„Porecla” sau „Cele trei fiice ale Evei”? Care e cartea lunii ianuarie?
https://www.ziarulmetropolis.ro/porecla-sau-cele-trei-fiice-ale-evei-care-e-cartea-lunii-ianuarie/

Ziarul Metropolis vă invită la duelul cărţilor. În fiecare lună, alegem două dintre cele mai importante volume recent apărute în România şi le punem la luptă faţă în faţă. Cel care va câştiga confruntarea va fi declarat cartea lunii.

Un articol de Monica Andronescu|30 Ianuarie 2018

Elif Shafak și Jhumpa Lahiri. Două scriitoare născute în Occident, dar amândouă provenind din alte lumi. Două scriitoare care se apropie amândouă de 50 de ani. Două scriitoare premiate și aflate în topurile de vânzări din toată lumea, două scriitoare a căror literatură este marcată de propria biografie. Două scriitoare în literatura cărora spiritul Orientului a trasat urme adânci. Și tocmai acest parfum oriental, tocmai acest „altceva” le face pe amândouă să fie astăzi printre cele mai iubite scriitoare din lume. În această iarnă, pe piața editorială din România au apărut două romane ce se citesc cu aceeași extraordinară plăcere. „Porecla” de Jhumpa Lahiri, în colecția Babel a Editurii Nemira. Și „Cele trei fiice ale Evei” de Elif Shafak, la Editura Polirom.

Din Calcutta în inima Americii

Jhumpa Lahiri, pe numele ei adevărat Nilanjana Sudeshna Lahiri, s-a născut la Londra, ca fiica unei familii de imigranți bengalezi. Iar când avea doi ani, familia ei s-a mutat în America și și-a petrecut copilăria în South Kingstown, Rhode Island. A crescut, deci, în America, printre cărți, alături de un tată bibliotecar la Universitatea din Rhode Island și o mamă care nu și-a uitat tradițiile, care s-a simțit mereu străină în cultura în care a trebuit să trăiască toată viața și care a încercat să le insufle copiilor cât mai mult din spiritul identității lor indiene. Așa se face că Jhumpa a descoperit de când era copil cultura bengaleză. Cu atât mai mult cu cât mama îi ducea adesea în vizită la rudele de la Calcutta. Numele „Jhumpa” a fost, de fapt, porecla ei, dar, când și-a dat seama că niciunul dintre colegii ei americani nu reușea să-i pronunțe corect adevăratul nume, Nilanjana, a hotărât să renunțe la el, ceea ce într-un fel i-a marcat existența. Și din această experiență s-a născut primul ei roman, „Porecla”, publicat în această iarnă de Editura Nemira. Era anul 2003 și „Porecla” venea după un debut extraordinar, cu un volum de proză scurtă, recompensat cu un premiu Pulitzer… „Porecla”, ecranizat în anul 2007, este considerat până azi unul dintre cele mai bune romane din ultimele decenii și mustește de tot acel adevăr al dezrădăcinării care-i va caracteriza întreaga proză. Trauma, inadaptarea, înstrăinarea și o tristețe aproape metafizică, toate se regăsesc în romanul „Porecla”, dar în doze perfect justificate, în așa fel încât nimic, nicăieri, nu pare artificial.

