Povești la feminin: patru întâmplări personale care au schimbat vieți
https://www.ziarulmetropolis.ro/povesti-la-feminin-patru-intamplari-personale-care-au-schimbat-vieti/

Patru poveşti personale, în care se regăsesc oceanul, teatrul, cărţile, dragostea, te vor face să evadezi pentru scurt timp din lumea ta.

Un articol de Ziarul Metropolis|25 aprilie 2017

Publicate în cadrul concursului „Povestea ta poate schimba lumea”, inițiat de editura All în acest an, odată cu lansarea romanului „În umbra eșafodului” de Carol Birch, textele de față aparțin unor femei care nu sunt scriitoare, însă au curajul de a scrie. Iar poveștile lor au, înainte de toate, meritul de a inspira.

ȊN LARG

Ȋn acel ianuarie al lui 2005 am zburat pentru prima dată cu avionul. De fapt, am făcut atâtea lucruri pentru prima oară în viaţă începând cu acea lună! Am învăţat să acord primul ajutor, să sting incendii, să salvez oameni de la înec – bineînţeles, doar la nivel de exerciţiu. După care m-am îmbarcat. Pe un vas de croazieră. În Caraibele Franceze. Pentru următorii trei ani, am lucrat la Serviciul Clienţi pe vase de croazieră. Ȋnainte de asta, călătorisem doar de două ori în afara ţării: în Bulgaria şi în Ungaria. Imaginaţi-vă, aşadar, ce a însemnat să aterizez în Barbados în toiul iernii europene, să fiu condusă de un şofer la hotelul unde eram cazată, să descopăr că am o terasă cu vedere spre plajă, să fac o plimbare la apus pe nisipul rozaliu şi prin apa turcoaz, iar a doua zi să fiu debarcată de acelaşi şofer lângă un vas care mi s-a părut Titanic în momentul acela, deşi era printre cele mai micuţe ale flotei (am aflat eu mai târziu). L-am privit uimită de jos, ca o Alice care încă nu-şi credea ochilor, gândind că a nimerit în Țara Minunilor. Am păşit înăuntru, în fustiţa mea elegantă, târând după mine bagajul voluminos şi ţăcănind cu tocurile sandalelor pe holul cu podeaua metalică. Așa am intrat în vârtejul vieţii de pe vas.

Zi de îmbarcare, seara târziu după ce se orientase, minunase, agitase şi, într-un final, liniştise toată lumea. Telefonul zbârnâie agasant la recepţie. Răspund şi mă trezeşte din oboseală o voce care lansează acute în timpanul meu drept:

– Mă scuzaţi, dar la sesiunea de informare ni s-a spus că avem safe în cabină. Ei bine, eu nu-l găsesc nicăieri!

– Stimată doamnă – o ghidez eu cât mai suav cu putinţă – la intrare aveţi un dulap…

– Am, da! mă întrerupe vocea, făcându-mă să clatin ușor din cap.

– Dacă deschideţi uşa acelui dulap, veţi vedea înăuntru un fel de cutie metalică.

– Aşaaa… a îngânat vocea, puţin confuză.

– Acela este safe-ul dumneavoastră.

Scurtă tăcere. Moment de revelaţie.

-Aaaaah! Deci ăsta nu e cuptorul cu microunde?!

ana maria tagirta

Ana-Maria Tăgîrță (Foto: Pamela Rubi)

Când traversam oceanul se întâmplau și lucruri ciudate. Cred că era de vină câmpul magnetic creat de masa imensă de metal a vasului, deplasându-se pe suprafaţa oceanului. Ȋn general erau nopţi liniştite, fiecare din ele mai scurtă cu o oră, pe măsură ce ne apropiam de Europa. Aveam o adevărată rutină: noaptea era agitată până către ora 2:00, după care se lăsa liniştea şi mai apăreau doar băieţii care curăţau pardoseala pe la 6:00 dimineaţa. Deseori veneau în vizită pe la 5:00 D. si M., prietenii mei ingineri de la sala maşinilor, care, înainte de a-şi începe tura, treceau pe la bucătărie ca să mă aprovizioneze cu croasanți proaspăt scoși din cuptor (şi să se asigure că nu dorm). La 7:30 îmi terminam tura şi mergeam să văd răsăritul pe puntea superioară şi să fac o plimbare până se deschidea barul, să capăt o cafea. Câteodată mă intersectam cu căpitanul, care se plictisea în lipsa vreunor manevre interesante. Alteori doar urmăream apa de un bleumarin intens şi, dacă aveam noroc, vreun banc de peşti zburători.

