Ultima zi din viața lui Josephine Baker
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-zi-din-viata-lui-josephine-baker/

Pe 12 aprilie 1975, la unul dintre cele mai cunoscute spitale pariziene se stingea din viaţă o artistă care era deja mit. După o agonie care nu prevestea nimic bun, se despărţea de o viaţă care îi aduse şi suferinţă, şi bucurie, şi victorii răsunătoare, şi înfrângeri dureroase.

Un articol de Dana Ionescu|14 martie 2021

Cu câteva zile înainte apropiații o găsiseră inconștientă în patul din reședința personală din capitala Franței, înconjurată de ziarele pline de cronici despre cea mai recentă prestație artistică a sa. La 62 de ani, „Perla Neagră” părăsea scena pentru totdeauna sau, mai bine spus, lumea divertismentului, pe care o bulversase, o hipnotizase, o șocase prin îndrăzneala ei nebunească, prin exotismul ei. Josephine Baker strângea tot Parisul la funeralii, lăsând în urmă un mit și o biografie pe cât de nefericită, pe atât de spectaculoasă. Micuța afro-americană care bătuse străzile din Missouri în căutarea unei normalități despre care n-avea habar, iar apoi fascinase mințile cele mai îndrăznețe ale epocii își lua locul sigur într-o posteritate plină de admirație.

Prima femeie de culoare care a pășit pe scena unei săli de concert și a jucat într-un film („Zouzou”, 1934), înfierbântând mințile celor care frecventau cabaretele Parisului, a dansat pentru prima dată în copilărie, la 13 ani, când de altfel, s-a și căsătorit, supunându-se dorinței părinților. Viața ei a stat sub semnul fugii: fuga de sărăcie și fuga de ură într-o epocă a resentimentelor puternice, transformate în motor ideologic. Ea însăși avea să povestească mai târziu: „Când eram copil m-am speriat și am fugit de acasă. Am fugit din St. Louis, am fugit din Statele Unite din cauza discriminării, bestia îngrozitoare care-ți paralizează trupul și sufletul. (…) Apoi am fugit și mai departe, într-un loc numit Franța.  Mulți ați fost acolo, mulți nu. Dar trebuie să vă spun, doamnelor și domnilor, că în țara aceea nu mi-a fost frică niciodată. Era ca un tărâm de basm“.

În acest tărâm de basm care o va răsfăța, care îi va cădea la picioare, Josephine Baker va rămâne o prezență exotică, figură îndepărtată ce fascinează pentru că vine din altă lume, expunând un trup inaccesibil într-un Paris sătul de trupuri accesibile. Ajunsă în Orașul Luminilor, va scandaliza chiar și o lume ce nu voia să audă de reguli. Dansul ei erotic, așa cum nici Parisul nu mai văzuse, fascinează artiștii și oamenii de lume până la paroxism. Josephine Baker este un fruct exotic pe care fiecare vrea să-l vadă ca să-i absoarbă energia. La celebrul cabaret Les Folies Bergères vin s-o admire celebritățile epocii. Această femeie „înaltă, cu pielea de culoarea cafelei, cu ochi de abanos, picioare de paradis şi un zâmbet mai presus de toate zâmbetele“, cum o vede Picasso însuși, cucerește Franța. Dar și invers: și Franța o cucerește pe ea și, împreună, trăiesc clipa. Josephine Baker duce o existență agitată la vremuri agitate. Politica și amorul merg până în mână și îi trasează un drum complicat, în care nimic nu e previzibil. Franța o aclamă, Europa o aclamă și pe scene consacrate, și în reședințe particulare, unde dansatoarea se arată goală și îi amețește pe privitori, artiștii sunt îndrăgostiți de nonconformistul autodidactei care n-a uitat foamea din copilărie și nici ura care a gonit-o din America. Victimă a rasismului ce făcea ravagii în societatea americană, artista se va alătura Rezistenței franceze în Al Doilea Război Mondial, participând la acțiuni de spionaj.

Prima artistă de origine americană decorată cu Ordinul Croix de la Guerre a străbătut Europa în turnee răsunătoare, chiar înainte de a primi cetățenie franceză în 1937. N-a lipsit nici de la București, unde a fost răsfățata unui public în delir, care a putut s-o vadă, în 1928, grație eforturilor lui Constantin Tănase, care a adus într-un spectacol de la Teatrul Cărăbuș, într-o țară despre care nu știa nimic și în care va reveni în 1970, pentru o apariție la Festivalul Cerbul de Aur de la Brașov.

