Realismul necesar al veteranilor
https://www.ziarulmetropolis.ro/realismul-necesar-al-veteranilor/

CRONICĂ DE FILM La filmele unor regizori veterani ca Jean-Pierre & Luc Dardenne şi Ken Loach, încoronaţi de-a lungul carierei cu câte două trofee Palme d`Or, nu te duci pentru a vedea dacă şi-au schimbat stilul. Le cauţi fiecare nou titlu tocmai pentru stilul realist consacrat, altădată în avangardă.

Un articol de Ionuţ Mareş|1 noiembrie 2019

Aşa cum au arătat selecţia şi mai ales palmaresul, just, de la ediţia din acest an a Festivalului de la Cannes, prezentul aparţine unor cineaşti care se mişcă lejer în diferite formate şi îmbină inteligent, inventiv, filmul de autor cu filmul de gen, filmul politic cu comedia neagră.

O dovedesc cel mai bine sud-coreeanul Bong Joo-ho, cu „Parasite”, încoronat cu Palme d`Or, şi brazilianul Kleber Mendonça Filho, care a co-regizat cu Juliano Dornelles „Bacurau”, film laureat ex-aequo cu Premiul Juriului.

În acest peisaj în schimbare al cinema-ului de artă internaţional, care mai e locul unor veterani ca fraţii belgieni Jean-Pierre & Luc Dardenne și britanicul Ken Loach, al căror realism era în avangardă altădată, mai exact în anii `90 şi 2000, dar care acum pare să nu mai fie la modă?

Thierry Frémaux, celebrul delegat general al Cannes-ului, îi include mereu în competiţie. Iar pentru a răspunde criticilor care susţin că prin selectarea lor, atunci când ei nu oferă cele mai reuşite filme, ocupă locul unor cineaşti tineri, el spune că e normal ca maeştrii să fie în competiţia celui mai important festival din lume, pentru că de aia sunt maeştri – fac filme bune.

În cazul unor autori de cinema ca fraţii Dardenne şi Loach, care nu mai au nimic de demonstrat şi care şi-au adjudecat locul în istoria cinema-ului, nu mai contează atât de mult dacă filmele noi sunt mai puţin reuşite decât vârfurile lor. În fond, niciun mare cineast nu este mereu la acelaşi nivel.

Nu pentru asta le căutăm (deşi nu se supără nimeni dacă descoperă un film revoluţionar, pentru că de fapt asta e speranţa care ne împinge mereu spre sala de cinema), ci tocmai pentru a le regăsi stilul, pentru a le înţelege mai bine traiectoria. Dar şi pentru a vedea felul în care ei reflectă asupra lumii de astăzi.

Iar fraţii Dardenne şi Ken Loach au fost mereu atenţi la problemele societăţilor din care fac parte, asta şi pentru că vin din vecha tradiţie a cinema-ului realist european. Însă într-un cinema mondial destul de puţin interesat de oamenii simpli şi de dificultăţile lor de zi cu zi, de destinele banale, filmele lor devin cu atât mai relevante.

Iar cele mai noi titluri, „Le jeune Ahmed”, cu care fraţii Dardenne au câştigat un premiu de regie la Cannes în acest an, acordat de un juriu format în majoritate covârşitoare din regizori, şi „Sorry We Missed You”, pentru care Loach, foarte probabil cel mai premiat cineast din istoria Cannes-ului, nu a mai obţinut niciun trofeu, sunt puternic ancorate la realităţile dureroase ale Europei.

De o parte, terorismul (Belgia a fost lovită de atacuri teroriste în 2016 şi tot de acolo au pornit şi unii dintre teroriştii care au atacat Franţa în 2015). De cealaltă parte, sărăcia şi lupta permanentă pentru găsirea sau păstrarea unui loc de muncă (temele sociale i-au fost mereu dragi cineastului militant de stânga Ken Loach).

„Le jeune Ahmed” are în centru un adolescent belgian musulman, dintr-o familie cu rădăcini arabe, care devine atras de interpretarea extremistă a Coranului, predicată de un imam din cartierul în care trăieşte. Acest lucru îi tulbură existenţa, până în punctul în care plănuieşte să îşi ucidă profesoara.

Ca premisă şi structură, scenariul pare o demonstraţie (cu personaje secundare revelatoare pentru diferite poziţii faţă de subiect), menită a explica indirect, simplificator, un fenomen complex – traseul spre radicalizare al unui tânăr musulman din inima Europei.

Însă regia deloc manieristă, fără artificii şi extrem de eficientă a cineaştilor belgieni transformă scenariul într-un nuanţat studiu de caz, într-o poveste universală despre rătăcire.

Prin mizanscenă şi prin abordarea realistă, cvasi-documentară – o cameră de filmat mereu alertă, aflată în permanenţă, de aproape, pe urmele protagonistului -, suntem absorbiţi de perspectiva tânărului, fără ca autorii să facă apel la o psihologizare facilă (nu au făcut-o, de altfel, niciodată).

Astfel, parcursul lui Ahmed se complică – radicalizarea nu este doar rezultatul influenţei imamului şi a diverselor filmuleţe de propagandă văzute pe internet, ci şi efectul unei nesiguranţe specifice vârstei, a unei fragilităţi în faţa lumii, pe care tânărul actor Idir Ben Addi, cu postura sa mereu încordată, o întruchipează remarcabil.

Pe fraţii Dardenne nu pare să îi intereseze atât de mult cum a ajuns protagonistul în starea îl care îl găsim încă de la început, cât mai ales redarea comportamentului său imprevizibi. De aici şi senzaţia de luptă interioară permanentă ca motor al filmului.

Nimeni nu mai pune atât de mult patos în apărarea cauzei oamenilor simpli, săraci, prinşi în mecanismul unei societăţi capitaliste dornice de profit, cum o face cineastul militant britanic Ken Loach.