Lipsa artificialității este unul dintre cele mai importante atuuri ale prozei lui Jhumpa Lahiri, iar romanul „Porecla” face parte dintre acele cărți care-și lasă asupra ta o amprentă puternică și subtilă, tocmai pentru că fiecare dintre relațiile construite este profund autentică. Simți gustul autenticității în fiecare pagină, simți adevărul din spatele fiecărui cuvânt. Povestea e tulburătoare nu prin drame în exces, nu prin tragedii, ci prin relatarea simplă a unei existențe, cu toate acele transformări delicate care se insinuează în viața cuiva de la o experiență la alta. Un băiat se naște într-o zi, într-un spital din America, în familia unui cuplu bengalez emigrat acolo. Departe de lumea lor din Calcutta, viața în suburbiile de la Cambridge pare tot timpul o existență într-o sală de așteptare. O sală de așteptare care se transformă însă într-o viață. Și aici, în această lume căreia nu simte că-i aparține în niciun fel, Ashima Ganguli trebuie să aducă pe lume un copil. Un copil care trebuie să primească și un nume. Dar cum în locul de unde vin ei, copiii primeau numele altfel, așteaptă să vină prin poștă numele ales de străbunica. Un nume care alege însă să se rătăcească pe drum, undeva, în lumea largă. Și copilul fără nume oficial va primi, de formă, în așteptarea adevăratului nume, o poreclă. O poreclă care are o poveste și care celui ce tocmai se născuse avea să-i marcheze viața. Gogol. Un nume care n-are nimic de-a face nici cu India și nici cu America. E numele autorului povestirii „Mantaua” și e ales de tatăl lui. Și totuși, deși n-are nimic de-a face cu India, toată India se ascunde în acest nume, care poartă în el tot ce Ashoke a lăsat în urmă. Un accident de tren teribil, o noapte întunecată și o pagină mototolită din „Mantaua” lui Gogol.

Jhumpa Lahiri construiește începând din acest punct, în care micuțul Gogol vine pe lume, un întreg traseu profund uman din care nu lipsesc dramele, despărțirile, traumele, frustrarea, ruptura profundă între părinți și copii, iubirea, moartea… Gogol, copilul obsedat de propriul nume, și care ajunge la un moment dat să și-l schimbe în Nikhil, crește într-o familie în care urăște aproape totul. El, copilul venit pe lume în America, nu înțelege mare lucru din tradițiile pe care le respectă mama lui, nu-și înțelege cu adevărat părinții, nu înțelege spiritul acelor petreceri la care se adună toți membrii comunității indiene și tânjește după altceva, după relaxarea familiilor americane. De aceea este atât de fascinat atunci când intră în familia lui Maxine de felul cum se poartă părinții ei, de superba lor degajare, de felul cum funcționează dragostea între ei – când la el acasă între mama și tata nu fusese vorba niciodată de tandrețe, ci doar de datorie… De aceea este atât de jenat când mama lui nu reacționează atunci când Maxine îi vorbește despre Muzeul Național de Artă. În spatele unor replici simple, Jhumpa Lahiri lasă să se întrezărească o mulțime de lucruri nespuse, de gânduri nerostite. Și apoi, brusc, universul se răstoarnă și tatăl moare. Și din acel moment, Gogol începe să înțeleagă… Și viața toată începe din nou, cu o nouă pagină din „Mantaua”.

De la Istanbul la Oxford

De partea cealaltă, „Cele trei fiice ale Evei” de Elif Shafak. Elif Shafak s-a născut în Franța, la Strasbourg, provenind dintr-o familie din Turcia. Însă, pentru că părinții ei s-au despărțit curând, Elif și mama ei s-au întors în Turcia… „Eu nu am crescut într-o familie turcă obișnuită”, declara Elif Shafak într-un interviu. „Am fost crescută de două femei. Când a divorțat, mama nu avea nimic – nici diplomă, nici slujbă, nici bani. Așa că bunica i-a spus: „Tu întoarce-te la școală, las-o pe Elif cu mine, am grijă de ea până ce tu îți termini școala și ai o diplomă“. Era neobișnuit, pentru că în clasa musulmană de mijloc a anilor ‘70, unei femei divorțate i se găsea aproape imediat un soț nou. Dar mamei i s-a oferit alternativa. Și nu era precum celelalte mame. A absolvit, a devenit diplomat de carieră. Am călătorit foarte mult împreună. Așa că le simt aproape pe amândouă, pe mama și bunica. Mama mea occidentalizată, modernă, feministă și bunica mea orientală, spirituală, superstițioasă, tradiționalistă. Eu sunt combinația lor hibridă.”

