CRONICĂ DE FILM A doua parte a unei preconizate trilogii (prima, „Dragoste 1. Câine”, a avut premiera la Sarajevo”), „Dragoste 2. America”, de Florin Șerban, urmăreşte o posibilă ultimă întâlnire între doi iubiţi, într-o casă dintr-o pădure. Un film cu dialoguri artificiale, dar cu o imagine (Oleg Mutu) impunătoare.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 septembrie 2018
Un el și o ea își petrec câteva zile într-o casă izolată dintr-o pădure (într-o perioadă istorică nedeterminată, dar aparent nu foarte îndepărtată): se plimbă, își spun declarații de dragoste, fac amor sau filosofează, citând inclusiv din Sfântul Augustin.
Pe el îl cheamă Anton (actorul basarabean Igor Babiac, cunoscut pentru rolul principal din „La limita de jos a cerului”), are înclinații artistice și un ușor accent moldovenesc, este tuns scurt și, după cum îi spune iubitei, se pregătește pentru o călătorie lungă cu vaporul, într-un container – de unde și indiciul că ar fi vorba de destinația America, menționată încă din titlu.
Pe ea o cheamă Beatrice (actrița de etnie maghiară Emőke Pál), are accent unguresc și pare căsătorită cu un alt bărbat, David (Constantin Dogioiu, polițistul din „Pororoca”), ce își face la un moment dat apariția în intimitatea celor doi, căutându-și soția. Vizita se încheie cu o încăierare între bărbați, filmată de la o distanță care elimină orice potențial dramatism.
Este singurul moment cu o oarecare impuls narativ, pentru că restul filmului este construit din secvențe contemplative cu cei doi iubiți în posibila întâlnire ultimă a lor.
Iar monotonia este spartă înspre final de o scenă dintr-un bar, în care camera îl urmărește de aproape doar pe Anton, povestind momentul când a cunoscut-o pe Beatrice, în urmă cu mai mulți ani. Scena pare plasată într-o perioadă de dinaintea acțiunii de până atunci și poate aduce unele informații de ajutor pentru descifrarea firului narativ lapidar.
Artificialitatea și prețiozitatea dialogurilor (montate uneori ca un comentariu din off, desprinse de imagine) sunt contrabalansate prin imaginea impunătoare (dar deloc calofilă) semnată de Oleg Mutu și prin panoramările lente ale camerei. Panoramări care, în lipsa unei dramaturgii ofertante, rămân cam singurul obiect de admirație.
Și asta pentru că „Dragoste 2. America”, în ciuda bizareriei și bunelor sale intenții, nu reușește nici să transmită pasiunea dintre cei doi protagoniști, nici să implice foarte mult spectatorul. Un film închis în el însuși.
„Dragoste 2. America” a avut recent o avanpremieră la București și urmează să fie lansat în cinematografe cel mai probabil la începutul anului viitor.
