eu. L-am avut profesor pe Nicolae Bălţăţeanu. Am fost norocoasă. Ce mare actor, ce om minunat, apropiat, cald, prietenos! Profesorul arăta cum să faci. Dar când arătau Marioara Voiculescu sau Nicolae Bălţăţeanu participai la ce mai splendidă lecţie de actorie. În ultimii doi ani, i-am avut profesori pe Sică Alexandrescu şi Moni Ghelerter. Cu Moni am pregătit spectacolul de absolvire. Se lupta pe viaţă şi pe moarte pentru studenţii săi.

Olga Tudorache

Olga Tudorache, într-o scenă din spectacolul „Peşte cu mazăre“, jucat la Teatrul Metropolis din Bucureşti

● Ce am învăţat de la profesorii mei? ABC-ul profesiei: disciplină, rigoare, integritate morală. Etica şi nobleţea unei profesii în care te dăruieşti ca un Sisif şi te simţi uneori ca un demiurg.” (Elisabeta Munteanu – „Tinereţea actorilor”)

A jucat pe scenele diferitelor teatre, apoi a ajuns să predea în Institutul de Teatru. În 1987 avea 36 ani de teatru şi 15 generaţii de actori. Printre studenţi era veselă, destinsă, surâzătoare.

● Am dorit să fiu pedagog! Pentru că în exercitarea profesiei mele, ca actor, în relaţia cu partenerii, în repetiţii la masă, la mişcare, mi se întâmpla să am tendinţa de a da indicaţii. Aşa mi-am descoperit impulsul de “a da lecţii”. Şi văzând că formula mea, când era acceptată, dădea rezultate bune, am ajuns la prima mea experienţă de a pune un spectacol în scenă.

Mi-am spus apoi că, este posibil de obţinut ce vrei de la un om care nu este încă actor, nu are în spate o meserie, o manieră, un stil cu care să trebuiască să te lupţi. Aşa am ajuns la Institut.

● Prima mea promoţie: Rodica Negrea, Florin Călinescu, Adriana Şchiopu, Angela Ion, Doru Ana. În a doua promoţie: Radu Duda, Carmen Tănase, Dan Bădărău, Marina Procopie, Bogdan Gheorghiu. Am vrut să fiu pedagog şi am vrut bine. Există momente de mare satisfacţie, momentele în care te cruceşti ce poate să facă un copil care a înţeles bine ce i-ai cerut.

Ca pedagog, a lucrat mult cu studenţii şi a întrebuinţat o metodă de lucru proprie „bazată pe folosirea mai multor studenţi pentru acelaşi personaj. „De exemplu, am trei Cleopatre la sală, nu una… pentru că fiecare, jucând altă scenă, să-şi dea seama de personajul care trebuie să fie structural acelaşi, dar care are trei feţe, pentru că fiecare interpretă lucrează cu carnea, sângele, cu nervii ei. Aşa cum folosesc metoda travestiului… ca să-i oblig să iasă din pielea lor.

● Am încercat să facem «Chanteclair-ul» lui Rostand, unde ieşirea din propria piele e şi mai spectaculoasă, pentru că au de interpretat animale. Nu ştiu dacă ei şi-au dat seama cât le-a folosit, dar noi, profesorii, ne-am dat seama. După acest exerciţiu au devenit mai deschişi, mobili, maleabili, o plămadă mult mai docilă în mâna regiei. Pentru că, oricâtă libertate de interpretare le-aş lăsa, trebuie să-i obişnuiesc cu rigorile regiei şi ale unui text… fiecare an înseamnă şi pentru mine o experienţă: descoperirea unei noi căi de a învăţa.

S-a retras din activitatea pedagogică în 2000 şi a continuat să joace pe scenele teatrelor bucureştene, precum şi în film. La începutul carierei sale, se credea că va fi o mare actriţă de comedie. Timpul a dovedit că Olga Tudorache a respins cantonarea într-un anume gen.

Cea mai mare realizare

Repartizată la Teatrul Tineretului, astăzi Teatrul Mic, apoi la Teatrul “I.C. Nottara”, a jucat cele mai multe roluri de dramă, tragedie, comedie. A avut un mare noroc, deoarece rolurile au venit spre dânsa.