Se spunea că vasul e bântuit şi auzeam multe poveşti, mai ales de la echipa de sud-africani care punea în scenă spectacolele de pe vas. Erau convinşi că în culisele teatrului e o fantomă care se distrează amestecându-le hainele. Eu am considerat că haosul e mai degrabă datorat petrecerilor de după repetiţii sau reprezentaţii. Până într-o noapte. Eram, ca de obicei, singură la recepţie, pe la ora 3:00, când nu mai era nici ţipenie in jur. Se auzea doar vaietul obişnuit care venea din adâncul navei (de provenienţă necunoscută: curenţi de aer cu o rezonanţă aparte sau zgomotul de fond datorat deplasării continue pe ocean sau chiar cântecul sirenelor). Ne legănam uşor, căci oceanul nu era foarte agitat. Lucram ceva la calculator, când am auzit clar sunetul produs de o minge de ping-pong pe care cineva o lasă să cadă pe biroul de lemn, iar ea ţopăie din ce in ce mai repede, până se opreşte. Nu am zis că am văzut pe cineva făcând asta, era doar „ca şi cum”. Pentru că nu era nimeni în apropiere. Am crezut că m-am înşelat, că poate sunetul venise de pe coridor, drept pentru care am deschis brusc uşa. Nimeni. Nici măcar vreo minge de ping-pong rătăcind singurică pe-acolo, darămite însoţită. Am revenit în birou şi m-am uitat pe lângă borcanul în care ţineam mingile de ping-pong (le împrumutam pasagerilor ca să-şi omoare plictiseala zilelor petrecute în larg). Zona curată lună, nici urmă de vreo minge rebelă care să fi încercat să evadeze. Am cercetat apoi şi pe jos, sub birou, practic peste tot. Nu am găsit nimic, cu toate că auzisem foarte clar sunetul. Ȋntâmplarea a rămas fără explicaţie până în ziua de azi (pfff, mi se face pielea de găină chiar şi după atâţia ani).

Premiul Povești de gen feminin, editura All, 2017. Ana-Maria Tăgîrță citește, călătorește și este pasionată de pictură. Din 2005 până în 2008 a lucrat la Serviciul Clienți pe vasele de croazieră ale companiei Costa Crociere. În acea perioadă a trăit și momentele exotice pe care a ales să le împărtășească astfel. O găsiți aici și pe Nationalgeographic.com

CU 20 DE ANI MAI ÎN VÂRSTĂ

La 22 de ani făceam meditaţii la limba şi literatura română pentru admiterea la Facultatea de Litere din Bucureşti. Îmi amintesc foarte bine că, într-o zi, profesorul mi-a spus că mie mi s-ar potrivi un bărbat matur, cu vreo 15-20 de ani mai în vârstă decât mine. Să accept eu un bărbat de peste 40 de ani?! Nu! Niciodată!

Când aveam 27 de ani, într-o seară de iulie, mama a intrat în camera mea. Avea o moacă aşa de serioasă, încât aproape că am pufnit în râs. M-a anunţat că ea şi tatăl meu au vândut casa în care locuiam. Şi asta nu era cine ştie ce veste… Ajunseseră la concluzia că nu e nevoie să cumpere o casă nouă. Era mai avantajos să cumpere o dubă marca Mercedes-Benz şi cu restul de bani să plece în lume, să îşi facă un rost. Unde umblau cei mai mulţi câini cu covrigi în coadă? În Germania, bineînţeles.