O arată din plin şi cel mai nou film al său, „Sorry We Missed You”, povestea unei familii în care tatăl este curier (se presupune că are propria dubiţă de transport de colete și că ar fi autonom, doar că în realitate depinde de un șef solicitant), mama are grijă de diferite persoane cu probleme la domiciliul acestora, fiul adolescent nu prea dă pe la școală, iar fata, ceva mai mică, resimte lipsa părinților de acasă.

Bineînțeles, structura scenariului este maniheistă: societatea, cu lupta dură pentru existență pe care le-o impune oamenilor, este rea, alienantă, cinică, iar cei patru membri ai familiei sunt buni, victime, poate doar cu excepția momentelor când presiunea la care sunt supuși îi face să se mai certe între ei.

Însă acest schematism narativ este salvat prin autenticitatea și sinceritatea prin care celebra estetică realistă, frustă, a lui Ken Loach revelează adevăruri universale, probleme pe care oricine le poate avea, în ciuda unor exagerări dramaturgice (care pot fi, e drept, manipulatoare pe alocuri).

Sunt probleme cu care, de fapt, se confruntă cei mai mulți oameni din societățile occidentale, chiar și din cele mai dezvoltate, așa cum este cea britanică.

De aici și forța emoțională a acestui film umanist, la care contribuie un excelent joc actoricesc și o regie discretă, eficace, în care importante sunt personajele și povestea lor dramatică.

„Le jeune Ahmed” și „Sorry We Missed You” au fost proiectate în premieră în România la Les Films de Cannes à Bucarest, iar în următoarele luni vor ajunge și în cinematografe, fiind distribuite de Independența Film.

29
/10
/20

PORTRET Cunoscuta regizoare japoneză Naomi Kawase, o obişnuită a Festivalului de la Cannes, va susţine sâmbătă, de la ora 17.00, un masterclass online pentru publicul din România, în cadrul "Les Films de Cannes à Bucarest", unde este invitat special. Prilej de a vă propune un scurt portret al acestei cineaste inclasabile.

28
/10
/20

CRONICĂ DE FILM „Mia își ratează răzbunarea” (2020), al doilea lungmetraj, realizat tot în regim independent, al regizorului Bogdan Theodor Olteanu, este o comedie care vorbește despre feminitate și are ca protagonistă o tânără actriță, jucată de Ioana Bugarin.

23
/10
/20

„Desigur, cel mai important în perioada aceasta este să fim sănătoși și să facem ca lucrurile să continue să meargă cât de cât într-o normalitate, de la școală și familiile noastre și până la joburi – care sunt în pericol, în special cele ale free-lancerilor din domeniul cultural și al organizării de evenimente. Altfel însă, e important și să încercăm să ne păstrăm pe cât se poate obiceiurile din viața noastră de dinainte – inclusiv cele care nu sunt necesare supraviețuirii imediate, cum sunt cele culturale în general și un festival de film în particular. Căci da, nu se oprea lumea în loc dacă nu organizam noi ediția a 11-a a Les Films de Cannes à Bucarest – însă ne-am încăpățânat tocmai pentru fărâma de normalitate pe care continuarea acestei tradiții o aduce în viața noastră” spune Cristian Mungiu, inițiatorul festivalului.

22
/10
/20

Săptămâna aceasta, marele regizor, scenarist și actor Nikita Mihalkov, laureat al premiului Oscar, a împlinit 75 de ani, iar TVR 2 îl aniversează programând două dintre filmele sale reprezentative. Bărbierul din Siberia”, cu Julia Ormond, Oleg Menşikov şi Richard Harris – sâmbătă, la Filmul săptămânii şi Ochi negri (OCI CIORNIE), cu inegalabilul actor Marcello Mastroianni - duminică, la Filmul de Artă.

21
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră la Festivalul Astra de la Sibiu şi selectat la prestigiosul IDFA (International Documentary Film Festival Amsterdam), „Copii pierduţi pe plajă” (2020) este debutul în lungmetrajul documentar al tinerei regizoare Alina Manolache şi încearcă să facă un portret al generaţiei de 30 ani, născută imediat după Revoluţie.

20
/10
/20

Mai sunt doar câteva zile până la startul celei de-a 11-a ediții a Les Films de Cannes à Bucarest ce va avea loc între 23 octombrie și 1 noiembrie. Timp de zece zile spectatorii vor putea vedea cele mai noi titluri de la Cannes 2020 și din selecția celor mai importante festivaluri de film din lume la drive-in dar și outdoor.

19
/10
/20

„Spiral/ Spirala”, primul lungmetraj al regizoarei clujene Cecília Felméri, a fost recompensat cu Mențiunea Specială a Juriului în Competition 1-2 la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia.

19
/10
/20

CRONICĂ DE FILM Programat să poată fi văzut la noua ediţie a Festivalului "Les Films de Cannes à Bucarest" (23 octombrie - 1 noiembrie), adaptată condiţiilor de pandemie, „Mandibules” (2020), cel mai recent film al excentricului regizor francez Quentin Dupieux, este o comedie absurdă a cărei lejeritate este şi marele său atu.

18
/10
/20

Asociația Arta în Dialog anunță cea de-a șaptea ediției a Festivalului de Film UrbanEye, care va avea loc în perioada 4 – 8 noiembrie online, dar și în mai multe birouri de arhitectură din România.

18
/10
/20

Cinema ARTA este, în prezent, cel mai vechi cinematograf din România care încă își păstrează funcțiunea. Istoria lui nu este doar istoria unui loc, ci el reflectă istoria ultimului secol în care se intersectează straturi din istoria orașului, a filmului, precum și straturi ale memoriei – straturi subiective, personale.