Peste câțiva ani, la moartea ei, Parisul nu va uita zilele glorioase când Baker era purtată pe brațe, iar aplauzele nu se opreau minute în șir. Istoria nu va reține figura epuizată a artistei căreia în ultima vreme i se întâmplă din ce în ce mai des să uite textele cântecelor, nici femeia fragilă, care odinioară dintr-o dansatoare sălbatică se prefăcuse în divă, dar care acum avea nevoie ca publicul să-și mai arate o dată admirația. Ceea ce s-a și întâmplat la ultima sa apariție publică. Pe 8 aprilie 1975, Josephine Baker participase încântată la retrospectiva Joséphine à Bobino 1975, spectacol dedicat celor 50 de ani pe care-i petrecuse în lumina reflectoarelor, finanțat de prințul Rainier și prințesa Grace de Monaco, împreună cu Jacqueline Kennedy Onassis, în public fiind prezente, printre alții, Sophia Loren, Diana Ross și Liza Minnelli.

07
/10
/16

Pe o întindere de 100.000 de metri pătraţi, având în centru spaţiul actual al halelor din spatele magazinului BUCUR, Târgul Moşilor a reprezentat, până la Primul Război Mondial, o formă de perpetuare a tradiţiei din vremea daco-romanilor.

29
/09
/16

Nae Ionescu are motive să fie invidiat de către orice scriitor ilustru sau o altă personalitate din orice domeniu al cunoașterii, căci Dora Mezdrea i-a alcătuit cea mai vastă biografie. Nici Goethe, care s-a însurat după 80 de ani, nici Titu Maiorescu, Mihai Eminescu sau Dobrogeanu Gherea n-au ajuns la numărul de record de volume biografice.

27
/09
/16

“Mi-am iubit profesia, am stimat-o. În fiecare film şi spectacol laşi câte ceva din tine. Cred că fiecare om se termina aşa, dându-şi sufletul pentru fiecare lucru pe care l-a făcut.” – Sebastian Papaiani. Îndrăgitul actor s-a stins din viaţă la vârsta de 80 de ani.

12
/09
/16

„Nu am ştiut că au fost atât de mulţi idioţi în lume, până când am început să folosesc Internetul.” - Stanislaw Lem. În urmă cu 95 de ani, într-o zi de 12 septembrie, se năştea la Lvov (pe atunci în Polonia), unul din cei mai cunoscuţi autori de literatură ştiinţifico-fantastică.

08
/09
/16

„Dan Spătaru era fermecător, semăna cu Alain Delon, în plus, avea un timbru deosebit, dar, în vremurile acelea, cultul personalităţii era practic inexistent. El îşi vedea de meserie şi privea succesul extraordinar de care se bucura, ca pe o recompensă firească a muncii lui. Tot ce cânta el devenea şlagăr (...)” - Margareta Pâslaru.

07
/09
/16

Setea de cultură a bucureştenilor s-a manifestat plenar în a doua jumătate a sec. al 19-lea. Un grup de iniţiativă, creat în vremea lui Cuza Vodă, a început să organizeze, seara la ora 9.00, conferinţe în casele lui Costache Ghica de lângă Cişmigiu (în piaţa Valter Mărăcineanu de azi).

05
/09
/16

„Nu voi fi un rock star, voi fi o legendă.” - Freddie Mercury. Artistul născut în Zanzibar, considerat unul dintre cei mai mari cântăreţi de muzică rock din istorie, ar fi împlinit astăzi 70 de ani. O vârstă la care Freddie Mercury, liderul formației britanice Queen, nu şi-ar fi dorit să ajungă: „Nu mă aştept să ajung la bătrâneţe. Mi-e totuna ce va fi. Ar fi plicticos să trăiesc până la şaptezeci de ani”.

02
/09
/16

Concepţia strămoşilor noştri despre igiena corporală era puţin deosebită de a noastră. Ea nu intra în practica cotidiană, ci se transforma într-un eveniment plăcut, săptămânal ori şi la răstimpuri mai mari.

29
/08
/16

Un proverb românesc apărut în sec. al XIX-lea susţinea că „scule avem, dar n-avem nemţi”. Cu alte cuvinte, erau omagiaţi pentru îndemânarea lor mecanicii de tot felul veniţi din ţările germane să lucreze la batozele, treierătoarele şi pompele de tot felul din gospodăriile noastre.

22
/08
/16

Viaţa publică, destul de firavă în sec. al XVII-lea, se desfăşura mai ales în cafenele. Cea dintâi atestată documentar a fost a lui Kara Hamie, în 1667, pe un loc învecinat cu biserica Doamnei de azi. În vremea lui Constantin Brâncoveanu, pe Calea Şerban Vodă (podul Beilicului) se înşirau destule cafenele, toate la dispoziţia mai cu seamă a turcilor.