– OK, am zis eu. Dar cum o să lucrezi acolo? Ai învăţat limba?

– Ah, ştiu germană! Eins, zwei, Polizei…

În condiţiile în care mama e absolventă de opt clase primare şi tatăl meu de patru, învăţarea acestui vers în limba germană era echivalentă cu o cunoaştere temeinică a poeziilor antume şi postume ale lui Eminescu de către un licean cu media anuală de 5,50. Pentru că eram ocupată cu job-ul la o firmă de construcţii, cu antrenamentele de dans sportiv şi cu prezenţa la spectacolele de la Teatrul Odeon, nu aflasem că mama dezvoltase o pasiune pentru oratorie. Bineînţeles că mie nu aveau cum să îmi dea bani, pentru că vânduseră casa destul de ieftin. Totuşi, îmi ofereau o şansă extraordinară: aceea de a pleca împreună cu ei.

  • Dacă nu mergi cu noi, o să vezi că se va alege praful de ţara asta. Ai făcut degeaba atâta şcoală, aici nu o să ai niciun viitor!

Astea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la ea. Până la urmă, am găsit cel mai bun spaţiu în care să locuiesc. Mi-am depozitat mobila în magazia unei prietene, mi-am luat toate cărţile şi hainele şi m-am mutat la biroul în care lucram. Pe Bulevardul Decebal, într-o zonă cu fiţe.

marinela florea

Marinela Florea (Foto: arhiva personală)

În acest climat psihic, am transformat teatrul într-un refugiu. Mergeam la cel puţin două-trei piese pe săptămână. Mă împrietenisem cu o doamnă de la departamentul de organizare spectacole. Ea mă suna seara, după ora 21:00, ca să nu mă simt singură. Excepţie făceau serile în care mergeam la teatru. După câteva luni, în mintea mea a început să se contureze din ce în ce mai clar imaginea unui actor căruia înainte îi pusesem eticheta „interesant”. D.D. Dragoş Deleanu. Un nume de supererou Marvel, la fel ca Peter Parker (Spiderman), Bruce Banner (Hulk), Stephen Strange (Doctor Strange) sau Clark Kent (Superman). Un bărbat tomnatic, cu 20 de ani mai în vârstă decât mine. Era înalt, bine clădit, cu părul lung, prins în coadă, cu ochi albaştri la fel de limpezi cum e cerul când e ger, cu un mers legănat şi o atitudine când resemnată, când arogantă. Acest personaj îmi pătrunsese în inimă atât de profund… Imaginaţi-vă că am fost de 36 de ori să văd aceeaşi piesă în care juca! Plus de 13 ori la o altă piesă! Un regizor tehnic de la teatru era chiar revoltat că puteam fi îndrăgostită de un tip atât de şters. Nu îl credea nimeni capabil să provoace pasiuni. Un om banal, nu prea talentat. Dar nu mă interesa ce spuneau ceilalţi – că era crăcănat, că avea umerii căzuţi, că era prea în vârstă sau că juca numai în roluri secundare. În 2008, am dat examen de admitere la Masterul de Literatură comparată de la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere. După ce am fost admisă, am citit toate piesele în care jucase Dragoş Deleanu. Am făcut tot felul de nebunii ca să îl pot vedea mai des.

După patru ani de tatonări, în capul meu s-a aprins un bec pe care scria „schimbare”. O prietenă cunoştea un bărbat de aceeaşi vârstă cu actorul meu, care divorţase de câţiva ani. Cărţile bune îl ţineau treaz nopţile, era hipersensibil, tânjea după un suflet-pereche. La început, am respins (poate prea exagerat) rugămintea Nicoletei de a mă întâlni cu el. „Sufrageria” din capul meu era ocupată de un alt personaj masculin. În cele din urmă, am acceptat să mă întâlnesc cu Sebastian la teatru. Ne-am văzut chiar de mai multe ori. Nu îmi spunea nimic. Nicoleta mi-a împuiat capul cu tot felul de promisiuni:

  • Mari, Sebastian îşi permite să te ducă la orice muzeu vrei tu! Azi la Luvru, mâine la Galeriile Uffizi sau la Kunsthistorisches Museum. Îţi dai seama că poţi să vezi toate picturile care-ţi plac? Nu spuneai tu că vrei să-l vezi de-adevăratelea pe David de Michelangelo?

