Ultima zi din viața lui Josephine Baker
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-zi-din-viata-lui-josephine-baker/

Pe 12 aprilie 1975, la unul dintre cele mai cunoscute spitale pariziene se stingea din viaţă o artistă care era deja mit. După o agonie care nu prevestea nimic bun, se despărţea de o viaţă care îi aduse şi suferinţă, şi bucurie, şi victorii răsunătoare, şi înfrângeri dureroase.

Un articol de Dana Ionescu|14 martie 2021

Cu câteva zile înainte apropiații o găsiseră inconștientă în patul din reședința personală din capitala Franței, înconjurată de ziarele pline de cronici despre cea mai recentă prestație artistică a sa. La 62 de ani, „Perla Neagră” părăsea scena pentru totdeauna sau, mai bine spus, lumea divertismentului, pe care o bulversase, o hipnotizase, o șocase prin îndrăzneala ei nebunească, prin exotismul ei. Josephine Baker strângea tot Parisul la funeralii, lăsând în urmă un mit și o biografie pe cât de nefericită, pe atât de spectaculoasă. Micuța afro-americană care bătuse străzile din Missouri în căutarea unei normalități despre care n-avea habar, iar apoi fascinase mințile cele mai îndrăznețe ale epocii își lua locul sigur într-o posteritate plină de admirație.

Prima femeie de culoare care a pășit pe scena unei săli de concert și a jucat într-un film („Zouzou”, 1934), înfierbântând mințile celor care frecventau cabaretele Parisului, a dansat pentru prima dată în copilărie, la 13 ani, când de altfel, s-a și căsătorit, supunându-se dorinței părinților. Viața ei a stat sub semnul fugii: fuga de sărăcie și fuga de ură într-o epocă a resentimentelor puternice, transformate în motor ideologic. Ea însăși avea să povestească mai târziu: „Când eram copil m-am speriat și am fugit de acasă. Am fugit din St. Louis, am fugit din Statele Unite din cauza discriminării, bestia îngrozitoare care-ți paralizează trupul și sufletul. (…) Apoi am fugit și mai departe, într-un loc numit Franța.  Mulți ați fost acolo, mulți nu. Dar trebuie să vă spun, doamnelor și domnilor, că în țara aceea nu mi-a fost frică niciodată. Era ca un tărâm de basm“.

În acest tărâm de basm care o va răsfăța, care îi va cădea la picioare, Josephine Baker va rămâne o prezență exotică, figură îndepărtată ce fascinează pentru că vine din altă lume, expunând un trup inaccesibil într-un Paris sătul de trupuri accesibile. Ajunsă în Orașul Luminilor, va scandaliza chiar și o lume ce nu voia să audă de reguli. Dansul ei erotic, așa cum nici Parisul nu mai văzuse, fascinează artiștii și oamenii de lume până la paroxism. Josephine Baker este un fruct exotic pe care fiecare vrea să-l vadă ca să-i absoarbă energia. La celebrul cabaret Les Folies Bergères vin s-o admire celebritățile epocii. Această femeie „înaltă, cu pielea de culoarea cafelei, cu ochi de abanos, picioare de paradis şi un zâmbet mai presus de toate zâmbetele“, cum o vede Picasso însuși, cucerește Franța. Dar și invers: și Franța o cucerește pe ea și, împreună, trăiesc clipa. Josephine Baker duce o existență agitată la vremuri agitate. Politica și amorul merg până în mână și îi trasează un drum complicat, în care nimic nu e previzibil. Franța o aclamă, Europa o aclamă și pe scene consacrate, și în reședințe particulare, unde dansatoarea se arată goală și îi amețește pe privitori, artiștii sunt îndrăgostiți de nonconformistul autodidactei care n-a uitat foamea din copilărie și nici ura care a gonit-o din America. Victimă a rasismului ce făcea ravagii în societatea americană, artista se va alătura Rezistenței franceze în Al Doilea Război Mondial, participând la acțiuni de spionaj.

Prima artistă de origine americană decorată cu Ordinul Croix de la Guerre a străbătut Europa în turnee răsunătoare, chiar înainte de a primi cetățenie franceză în 1937. N-a lipsit nici de la București, unde a fost răsfățata unui public în delir, care a putut s-o vadă, în 1928, grație eforturilor lui Constantin Tănase, care a adus într-un spectacol de la Teatrul Cărăbuș, într-o țară despre care nu știa nimic și în care va reveni în 1970, pentru o apariție la Festivalul Cerbul de Aur de la Brașov.

Peste câțiva ani, la moartea ei, Parisul nu va uita zilele glorioase când Baker era purtată pe brațe, iar aplauzele nu se opreau minute în șir. Istoria nu va reține figura epuizată a artistei căreia în ultima vreme i se întâmplă din ce în ce mai des să uite textele cântecelor, nici femeia fragilă, care odinioară dintr-o dansatoare sălbatică se prefăcuse în divă, dar care acum avea nevoie ca publicul să-și mai arate o dată admirația. Ceea ce s-a și întâmplat la ultima sa apariție publică. Pe 8 aprilie 1975, Josephine Baker participase încântată la retrospectiva Joséphine à Bobino 1975, spectacol dedicat celor 50 de ani pe care-i petrecuse în lumina reflectoarelor, finanțat de prințul Rainier și prințesa Grace de Monaco, împreună cu Jacqueline Kennedy Onassis, în public fiind prezente, printre alții, Sophia Loren, Diana Ross și Liza Minnelli.

15
/01
/21

OAMENII MUZICII Joannes Chrysostomus Wolfgangus Theophilus MOZART. Sau Wolfgang Amadé, cum s-a semnat mai apoi (Amadeus i s-a spus doar postum). 27 ian. 1756 – 5 dec. 1791. Uitaţi tot comerţul din jurul „brandului” Mozart. Ignoraţi tot ce aţi auzit din zbor despre el. Pur şi simplu descoperiţi-l. Și îndrăgostiţi-vă.

13
/01
/21

Publicată pentru prima dată în Franța în 2020, cartea scrisă de Simone de Beauvoir în 1954, anul în care i se decerna Premiul Goncourt, și dedicată prietenei sale Zaza Lacoin, este disponibilă și în limba română, la Editura Litera. „Inseparabilele” este o nuvelă memorabilă despre prietenie și condiția femeii de-a lungul timpului.

10
/12
/20

OAMENII MUZICII În secolul 19, coloana sonoră a aristocrației vieneze era valsul, iar Regele valsului a fost Johann Strauss II. Faima uriașă de care s-a bucurat încă din tinerețe a stârnit furia tatălui său, el însuși compozitor celebru. Descoperiți-l pe Strauss fiul - garantat vă va da o stare bună, și poate nici nu veți putea rămâne pe scaun...

27
/11
/20

OAMENII MUZICII „A muntagna”, „muntele”, este numele dat de localnici Etnei, vulcanul ce domină Catania. Un munte de frumusețe și emoție a fost și Bellini în peisajul istoriei muzicii, chiar dacă nu a creat extrem de multe lucrări și a murit la nici 34 de ani. Sicilianul blond cu ochi albaștri a rămas unul din cei trei zei absoluți ai Bel canto-ului, alături de Rossini și Donizetti.

27
/11
/20

Libertatea, egalitatea și democrația sunt printre cele mai puternice valori ale lumii contemporane. Însă lucrurile nu au stat întotdeauna așa și, din păcate, istoria ne demonstrează că, timp de sute de ani, omenirea a reprimat potențialul intelectual a jumătate din populație prin constrângerea femeilor.