Ultimele ore din viața lui Stefan Zweig, scriitorul care s-a sinucis împreună cu tânăra lui soție
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-stefan-zweig-scriitorul-care-s-a-sinucis-impreuna-cu-tanara-lui-sotie/

Duminică, 22 februarie 1942, scriitorul austriac Stefan Zweig şi Lotte, soţia lui, au trăit ultima zi din vieţile lor, pentru care nu mai găseau sens.

Un articol de Monica Andronescu|21 februarie 2020

Într-o zi neagră, o dumnică pe care istoria n-a uitat-o, care a lăsat în urmă și destule întrebări, autorul atâtor romane, nuvele și biografii de succes, atât de îndrăgit și de cunoscut, și-a pus capăt zilelor în locuința sa din Petrópolis, Brazilia, unde trăia în exil.

În vila albă unde a trăit ani de liniște, aproape de bucuriile naturii, departe de prigoana nazistă, de care fugise încă din anii când Hitler preluase puterea și începuse ofensiva împotriva evreilor, doi soți au ales să treacă la cele veșnice: Stefan Zweig, scriitor notoriu, în vârstă de șaizeci de ani, alături de Lotte, soția lui cu treizeci și trei de ani mai tânără, sprijin de nădejde în destinul lui literar și în mai tot.

În duminica aceea, cei doi „doar s-au plimbat și au scris scrisori”, citim în volumul „Exilul imposibil. Stefan Zwig la sfârșitul lumii” de George Prochnik, publicat la Humanitas. Apoi s-au retras. Pentru totdeauna. Luni după-amiază, când, speriați, au îndrăznit să intre în dormitorul lor, servitoarea și soțul ei au descoperit două cadavre, așezate elegant în pat, unul lângă altul. Și mai mult epistole, la care scriseseră de zor în ultimele zile, când donaseră unele obiecte vestimentare și cărți prietenilor și bibliotecii din Petrópolis. Într-una dintre scrisori, cea mai cunoscută, Stefan Zweig, conservatorul educat la Viena și la Paris, umanistul care deplângea de ani buni declinul Europei, își schimbase locuința de nenumărate ori din cauza naziștilor și își risipise colecția de rarități în cele patru colțuri ale lumii, scria simplu: „Sunt epuizat de lungii ani în care am rătăcit fără să am un cămin. Îmi salut toți prietenii! Fie ca ei să aibă șansa de a vedea zorile după o noapte lungă! Eu, fiind prea nerăbdător, plec înainte.”

O asemenea „plecare înainte” nu putea decât să șocheze. La Petrópolis, care îl primise cu brațele deschise pe scriitor, magazinele au tras storurile în semn de doliu, iar Brazilia i-a organizat funeralii de stat, gazetele aprinzându-se în jurul acestei imense pierderi. Și totuși, susține și biograful George Prochnik în volumul amintit, e foarte plauzibil ca Stefan Zweig să-și fi plănuit de o vreme moartea. „Este limpede că sinuciderea lui Stefan Zweig devenise inevitabilă de multă vreme”, comentează acesta în ultimul capitol. „Iar pentru mine cel mai cumplit lucru nu este moartea lui, ci faptul că a creat un climat în care tânăra lui soție, pe care a iubit-o profund, a simțit că nu are altă cale decât să i se alăture. Sau, mai bine zis, a luat decizia de a-l urma. Moartea lui Lotte este șocantă. Iar asupra morții ei plutește încă o umbră de mister pentru că, în urma probelor criminalistice, a ieșit la iveală că nu a murit în același timp cu Stefan. Când trupurile au fost descoperite, al ei era mai cald, spre deosebire de al lui Stefan. Ea a luat otrava după el”. Asta, după ce s-a schimbat într-un kimono și s-a așezat lângă soț, luând doza fatală de barbituric, cel mai probabil, după ce el își dăduse deja ultima suflare.