După un timp, Sebastian era în căutarea unui profesor de limba engleză. Era musai să vorbească în engleză cu partenerii lui de afaceri. Treaba era serioasă şi eu aveam nevoie de bani. M-am întâlnit cu el ca să discutăm detaliile. Analizând omul care stătea în faţa mea, mi-am dat seama că are mâinile îngrijite, se îmbracă elegant şi în culori vii (deci nu e depresiv, ceea ce însemna o bilă albă), e sigur pe el şi relaxat, are o voce joasă, caldă şi foarte plăcută. Îmi plăcea cum îşi bătea ţigara pe tabachera de argint, după care o aprindea tacticos. Avea ceva efeminat în mişcarea mâinilor.

A doua zi, la birou, am observat că în ghiveciul de la fereastră înflorise un clopoţel roşu. Prietenele mele care l-au văzut pe Sebastian mi-au spus că seamănă leit cu Dragoş Deleanu.

Trecuseră mai bine de şase luni de zile de când nu mai fusesem la teatru. Lui Dragoş îi intrase în cap ideea că trebuie să-și cumpere haine noi. Ca atare, și-a cheltuit economiile pe cămăși noi, cu tăieturi îndrăznețe, în culori vesele, pe pantaloni mai strâmți, și-a vopsit părul, și-a cumpărat o apă de toaletă la modă și un parfum cu aromă seducătoare. S-a hotărât să-şi facă abonament la o sală de fitness deschisă de curând în cartierul Aviaţiei. Și, pentru că nu i se părea suficient un program de două ore pe zi în sala de sport (care includea abdomene, mers pe bicicletă, stepper, exerciții pentru brațe, piept, spate etc), a ajuns la concluzia că trebuie să alerge în parcul Herăstrău. Într-o zi însorită din luna septembrie, Dragoş s-a îmbrăcat pentru prima oară cu treningul lui de culoare gri şi a plecat spre parc. Acolo, a fost luat prin surprindere de o imagine cel puțin ciudată. Dorind să-și confirme că ceea ce avea în fața ochilor era real, a privit-o intens pe femeia din fața lui. Ea vorbea nonșalant cu un bărbat care o ținea strâns de mână şi nu s-a sinchisit să privească spre cel care o privea de la distanţă. Are un iubit de vârsta mea? Privindu-l mai atent pe Sebastian, își dădu seama că din spate chiar semăna cu el. Pe aleea din parc, printre arborii de tei, umbrele începeau să se adâncească. Privindu-mă, Dragoș vedea cum ies aburi fierbinți în jurul meu, ca un nimb. La umbra teilor, se roteau acum fluturi întunecați enormi…

August 2008

Stagiunea teatrului se încheiase de două luni și eu scriam un nou capitol al romanului „Omul de fildeș”. Aveam nevoie de o infuzie de inspiraţie. Trebuia să fiu, cumva, mai aproape de Dragoş. Tocmai aflasem de la prietena mea care lucrează la teatru că fratele lui Dragoş murise de o boală incurabilă în anul 2003… Cimitirele mă făceau să mă gândesc la pânzele lui Caspar David Friedrich. Aveau ceva din melancolia unor arpegii de vioară.