● Eu am început meseria la Teatrul Tineretului, ne-a luat Mihai Raicu, o clasă întreagă din Institut, şi ne-a dus acolo. L-a preocupat ca să devenim actori. A pus spectacole pentru noi, să putem arăta ce ştim, nu ne-a ţinut în teatru să îmbătrânim deschizând o uşă, ducând tava. S-a mai întâmplat aşa şi pentru altă generaţie – Sanda Toma, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici – pentru care s-au pus la Craiova spectacole ca ei să arate ce ştiu. Când au venit la Bucureşti erau deja actori mari.

Când şi-a sărbătorit împlinirea a 80 de ani, la Teatrul Metropolis, într-o seară de toamnă de vis, Olga Tudorache nu mai dădea interviuri de 2o de ani, dar ne-a oferit cel mai frumos zâmbet. Interpreta rolul principal în spectacolul cu piesa “Peşte cu mazăre”, cu mare succes la public, pe care l-a şi regizat.

De-a lungul carierei sale a primit numeroase premii, diplome, ordine, trofee, pentru activitatea depusă în teatru şi film; Doctor Honoris Causa (2006) precum şi Decoraţia Regală Nihil Sine Deo (2013), dar cea mai mare realizare, după cum declara în ultimul interviu în “Formula As”: “este băiatul meu, pe care l-am avut cu actorul Cristea Avram. Şi aici am avut noroc. Eu nici n-am ştiut când a trecut prin şcoală şi el a fost mereu şef de promoţie. Sunt minunaţi amândoi, şi el, şi nepotul meu, fiul lui. […] Succesele cele mari le-am avut în viaţă, nu pe scenă.”

Olga Tudorache, despre rampă şi ecran

Actorul trebuie să joace! Actoria este o muncă de disciplină. Ca milităria. Trebuie să fii în stare să faci un lucru în momentul în care ţi se cere, nu când ai chef. Acum! Se simte bine, nu se simte bine, actorul trebuie să joace.

„Nu mă simt bine“ nu există pentru un actor, decât dacă este în spital. Dar dacă este pe scenă, trebuie să joace. Deci el trebuie să-şi disciplineze organismul, să-l obişnuiască să-l asculte. Sigur, nu e uşor, dar fără asta nu se poate…

Despre film. Nu mi-a cerut mult, nu i-am dat mult. Nu mă socotesc actriţă de film. Locul meu e pe scenă. Acolo, un personaj se construieşte în timp, cu migală, în creşterea lui firească de la început la sfârşit; nu-l încropeşti pe bucăţele, ca la film.

Îmi face plăcere să văd filme. Şi culmea e că îmi place să joc teatru, nu-mi place să văd teatru. Mă duc, îndeplinindu-mi o sarcină, mă duc pentru că trebuie să văd cum se realizează un spectacol. La film, plâng cu povestea…

I-a plăcut comedia. Vocaţia tragediei, predispoziţia mea către dramă, a fost un dat al meu. Şi am fost întrebuinţată în sensul acesta mai toată cariera mea. Mie mi-a plăcut comedia. Oameni care m-au văzut 30 de ani în „Nila”, „Baltagul”, în „Cleopatra” în „Razele gamma”, îmi spuneau că cel mai mult le-am plăcut în „Cavoul de familie”. Pentru că făceam comedie. Şi omul râdea, se deconecta, pleca acasă înviorat, înseninat, nu distrus. Şi-i înţeleg.

Şi mie îmi place mai mult comedia. Un spectacol de dramă mă termină. Jucam în 11 spectacole pe săptămână, din care 7 erau drame, după o stagiune intram în spital. Odată, am stat un an şi opt luni în afara teatrului. Nu mai puteam să joc.

Sfat pentru studenţii actori. Să înveţe disciplina. E un lucru de bază al meseriei. Disciplina, în sensul de disciplină interioară în primul rând, de eu cu mine, că pe urmă vine şi „eu cu ceilalţi“. Fără disciplină nu se poate face meseria asta curat şi bine. Fără disciplină nu poţi s-o practici. Pentru că e o meserie de colectiv. (Eva Sîrbu – „Actorii noştri – Interviuri uitate”)

Tinerii. Generaţia de azi se deosebeşte mult de a mea. Tinerii de azi sunt grăbiţi să ajungă, să parvină, s-au născut cu telefon şi televizor, noi le-am descoperit târziu, eu am trecut prin trăsura cu cai, lampa cu gaz. Tinerii de azi nu au timp să înveţe ca să joace bine, consideră că ştiu totul, nu au convingerea că de la «talent» au de străbătut un drum lung de muncă ambiţioasă şi disciplinată până la a deveni «actori talentaţi».

