Apărută în 1951, revista franceză „Cahiers du cinéma” este şi în prezent cea mai celebră publicaţie dedicată filmului din lume. Chiar dacă pare să-şi mai fi pierdut din influenţa de altădată, rămâne o minunată revistă-reper, care merită mereu (re)descoperită.
Un articol de Ionuţ Mareş|25 iulie 2018
Cunoscută mai ales pentru trecutul său, şi în special pentru perioada Nouvelle Vague-ului, pentru politica de a promova ideea de autor și pentru întreținerea unei cinefilii rafinate, „Cahiers du cinéma” este și astăzi o revistă dinamică, antrenantă, cu un conținut substanțial.
O revistă în care comentarea actualității cinematografice (în special filmele noi și festivalurile) se combină spectaculos cu idei de teorie de cinema, cu recupererea vie a istoriei filmului și cu reflectarea celor mai la zi forme de exprimare vizuală (de la seriale la clipuri de pe YouTube).
De aceea, am enumerat şapte motive pentru care „Cahiers du cinéma” este o revistă ce merită (re)descoperită și citită număr de număr, cu atât mai mult în România, unde discursul critic despre film, cu câteva excepții fericite și notabile, este, din păcate, mult prea des afectat de impresionism, tematism, laxism, ideologizare, atunci când nu este de-a dreptul plicticos.
1.Nonconformismul – Este o revistă care și-a făcut o adevărată politică editorială din a surprinde cititorul, rămânând în același timp fidelă principiilor sale. Și asta se vede cel mai bine în stabilirea dosarului și a coperții din fiecare număr, care pot fi dedicate, alternativ, unui mare cineast (regizor sau actor), unui film sau unui grupaj de filme, Festivalului de la Cannes, muzicii, imaginii sau scenariului de film, unei teme, teoriei sau tehnicii de cinema, topului de final de an, unui moment istoric sau oricăror altor idei nonconformiste legate de cinema (cum este și numărul din vara lui 2018 – un ghid de călătorie cu locuri celebre din filme).
Unghiuri neașteptate de receptare a filmelor. O privire întotdeauna proaspătă asupra cinema-ului, văzut ca o artă profundă şi demnă de cel mai mare respect, dar mereu vie, mereu conectată la transformările lumii din jur, mereu relevantă.
2.Politica autorilor – Revista își continuă tradiția de a promova în primul rând autorii de cinema, din trecut şi din prezent, și de a descoperi posibilii autori ai viitorului, fiecare cu propria viziune originală. Publicaţia este deseori criticată că ar elogia unii regizori favoriți indiferent de filmele pe care le-ar realiza, însă acuzația nu este decât parțial justificată, cel puțin în ce priveşte echipa editorială din ultimii ani. Sunt numeroase cazurile în care filmele noi ale unor autori lăudați altădată sunt primite cu răceală. Principiul lor este de a judeca fiecare film în parte.
Din paginile revistei nu lipsesc, bineînțeles, texte sau interviuri cu actori, directori de imagine, scenariști, monteuri, sunetiști, istorici şi critici de cinema sau curatori de festivaluri, însă accentul este întotdeauna pus pe specificul meseriei lor şi pe limbajul cinematografic înţeles ca rezultat al unei viziuni auctoriale.
3.Estetica pe primul plan – Deși a avut și perioade apăsat politice și ideologice de-a lungul deceniilor (de pildă, intervalul maoist din anii `70), în prezent revista pune accentul în primul rând şi într-o măsură covârşitoare pe estetica cinematografică, pe limbajul filmic, pe transformările stilistice prin care trece cinema-ul. Textele nu sunt ideologice şi politice, cel puţin nu direct. Acest lucru nu înseamnă că, în subtext, nu se observă o înclinaţie spre stânga. Însă asta nu doar că face parte din tradiţia revistei, dar cinema-ul este, intrinsec, o artă mult mai atentă la social, la politic, la istorie. În formele ei cele mai reuşite, este, în fond, o artă avangardistă şi anti-conservatoare.
Însă „Cahiers du cinéma” nu face nici din estetică zeul suprem. Revista promovează un cinema liber, poetic, deschis spre lume, anti-calofil, curajos dar nu în mod gratuit, care eliberează spectatorul de clişee în felul de a vedea şi de a gândi. Astfel, filme multipremiate sau lăudate în întreaga lume ajung deseori să fie desfiinţate în revistă, exact pe motiv că sunt exemplificarea unui cinema intimidant, oportunist, cinic, fals-politic şi fals-ambiţios (dintre cele mai recente exemple, „Pătratul”, de Ruben Östlund, sau „Uciderea cerbului sacru”, de Yorgos Lanthimos, au avut parte de receptări dure).