L-am văzut apropiindu-se în timp ce îmi făceam aer cu un evantai. Era însoțit de o femeie pe care nu o cunoşteam, probabil cumnata lui. El avea un buchet de trandafiri albi în mână și era îmbrăcat în negru. Ochelarii de soare nu mi-au permis să văd dacă într-adevăr plânge. Dar pentru asta aveam suficientă imaginație…

Premiul Scriitoarelor, editura All, 2017. Marinela Florea este fascinată de interferența artelor (muzică, literatură, teatru, pictură, film), iar în 2014 a înființat Clubul de Cultură, prin intermediul căruia le facilitează copiilor și tinerilor accesul la activități și la evenimente culturale din București. Povestea ei de dragoste 100% adevărată are legătură cu lumea teatrului. O găsiți și pe www.ioanamarinelaflorea.blogspot.ro și www.clubuldecultura.ro

ALEGERI

Se află în faţa porţii lui, pe Strada Faurului. Cea cu piatră cubică care încă-i ştie paşii, deşi au trecut patru ani de la ultima lor întâlnire. Îi este frig – soarele nu s-a arătat. O doare stomacul – să fie fluturii aceia oare?

***

– Mama, mama, mama! răsună vocea puternică din trupul micuţ al lui Nicolle.

– Da, mama! Ce s-a întâmplat?

– Mama, papam, papam! spuse cea mică.

– Da, ți-l aduce mama pe hipopotam.

R. este mamă. De doi ani stă acasă cu fiica ei, în timp ce B., soţul ei, merge la job. Nicolle este fructul iubirii celor doi, apărut fix în săptămâna lor de miere din Grecia. O decizie de care mai sigur a fost B., dar pe care R. a consimţit-o de dragul lui, în virtutea celor șapte ani petrecuţi împreună. Au trecut prin diverse situaţii în care R. a învăţat arta compromisului, în timp ce B. s-a înfruptat din exuberanţa şi din tinereţea ei. Dacă înainte de nașterea lui Nicolle, R. încă avea incertitudini în ceea ce priveşte parcursul vieţii, după aceea, lucrurile s-au simplificat. Obsedată de control, obsedată de curăţenie, obsedată de micile detalii, fire anxioasă, R. îşi mai caută cumva echilibrul. B. a devenit o parte din echilibrul ei. Iubirea lor s-a transformat într-una matură, asumată, câteodată înăbuşită de grijile zilnice. Însă, deasupra tuturor, stă grija constantă pentru Nicolle, dăruirea cu care amândoi îşi îndeplinesc sarcinile şi iubirea din ochii lor când sunt împreună.

Câteodată, în timp ce o adoarme pe Nicolle, lui R. îi revin în mine amintiri din perioada în care s-au întâlnit ea şi J. A fost una dintre cele mai dificile etape. R. a fost nevoită să facă alegeri importante legate de viaţa personală, de carieră și de locul unde trăia de mulţi ani. Încă se întreabă dacă alegerile de atunci au fost cele mai bune.

– Gândeşti prea mult!

– Ba nu. Tu nu poţi respecta minimele reguli legate de ordine în casa asta? Eu trebuie să le fac pe toate!

– Te superi din cauza unor nimicuri. Chiar nu te înţeleg. Acum râzi, acum plângi. Nu eşti ca alte femei.

– Tu nu ştii decât să apeşi butoanele nepotrivite. Nu ştii să mă calmezi, eşti un gheţar! M-am săturat să fac zilnic compromisuri, în timp ce tu te prefaci că nu mă auzi.

rsz_cover_final– Oricum ție nu-ţi convine nimic!

– Da. Ce să-mi convină? Că soţia ta îţi spune ce o deranjează, iar tu faci fix acel lucru? Ţi se pare normal? Ţi-am zis, pot foarte uşor să plec cu tot cu copil şi să o iau de la capăt. Sunt tânără încă. Dar tu? Ce vei face tu? Vei rămâne singur, nefericit şi te vei strădui să-i faci şi pe ceilalţi la fel de nefericiţi. Pentru că eşti un egoist prin natura ta! Nu ştii să te bucuri de viaţă. Am obosit. Am obosit să tot explic aceleaşi lucruri.