Din această combinație hibridă se nasc romanele lui Elif Shafak și se simte în permanență că e cu piciorul în două lumi. Este și cazul celui mai recent dintre romanele ei, „Cele trei fiice ale Evei”, publicat la Polirom. Seducător, cum e toată literatura ei, noul roman are toate datele să fie excelent. Și chiar se citește cu o plăcere căreia nu i te poți sustrage. Pendulând între două lumi, Istanbulul anului 2016 și Oxfordul anului 2000, romanul spune povestea unei femei care se apropie de mijlocul vieții, aflată în Istanbul, unde are o familie reușită – un soț și doi copii. Și într-o după-amiaza oarecare destinul vrea să-i amintească brusc de o poveste neîncheiată care i-a marcat tinerețea. Scriitura e fermecătoare, arzi una după alta paginile în care Peri aleargă prin Istanbul, după un hoț care i-a furat poșeta, e cât pe ce să fie ucisă, dar în ultimul moment, cu o forță venită de niciunde, se ridică și aproape că-l omoară ea. Te lași prins de indiciul mult prea direct pe care scriitoarea îl servește în urma acestui episod, în care o fotografie ascunsă în portofel îi cade pe stradă și tot trecutul reînvie… un fel de madlenă proustiană, dar mult contrafăcută. O însoțești la o petrecere de bogătași corupți din Istanbul și te lași purtat în anii 2000 când fusese studentă la Oxford și se îndrăgostise acolo de un profesor superb, inteligent, seducător, cu nume straniu, Azur…, care preda un curs despre Dumnezeu și era, desigur, nonconformist.

Toate astea le devorezi cu o plăcere aproape vinovată, pentru că de la o pagină la alta, de fapt, conștientizezi cât de artificială e construcția. Conștientizezi că personajele toate sunt un fel de pioni construiți să defileze pe tabla ei de șah și să demonstreze ce vrea ea să demonstreze. Nu întâmplător, cele trei prietene de la Oxford sunt toate un fel de prototipuri mai degrabă decât personaje cu o fărâmă de autentic: Shirin, Mona și Peri sunt Păcătoasa, Credincioasa și Nehotărâta… Și tocmai această previzibilitate în tot și-n toate, tocmai această lipsă de nuanță în construcția lor le face atât de neverosimile.

La fel e și profesorul Azur, poate cel mai puțin autentic dintre toate personajele, doar un purtător de idei… cu atât mai mult cu cât Elif Shafak mărturisea într-un interviu că, dacă a ascuns ceva din ea însăși în vreunul dintre personaje, acela nu e vreuna dintre fete, ci profesorul Azur… Însă discursurile profesorului Azur sună cu atât mai puțin autentic și mai demonstrativ. Ce se întâmplă la Oxford e redat frumos și e bine gradat, pentru că Elif Shafak are o tehnică bună. Episoadele în care Peri se îndrăgostește de Azur, sângele care-i fierbe în vene în noaptea de Revelion pe care o petrece la el acasă, tot ce nu se întâmplă între ei, acea așteptare, acea neîmplinire, acei aburi tulburi ai amorului sunt poate cele mai autentice pagini din carte. Iar scena primei lor întâlniri de la el din birou, când ea, crezându-se singură deschide geamul și eliberează o pasăre care rămăsese captivă acolo, cu toată artificialitatea ei își păstrează doza de poezie. Cartea pierde însă mult tocmai în zona în care ar fi putut să câștige și pe care e clar că scriitoare a mizat: discuțiile despre religii și Dumnezeu. Însă problema e pusă la un nivel superficial, iar discursurile profesorului sunt neconvingătoare, la fel și disputele mult îngroșate dintre Shirin, musulmana păcătoasă, care nu ține cont de tradiții, și Mona, cea care poartă burka și se luptă pentru dreptul de a o face.