4.Atitudinea critică – Pe cât de elogioşi pot fi cu filmele şi autorii care le plac, pe atât de duri (unii ar spune nedrepţi) pot fi cu titlurile şi regizorii pe care îi consideră a fi în afara tipului de cinema pe care ei îl susţin. Nu există ierarhii prestabilite şi star system, nu contează selecţiile, nominalizările sau premiile, nu înseamnă nimic gălăgia jurnalistică şi PR-istică din jurul câte unui titlu – cel mai titrat film dintr-un anume moment (de pildă, anul trecut, „Forma apei”, de Guillermo del Toro) poate primi doar câteva rânduri, şi acelea extrem de critice. Iar filme aparent obscure sau necunoscute pot fi discutate în cronici ample şi laudative.
În fond, este una din misiunile esenţiale ale criticii de film – de a nu se lăsa influenţată de zgomotul din jur, de a contextualiza, de a face descoperiri, de a impune gusturi, de a avea curajul propriilor opinii, chiar şi atunci când sunt surprinzătoare sau controversate, atât timp cât sunt susţinute de argumente şi de o scriitură solidă.
De pildă, pe cât este de elogiat de cronicarii din ţară sau de diverse publicaţii din lume, pe atât de detaşat şi de critic este privit Noul Cinema Românesc în „Cahiers du cinéma”. Puţine sunt filmele româneşti din ultimii ani (şi multipremiate) care i-au entuziasmat cu adevărat pe criticii revistei, iar regizorul român pe care ei îl apreciază cel mai mult este Corneliu Porumboiu, în timp ce receptarea filmelor unor Cristi Puiu sau Cristian Mungiu este moderată.
5.Raportarea la festivaluri – Cannes-ul este de departe festivalul căruia revista îi dedică cea mai mare atenţie: este tratat pe larg în fiecare an în 3-4 numere consecutive. Asta în timp ce alte festivaluri mari, cum sunt cele de la Berlin sau Veneţia, au parte doar de câte o relatare, în care selecţia este criticată dur şi sunt remarcate doar câteva titluri (discutate apoi mai pe larg la lansarea lor în cinematografele franceze). Se observă un uşor snobism şi o oarecare mândrie franceză în această abordare.
Totuşi, nici Cannes-ul nu este ferit de critici tăioase. În ultimii ani, competiţia principală, care stârneşte cel mai mare interes, a fost atacată pe motiv că promovează numeroase filme care par făcute cu gândul la această selecţie şi la eventualele premii, aşa-numitele filme de festival, şi că nu încurajează mai mult descoperirile şi cineaştii îndrăzneţi dar mai puţin cunoscuţi.
Revista se concentreză foarte mult şi pe toate celelalte secţiuni paralele ale festivalului, de unde apar deseori mult mai multe filme pe care le consideră demne de semnalat decât competiţia oficială.
Iar celebrele gale de premiere (Globurile de Aur, Oscar, Cesar) sunt consemnate printr-o simplă ştire.
6.Reflectarea istoriei cinema-ului – Istoria filmului este la fel de importantă pentru revistă ca actualitatea cinematografică. Filme şi autori de cinema din trecut, consacraţi sau mai puţin ştiuţi, sunt discutaţi în texte ample.
Dar cea mai importantă este abordarea: cinema-ul de altădată nu este privit ca ceva prăfuit, învechit, depăşit. Dimpotrivă, filmele reuşite din orice epocă sunt analizate ca fiind extrem de actuale şi de relevante. În revistă, trecutul, prezentul şi posibilul viitor al filmului se întrepătrund şi sunt puse pe acelaşi nivel, într-un permanent dialog cu cititorul despre esenţa cinema-ului.
7.Stilul cronicilor – Indiferent dacă eşti sau nu de acord cu opiniile despre un film sau altul, stilul în care sunt scrise cronicile şi eseurile este mai mereu fermecător. Niciodată didactic şi plictisitor şi foarte rar convenţional. Academic sau jurnalistic doar rareori, în doze mici. Erudiţia nu este epatantă şi se contopeşte mereu într-o scriitură densă, ancorată atât în istorie şi teorie, cât şi în cele mai noi direcţii ale cinema-ului mondial.
Mirajul facil al discutării tematicilor sau a subiectului este evitat cu abilitate: astfel de informaţii sunt distribuite subtil şi discret pe ici-colo în texte. Şi asta pentru că ceea ce primează sunt observaţiile despre regie, despre estetică, despre limbaj, despre tonul general şi despre ideile evidente sau subînţelese dintr-un film sau altul.