B. pleacă în altă cameră, iar R rămâne singură, plângând. Este una dintre numeroasele certuri care fac să pălească orice urmă de iubire. Se întinde pe podea şi se tot gândeşte de ce l-a ales pe el. De ce nu şi-a ascultat inima. De ce a vrut confort financiar. Este una dintre serile în care se simte singură, neputincioasă, mai bătrână că niciodată. Iar B. nu comunică deloc. Nu o consolează, nu o ajută să depăşească momentul. Nici n-o îmbrăţişează, nici n-o sărută, aşa cum și-ar dori ea. Să îi spună că va fi bine și să promite că va schimba ceva la el.

Unde greşesc R. și B.? Este un tablou care se află în casele multora. Dar dimineaţa, toţi o iau din nou de la capăt şi uită sau maschează evenimentele care i-au întristat. Cum se numește asta: compromis, iubire sau… minciună?

***

R. trage aer în piept şi apăsă butonul soneriei. Între timp, în minte i se derulează imagini de la ultimele ei întâlniri cu J. Oare de ce nu îl uitase? Dar acum ce căuta acolo? Inima îi bătea din ce în ce mai tare în piept. De fapt, nu avea întrebări, ci era datoare cu multe răspunsuri. Ultimul lor dialog avusese loc într-o gară. Era ora 06:30 dimineaţa, în zgomotul trenurilor, într-o primăvară.

– Te voi mai revedea?

– Sigur! răspunsese ea râzând cu nonșalanță, amuzată cumva de întrebare.

Dar mascase cu succes adevăratul răspuns. Trenul s-a pus atunci în mişcare când tocmai răsărea soarele. El a rămas în urmă, iar ea s-a întors acasă ştiind ce îşi doreşte mai departe: o viaţă şi o familie împreună cu B. Ca şi cum ar fi existat un buton prin care să îşi oprească sentimentele pentru J.

Premiul În așteptarea iubirii, editura All, 2017. Raluca Iliescu are 28 de ani, este traducătoare part-time, mamă, corporatistă și nu în ultimul rând o femeie aflată mereu în căutarea sensului vieții. Se bucură de fiecare experiență așa cum este ea. www.vernonsullivan.wordpress.com

CREZI ÎN SPOVEDANIE?

Crezi în spovedanie? Eu nu… Niciodată nu mi-am simțit sufletul mai ușor după spovedanie, chiar dacă de multe ori îmi iau inima în dinți și îi spun preotului tot. La plecare, simt întotdeauna aceeași greutate atârnându-mi, iremediabil, de umeri. Nu reușesc să uit…

Eu sunt Maria. Desigur, acesta nu este numele meu adevărat, din cauză că această poveste ar crea majore tulburări prin viețile altor oameni, unii foarte dragi mie. În viața reală, sunt soție și mamă a trei copii. În cealaltă viață, sunt pur și simplu femeie…. Acum câțiva ani, cineva m-a întrebat dacă sunt fericită. I-am răspuns că da. Aveam și încă am o viață liniștită, care începe cu ibricul roșu pe ochiul de la aragaz, cu aroma cafelei care inundă bucătăria, cu clipa de liniște dinainte să se trezească cei trei copii. Apoi cu minutarul care mă amenință întotdeauna că o să întârzii la serviciu, cu soarele care apune în spatele Bisericii Sfântul Dumitru și cu serile în care răsfoiesc paginile internetului, după ce mașina de spălat și-a terminat deja programul. Aceasta sunt eu, Maria din viața reală, Maria pe care o cunosc vecinii pe care uneori îi ajută să care sacoșele până la etajul patru, Maria care merge duminica la biserică căutându-l pe Dumnezeu, dar care nu-l găsește niciodată. Totul era așa cum trebuia să fie… până în seara aceea de mai, când mă întorceam de la muncă. De multe ori m-am întrebat cum ar fi fost dacă în seara aceea aș fi luat-o pe o altă cale…

În seara aceea de mai, pe când admiram mugurii pe jumătate desfăcuți ai copacilor de pe marginea drumului, m-am răsucit pe tocuri și am căzut. Mi-am rupt glezna și am ajuns la spital, certându-mă pentru nesăbuința de a fi trecut pe drumul acela plin de copaci pe jumătate înfloriți.

  • E destul de târziu, e nevoie să rămâneți până mâine, mi-a spus el.