Iar finalul romanului, când, ascunsă într-un dulap, într-o casă atacată de teroriști în Istanbul, Peri are curajul, după aproape 16 ani, să-l sune pe Azur cel între timp retras din lumea academică tocmai în urma scandalului provocat de ea, e poate cel mai puțin credibil. Greu de imaginat că atunci când lângă tine oamenii sunt amenințați cu puștile, tu stai ascunsă într-un dulap și, la un telefon căruia i se termină bateria, reușești să-i ții discursuri fostului profesor, aflat undeva într-o casă din Oxford…

Însă romanul rămâne fermecător fie și prin scriitura seducătoare a lui Elif Shafak și curajos prin faptul că pune pe tapet problema musulmanilor, care, astăzi, la nivel global sunt asociați cu terorismul.

Decizia

Pentru excelenta sondare a intimității într-o familie de imigranți, pentru lipsa totală a artificialității, pentru superba poveste care se întinde între două lumi, din Calcutta în America, pentru că surprinde cele mai fine resorturi ale dezrădăcinării, pentru emoția autentică pe care o produce, pentru descrierea subtilă a unor obiceiuri strămutate din mediul lor firesc și crescute ca niște plante de seră pe un teren neprielnic, pentru simplitatea seducătoare a stilului, Ziarul Metropolis declară romanul „Porecla” de Jhumpa Lahiri, publicată la Editura Nemira, câștigător al duelului și cartea lunii ianuarie.

22
/02
/18

Kazuo Ishiguro: „Povestea emoţionantă a unei familii destrămate din pricina realităţilor cumplite din Orientul Mijlociu... Risipirea speranţelor venite odată cu Primăvara arabă este redată cu atît mai puternic cu cît furia lui Matar este ţinută în frîu, iar credinţa lui în omenire – neclintită.”

18
/02
/18

Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Tatiana Niculescu, Radu Paraschivescu și Vlad Zografi ne oferă câteva soluții pentru fericire… „Cum să fii fericit în România” e o întrebare la care nu-i ușor de răspuns.

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

14
/02
/18

Editura Humanitas a lansat romanul „Lebedele de pe Fifth Avenue” în care americanca Melanie Benjamin reconstituie un New York de altădată, în centrul căruia se află excentricul scriitor Truman Capote și muzele sale, strălucitoarea Gloria Guinness, captivanta Nancy "Slim" Keith și, mai ales, emblematica Babe Paley.

14
/02
/18

Mircea Cărtărescu a câştigat premiul „Thomas Mann” pentru Literatură pe 2018, unul dintre cele mai prestigioase premii literare germane. Acordat de Academia Bavareză de Arte Frumoase şi de orasul Lübeck, premiul va fi decernat scriitorului român în cadrul unei ceremonii organizate la Teatrul Lübeck, pe 17 noiembrie. “Sunt foarte recunoscător juriului, ca şi Academiei Bavareze şi oraşului Lubeck, care-mi vor acorda acest premiu", a precizat Cărtărescu pe pagina sa de Facebook.

13
/02
/18

Editura Humanitas a lansat de curând colecția „12 cărți despre lumea în care trăim”. Printre ele, și „Civilizația spectacolului” de Mario Vargas Llosa. Am selectat din acest volum 12 fragmente care vă vor lăsa pe gânduri.

11
/02
/18

Editura Humanitas a lansat de curând colecția „12 cărți despre lumea în care trăim”. Printre ele, „Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți”, scrisă de marele filosof britanic contemporan Roger Scruton. Am selectat pentru dumneavoastră 12 pasaje care vă vor da de gândit.

11
/02
/18

Odată cu lansarea romanului „Lebedele de pe Fifth Avenue“ de Melanie Benjamin, editura Humanitas ne propune o plimbare ficțională prin înalta societate newyorkeză a anilor '50-'60.

09
/02
/18

„Born to Run”, autobiografia legendarului star rock Bruce Springsteen, este o incursiune în inima Americii, din New Jersey până pe coasta Californiei, pe cea mai bună muzică. Amintirile artistului se succed într-o amețitoare poveste spre succes, din care am selectat 30 de fragmente.

Page 1 of 7512345...102030...Last »