„Noaptea lungă” despre care scria Stefan Zweig în ultima lui scrisoare nu avea să se termine, de fapt, niciodată. Eternitatea era o prelungire a ei. Așa că, înainte de a păși în eternitate calm, blând și demn, după o viață dedicată trudei la cărți – autorul „trudea” în sensul propriu al cuvântului la fiecare frază –, în ultima zi de viață s-a plimbat prin curtea vilei albe care îl ocrotise atât, fără să discute cu nimeni, fără să primească vizitatori. Apoi s-a retras să prelungească „noaptea lungă”. „Sinuciderea lui a șocat lumea. Toate problemele pe care le pune o hotărâre atât de tulburătoare mă intrigă. Cum să te împaci cu o lume care se îndreaptă spre radicalism? Există ceva mai de preț decât siguranța fizică și fericirea personală? În anii în care am făcut documentare și am lucrat la film habar n-am avut că astfel de întrebări vor deveni atât de relevante astăzi, când refugiații își părăsesc casele în căutarea unui adăpost sigur în Europa”, a explicat Maria Schrader, care a regizat filmul din 2016 „Stefan Zweig: Adio Europei”, ce revizitează un destin dintr-un secol al cruzimii și al nedreptății. Pierderea paradisului, adică a libertății, s-a dovedit a fi de nesuportat, ca și pierderea ordinii și a firescului pe care se întemeia Europa aceea dispărută odată cu ascensiunea lui Hitler, și pe urmele acestei pierderi ce se va dovedi fatală a pornit și filmul, având grijă să păstreze zona de incertitudine existentă în cazul fiecărei sinucideri.

De altfel, în cazul lui Stefan Zweig, autor al unei opere impresionante, foarte apreciate încă din timpul vieții scriitorului (să ne amintim de „Scrisoarea unei necunoscute”, „Douăzeci și patru de ore din viața unei femei”, „Suflete zbuciumate”, „Orele astrale ale omenirii”, „Maria Antoaneta” etc.), incertitudinea s-a împletit întotdeauna strâns cu un destin care s-a jucat neîndurător cu intelectualul fin, blând și generos care pare să fi fost scriitorul născut la Viena în 1881, în familia unui industriaș bogat, evreu. După ce a studiat filozofia la Universitatea din Viena, în 1904 Zweig a obţinut titlul de doctor, după care a plecat în Franţa, unde l-a cunoscut pe Romain Rolland, pe care îl va admira nespus. A vizitat apoi Anglia, Statele Unite, India şi alte ţări, scriind în tot acest timp. În 1915, s-a căsătorit cu Friederike von Winternitz. În Primul Război Mondial, declarându-se pacifist, n-a mers pe front, slujindu-şi patria ca funcţionar la Arhivele Ministerului de Război. În 1919 s-a mutat la Salzburg, și-a scris cele mai cunoscute lucrări, care i-au adus consacrarea. În 1934, după ce Hitler vine la putere în Germania, pleacă din Austria şi trăieşte o vreme în Anglia. Cărţile lui sunt interzise de naţional-socialişti, ceea ce, pe lângă traiul în exil, îi provoacă o mare suferinţă. În 1939, divorţează şi se recăsătoreşte cu o tânără englezoaică, Charlotte Elisabeth Altmann. În 1940, în faţa expansiunii naziste în Europa, familia Zweig se refugiază peste Ocean, rămânând pentru scurt timp la New York, și în acelaşi an se stabileşte la Petrópolis, un fel de paradis tropical în Brazilia, despre care scrie și o carte, publicată cu puțin timp înainte de a-și pune capăt zilelor, pe 22 februarie 1942.

Ce devenise insuportabil? Totul, adică viața trăită în lipsa libertății în spiritul căreia autorul se formase. Cum arăta lumea aceea dispărută? Cronica ei se află în „Lumea de ieri. Amintirile unui european”, cunoscutul volumul de memorialistică al autorului, declarația de dragoste pentru Europa în care a crescut. Într-adevăr, pentru Stefan Zweig, ca și pentru atâtea alte minți creatoare, viața era în altă parte. Pentru a-l reciti acum, într-un alt secol, sunteți invitați chiar de scriitor la necesară întoarcere în timp: „Când încerc să găsesc o caracterizare succintă pentru anii dinaintea Primului Război Mondial, ani în care am devenit matur, mi se pare că formula cea mai pregnantă ce li se poate aplica este aceea de vârstă de aur a statorniciei. În aproape milenara noastră monarhie austriacă, totul părea să se sprijine pe temelii de granit, statul însuşi fiind chezăşia supremă a acestei trăinicii. […] Fiecare ştia ce are şi ce i se cuvine, ce este permis şi ce nu. Toate îşi aveau o normă, o măsură şi o pondere precisă. […] Se trăia bine, se trăia uşor şi fără griji în acea Vienă de altădată. […] Ura care contrapune o ţară altei ţări, un popor altui popor, un grup altui grup încă nu ţâşnea zilnic din gazete, nu dezbina oamenii şi naţiunile; acel instinct de turmă şi de gloată încă nu devenise atât de monstruos cum e în viaţa publică de azi; libertatea de mişcare a individului trecea drept o condiţie firească a existenţei, lucru ce abia se mai poate concepe astăzi; toleranţa nu era dispreţuită cum e astăzi, ca un semn de slăbiciune şi lipsă de fermitate, ci se afla la loc de cinste ca o forţă etică“.