„El” era medicul care avea grijă de mine. Eu eram, pe atunci, „un caz”. Un caz banal, de femeie aiurită, care își rupe picioarele uitându-se după mugurii copacilor. Mi-a pus glezna în ghips și am plecat acasă, neștiind atunci că se instalaseră în sufletul meu semințele unor sentimente stranii. A urmat un concediu cu nopți în care mă bântuiau ochii lui și șuvițele rebele. Îmi iubeam soțul, iar starea aceea incipientă a unor trăiri nefirești mă tulbura. Am crezut că o să treacă de la sine, dar nu a fost așa. Nu numai că nu a trecut, dar lucrurile s-au complicat. El le-a complicat. M-a sunat, spunându-mi că trebuie să mă prezint la cabinet pentru a verifica în ce stadiu de vindecare eram. În realitate, nu eram deloc vindecată, eram în plin proces de îmbolnăvire… eu, soția și mama perfectă.

  • Vrei să bei o cafea? m-a întrebat, după ce discuțiile noastre deraiaseră de la ghips și glezne rupte la muguri de pomi, primăveri și filme celebre.

Am coborât la parterul spitalului. La măsuța din dreptul ferestrei, am savurat cea mai bună cafea, condimentată cu discuții atât de relaxante pentru o femeie cu trei copii și cu numele Maria. Au mai urmat două luni de întâlniri absolut întâmplătoare, până când, în fiecare seară, am ajuns să îl găsesc așteptându-mă în locul în care îmi rupsesem glezna.

– E ciudat, mi-a spus el într-una dintre seri, când ne-am așezat pe o bancă din parcul din spatele Bisericii Sfântul Dumitru. Aș vrea să petrec mai mult timp cu tine…

– Nu știu… am răspuns debusolată, în timp ce în capul meu mii de fraze se ciocneau unele de altele, dar niciuna nu reușea să iasă la suprafață. Știi că sunt căsăto…

– Șssst, mi-a spus, acoperindu-mi gura cu palma. Te iubesc! M-am îndrăgostit nebunește. Nu știu ce vom face, știu doar că te iubesc. Nici eu nu sunt liber.

Mâinile lui s-au lăsat ușor peste părul meu, apoi buzele lui, ca într-un curent electric care anulează totul în jur, le-au atins pe ale mele. Am trăit acel moment ca pe o clipă îmbrăcată în haine de sărbătoare, ca pe o hrană de care sufletul meu simplu și liniar avea atâta nevoie. Apoi am fugit… Am fugit disperată spre casă, ca o soție și mamă, ca o Marie înfricoșată de contrastul dintre viața ei reală și ce i se întâmplase atunci.

In-umbra-700x1036Au trecut câțiva ani de atunci. Pe el nu l-am mai întâlnit niciodată. Cineva de la spital mi-a spus că s-a transferat într-un sat. Nu se știe de ce. În rest, viața mea e la fel ca înainte. Cu diminețile în care ora 6:00 anunță sosirea ibricului roșu pe ochiul de aragaz, cu aroma cafelei care inundă bucătăria, cu clipa de liniște dinainte să se trezească cei trei copii.

Premiul În căutarea fericirii, editura All, 2017. Maria Ionescu a schimbat marile vise pe lucrurile simple. Într-o zi împachetează frumos o emoție de bucurie, altădată își calcă rochiile emoțiilor de tristețe, de nerăbdare… La loc de cinste stă fiorul iubirii, după cum reiese și din acest text, pe care l-a semnat cu un pseudonim.

Texte publicate prin amabilitatea Editurii All (www.all.ro).