Sunt zoriţi să ajungă pe scenă, ecran şi măcar de i-ar interesa ideea de a juca, dar imediat întreabă: «cât?» Colegii mei de generaţie erau în culmea entuziasmului şi a bucuriei dacă li se dădea prilejul să facă o figuraţie pe o scenă profesionistă, alături de maeştrii lor. Astăzi, unii vor să devină capete de afiş încă din şcoală.

Spectacol bun. Nici după 30 de ani de profesie nu ştii totul şi cu fiecare personaj o iei de la capăt. Actorul, chiar având la activul său o carieră îndelungată, trebuie să se simtă mereu ca la primul rol, să aibă starea de spirit a unui ucenic. Un actor, oricât ar fi el de bun, nu poate determina o orientare în teatru. Salturile calitative în evoluţia teatrului nu pot fi determinate decât de nişte spectacole. Un spectacol nu poate fi mare decât atunci când e rodul unei gândiri regizorale originale. (Doina Dragnea, Andrei Băleanu –„Actorul între adevăr şi ficţiune”)

Foto cu Olga Tudorache – Teatrul Metropolis



11
/05
/18

Doina Cornea vorbește despre: credinţa sa, religie, refacerea morală a societăţii româneşti, cum a fost arestată de Securitate, plecarea forţată a Regelui Mihai, Ceauşescu, corespondenţa cu Radio „Europa Liberă“, cum a rezistat bătăilor şi opresiunii securiste, într-un interviu publicat în cartea „Românii secolului XXI“, de Rhea Cristina.

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

09
/11
/15

Cum arată programul unui artist de jazz de succes, pentru care „acasă” înseamnă Brooklyn, New York? Cât de important e să încalci regulile? Prin ce se aseamănă doina românească cu blues-ul american? Ne povestește pianistul Lucian Ban, într-un interviu inedit, sub formă de alfabet.

05
/11
/15

INTERVIU Dragoş Buhagiar e unul dintre cei mai prolifici și mai premiați scenografi români. De-a lungul carierei, a câștigat nu mai puțin de cinci premii UNITER. Spune că, atunci când lucrează, nu se gândește la succesul de după, ci la descoperire și la redarea unei povești. Îi invită pe spectatori să descopere alături de el, adică să nu se plaseze într-o atitudine burgheză, confortabilă...

29
/10
/15

Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani. Am ales – fără știrea autorului - optzeci și cinci de fragmente din cărțile sale. Am colindat prin miile de pagini cosașiene pentru aceste cuvinte. Bucurați-vă de ele. Astăzi, scriitorul bucureștean Radu Cosașu împlinește optzeci și cinci de ani.

18
/10
/15

Cine nu-şi mai aminteşte de „Bădia”, actorul care a jucat în  “Drumul oaselor”,  „,Păcală se întoarce”, ”Dumbrava minunată” sau „Cireşarii” ? Actorul care a stat zece ani prin puşcării, a scris poezii, epigrame, o piesă de teatru şi a jucat în filme roluri memorabile?

04
/10
/15

Vă era dor de glumele lui Jerry Seinfeld? Acum le puteți găsi și în varianta scrisă, în volumul „Seinfeld. Pe limba mea”, apărut la Editura Allfa.

20
/02
/15

De 40 de ani slujeşte scena şi este încă îndrăgostit de teatru. Bogat sufleteşte şi profesional, actorul Dan Condurache îşi gestionează timpul şi fiinţa cu mare cumpătare, cu sinceritate, uneori cu duritate, purtând un mare respect publicului pe care îl doreşte în sala Teatrului Mic şi pentru care este dispus să lase sudoare, lacrimi şi...

03
/02
/15

Un student la Politehnica din București, sărac și slobod la vorbă, care-și câștiga pâinea ca pianist într-o școală de dans, a devenit la jumătatea secolului trecut unul dintre cei mai cunoscuți dirijori ai lumii. Îl chema Sergiu Celibidache.

31
/01
/15

O zi întunecată de ianuarie, pe o stradă cu nume de compozitor francez. Un apartament într-un bloc de două etaje, o sufragerie cu sobă de teracotă verde; când scaunele și masa de plastic sunt date la o parte, se transformă într-un ministudio, în care Miriam Răducanu dansează din 1956.