03
/07
/17

Prea adesea constatăm legăturile noastre spirituale cu Franța și greutatea de a-i categorisi pe unii scriitori. Sunt români? Sunt francezi? Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara rămân în fibra lor intimă români, dar exprimarea le e, prin excelență, de tip franțuzesc. În cazul lui Panait Istrati (1884-1935) lucrurile sunt mai complicate.

28
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Diplomația română până la Al Doilea Război Mondial a dat câteva nume de rezonanță în lumea europeană. Dacă Nicolae Titulescu e președinte în două sesiuni ale Societății Națiunilor, Grigore Gafencu (1892-1957) s-a făcut cunoscut și respectat în exterior mai ales ca exilat.

22
/06
/17

În februarie 1938, vocea Mariei Tănase răsuna pentru prima dată „pe viu" la Radio România, într-un program de cântece româneşti, la emisiunea „Ora satului". Douăzeci de ani mai târziu, celebră deja, Maria Tănase era invitată din nou la microfonul Radioului, să vorbească despre locul în care s-a născut şi despre cântecele sale. Autorul interviului a rămas anonim, ca şi violonistul care cântă discret în fundal.

13
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul românesc a cunoscut o paletă extrem de variată de persoane. La 1848, revoluționarii s-au refugiat în Franța sau în alte țări europene, preocupați de soarta Principatelor și ducând cu tenacitate o campanie de informare despre români și aspirațiile lor.

12
/06
/17

Avea 15 cărţi publicate când a fost dat afară de la catedra de logică și metafizică, din Universitatea București, pe motiv de pornografie în literatură. Mircea Eliade a plecat în străinătate ca diplomat, iar în 1945, când a fost exclus din diplomația română, numărul cărților publicate ajunsese la 25.

11
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Războaiele, revoluțiile, schimbarea regimului politic influențează mai totdeauna destinul oamenilor. Un absolvent al liceului Sf. Sava ar fi devenit, probabil, un merituos scriitor român, continuând acea serie strălucită manifestată între războaie și străinătatea i-ar fi fost doar loc de vacanță. Înstrăinarea silită avea însă să joace un rol de căpetenie în modelarea celui prea bine cunoscut ca poet, prozator, eseist și traducător de valoare europeană. E vorba de Vintilă Horia (1915-1992), absolvent al Facultății de Drept din București și al celei Catolice de literatură din Paris.

07
/06
/17

Într-o zi de 8 iunie (2007) se stingea din viață, pe un pat de spital, suferind de ciroză, Adrian Pintea. Avea doar 53 de ani, o vârsta la care ar mai fi avut multe de spus în teatru și film. Actorul a plecat din această lume neîmplinindu-și un vis.

06
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Puține sunt domeniile unde românii, în țară sau în străinătate, să nu se fi manifestat deplin, să fi ”făcut dâră” în domeniu ori să ajungă chiar înainte-mergători. Vlaicu Ionescu (1922-2002) a urmat filosofia la București, apoi Conservatorul de muzică și Școala de pictură bisericească a Patriarhiei.

05
/06
/17

Sub acest titlu, „Elogiu satului românesc”, scriitorul, filozoful și diplomatul Lucian Blaga rostea în urmă cu 80 de ani (5 iunie 1937) , în aula Academiei Române, discursul de receptie ca membru al Academiei Române.

29
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În secolul al XVII-lea lumea celor învățați nu era prea numeroasă. Cu atât mai mult ieșea în evidență câte un personaj poliglot, diplomat, cu știința relațiilor sociale. Așa a fost cazul spătarului Nicolae Milescu (1636-1708). Cu studii la Academia întemeiată de domnitorul Vasile Lupu, apoi la Constantinopol și poate la Padova, el dobândește o cultură solidă în sfera istoriei, teologiei, filosofiei, însușindu-și în același timp limbile greacă, slavonă, turcă, arabă.