Eroina romanului În umbra eșafodului, de Carol Birch, publicat în colecția Strada Ficțiunii, este cea care a inspirat Editura ALL în realizarea campaniei „Povestea ta poate schimba lumea”, dedicată tuturor femeilor dornice să împărtășească experiențele și emoțiile care le-au transformat viaţa. Ca și ele, Margaret Catchpole (1762-1819) a fost o femeie simplă, cu o viață spectaculoasă. Poveștile câștigătoare au fost publicate într-o ediție specială a ziarului Women`s Journal. Aici ziarul integral: www.all.ro/assets/Povestea.pdf

Foto (deschidere): Images.4ever.eu

12
/03
/24

O nouă traducere din opera Elenei Ferrante a fost publicată de curând în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Trei. Elena Ferrante e o scriitoare îndrăgită de cititorii din lumea întreagă începând de la publicarea bestsellerurilor internaționale ce alcătuiesc Tetralogia Napolitană.

28
/02
/24

Diana Vasile, PhD, psihoterapeut și Președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT), lansează astăzi cartea Anatomia traumei. Cum să ai o viață mai bună când sufletul te doare, publicată la editura Bookzone. Rezultatul a peste 25 de ani de studiu, practică și cercetare în domeniul psihotraumatologiei, cartea oferă o perspectivă completă asupra impactului traumei în viețile noastre, dar și asupra modalităților de recuperare post-traumatică.

28
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă miercuri, 28 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Numărul 2 de David Foenkinos – recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea Iulianei Glăvan – ce aduce în prim-plan povestea unui destin atipic, a celui care a pierdut rolul lui Harry Potter în una dintre cele mai celebre ecranizări din toate timpurile. Este posibil ca un eșec să devină o sursă de putere? Romanul scriitorului francez oferă în locul unui răspuns o minunată parabolă despre virtuțile reconstruirii sinelui.

19
/02
/24

Crime Scene Press vă propune o lectură perfectă pentru luna februarie: romanul proaspăt ieșit de sub tipar Stăpânul Muntelui, de Anders de la Motte (trad. Daniela Ionescu), unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori suedezi de crime. Acest mistery care dă dependență, cu o atmosferă care te va bântui, te prinde de la prima pagină, urmărind o detectivă talentată care investighează una dintre cele mai întunecate laturi ale psihicului omenesc.

14
/02
/24

Joi, 15 februarie, începând cu ora 14:00, Biblioteca Metropolitană București, prin Direcţia Cultură, Învăţământ, Turism a Primăriei Municipiului Bucureşti, va organiza, la Sediul Central „Mihail Sadoveanu” din str. Tache Ionescu nr. 4 are loc o DEZBATERE EVENIMENT, dedicată Zilei Naționale a Lecturii.

09
/02
/24

CARTEA DE CINEMA Într-o scurtă carte apărută în 2022 şi bazată pe câteva dialoguri inedite iniţiate de Ioan-Pavel Azap şi derulate între 2009 şi 2011, Tudor Caranfil vorbeşte despre parcursul său şi critica de film. Un moment esenţial au fost "Serile prietenilor filmului", un eveniment pe care l-a creat în 1962 şi al cărui succes avea să ducă la formarea Cinematecii - o poveste demnă însăşi de un scenariu.

07
/02
/24

Editura Humanitas vă invită marți, 13 februarie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu istoricul Marc David Baer, profesor la London School of Economics and Political Science, istoricul Marian Coman și scriitoarea Sabina Fati despre volumul Otomanii: Hani, cezari și califi, o fascinantă nouă abordare a istoriei Imperiului Otoman.

05
/02
/24

Editura Humanitas Fiction vă așteaptă marți, 6 februarie, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Borges și eu de Jay Parini, recent apărut în colecția „Raftul Denisei“ coordonată de Denisa Comănescu, în traducerea lui Mihnea Gafița, un road novel care emană o nesfârșită admirație pentru unul dintre cei mai îndrăgiți scriitori ai secolului XX, un roman ce are la bază întâmplări petrecute în primăvara anului 1971.

31
/01
/24

RECOMANDĂRI Ziarul Metropolis vă recomandă, în prima lună din an, o întoarcere în fabuloasa lume a cărților. Biblioteci, obsesii, mistere, personaje și o pasiune salvatoare, în 3 cărți despre cărți, care fac deliciul oricărui iubitor de literatură.