Ultimele ore din viața Tinei Barbu
https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-tinei-barbu/

Printre numeroasele poveşti întunecate rămase în istoria tulburată a anilor 1950 s-a rătăcit şi povestea demnă de film a unei actriţe care fascinase în mult admiratul interbelic, sub numele de scenă Tina Barbu.

Un articol de Dana Ionescu|28 martie 2023

În cumplitul an 1949 s-au pierdut nenumărate vieți nevinovate din cauza comuniștilor însetați de schimbare, făcută de foarte multe ori cu prețul sângelui. Decisiv în istoria neagră a totalitarismului românesc, anul 1949 ar trebui scris cu roșu, culoarea sângelui, culoarea vieții. Pentru mulți, a vieții care a devenit de netrăit.

În noaptea 2-3 martie 1949, Securitatea a ridicat, în baza decretului 83, emis cu doar o zi înainte, 8 528 de persoane. Acestea, provenind din familii de proprietari de pământ, au fost deportate pe o perioadă necunoscută, în spații de tortură. Unele și-au găsit sfârșitul, unora li s-a pierdut urma, altele au supraviețuit o vreme. În noaptea aceea neagră a fost ridicată de la moșia sa din Rușavățu și doamna Aretina Rușavețeanu, trecută de șaizeci de ani, diabetică.

E foarte probabil ca numele ei să nu-i spună absolut nimic cititorului de astăzi. E la fel de probabil ca nici Tina Barbu să nu fie un nume de care să-și aducă aminte mai mult de câteva persoane. Aretina Rușavețeanu fusese, cu niște decenii în urmă, Tina Barbu, actrița cu calități speciale care cucerise publicul într-un București modern, care descoperea cu nesaț bucuriile teatrului.

Pe 21 martie 1949, Aretina Rușavețeanu își trăia ultimele clipe din viața pământească departe de casă, departe de apropiați, departe de sine însăși, după săptămâni de degradare și chin, accelerate de lipsa de medicamente. Îmbătrânită și însingurată, îngândurată ca pe vremea când învăța concentrată un rol, plimbându-se absentă prin grădină, actrița de odinioară părăsea o viață ce devenise de nesuportat, o viață rămasă fără adevăr, fără bucurie, fără putere în fața noii orânduiri.

Dacă derulăm înapoi filmul absurd care a fost viața Aretinei Rușavețeanu, începem de la secvența finală din 21 martie 1949: moartea de la capătul comei diabetice, survenită nu se știe exact cum, nu se știe exact când, nu se știe exact unde. Moartea adusă de slujitorii zeloși ai Securității. Un martie întunecat, greu, absurd, urmând după niște ani trăiți departe de agitația capitalei, la conacul marelui moșier și magistrat Constantin Rușavețeanu, soțul ei, stins din viață în 1943. Aflat la Rușavățu, pe Valea Buzăului, conacul de-acum fără viață nu putea să sfârșească decât rechiziționat de comuniști.

Dincolo de măștile scenei

Doamna care-și încheia socotelile cu viața în 21 martie 1949 ar fi putut însă, la fel de bine, să le fie pe plac comuniștilor. Dacă nu ar fi devenit soția unui moșier. Dacă ar fi ales altfel, poate că ar fi rămas fata săracă, dintr-o familie modestă, care reușește, grație talentului, abnegației și, desigur, grijii partidului pentru omul de jos, să ajungă repede pe prima scenă a țării. Dar nu a fost așa.

Pentru ochiul vigilent al noi stăpânirii, care urmărește zi și noapte viețile cetățenilor, doamna retrasă la moșie întruchipa o ordine desuetă și nocivă, o viață veche, care trebuie abolită și înlocuită cu viața nouă, strict reglementată de partid. În noaptea în care au arestat-o, poate că agenții Securității nu știau că au în față o actriță pe care spectatorii o așteptau cândva cu sufletul la gură să intre în scenă. O așteptau și în sensul că aveau răbdare, pentru că se întâmplatsede mai multe ori ca Tina Barbu, copleșită de emoții, să amâne intrarea în spațiul acela la care se uită avid atâția ochii din întunericul sălii.

Încet, încet, actrița însă părăsise complicata lume a Thaliei. Cu pași mici, făcând tentative, lucrând cu sine însăși, îndreptându-se spre gestul decisiv. Până când, în cele din urmă, nu a mai dorit să pășească pe scenă și a ales să trăiască retrasă, departe de agitația vieții artistice.

Un destin sub semnul întrebării

Scena intrase în viața ei simplă în urma unei întâmplări din cele care schimbă o traiectorie. Pe fata de țăran venită la București să devină ucenică într-un atelier de croitorie o auzise un politician când recita o poezie, o plăcuse și o îndemnase să-și încerce norocul la Conservator. În 1906, tânăra fără nicio legătură cu lumea teatrului fusese admisă la clasa de actorie a cunoscutei Aristizzei Romanescu.

Nu trecuseră nici doi ani și tânăra de 23 de ani debutase direct la Teatrul Național, unde convinsese din prima cu personajul ei din „Rivala” de Henry Kistemaeckers. Apoi, câțiva ani, se impusese, jucând în mai multe spectacole, prin calitățile ei, își făcuse un public al ei, care scria la teatru să întrebe despre actrița aceasta misterioasă, cu o privire imposibil de descris, care uneori dispare și este de negăsit.

De dispărut, nu avem cum ști de ce dispărea și unde. Cercetătorul de astăzi nu are la dispoziție documente și nu poate decât să opteze pentru ipoteza nevoii de retragere. Fire retractilă și solitară, Tina Barbu simțea nevoia de a se retrage pentru a putea merge mai departe. Și a mers mai departe, dar până la un moment dat.

Ce a determinat acest moment să fie atunci, și nu altcândva, nu avem cum să știm. Știm însă că după o pauză în care și-a pus pe jar admiratorii, s-a întors, jucând în trupa înființată de actrița Marioara Voiculescu.

Dar n-a trecut mult și a făcut pasul hotărâtor: după doar câțiva ani de teatru la cel mai înalt nivel, s-a retras. Să fi fost la mijloc un imperativ dictat de soț, magistratul Constantin Rușavețeanu, căci povestea se petrece în prima partea a secolului XX? Să fi fost decizia ei urmarea efortului constant pe care îl presupune actoria, a renunțărilor inevitabile, a complicațiilor și a consumului sufletesc? Întrebarea rămâne și astăzi, când numele acesta s-a pierdut pe veci, inclusiv din istoria ciudată și incompletă a teatrului. Rămâne împreună cu impresiile și comentariile notate de câțiva oameni de teatru, cu câteva fotografii alb-negru din Belle Epoque și veșnic legat de alt nume, scris în arhivele însângerate ale Memorialului de la Sighet: Aretina Rușavețeanu.

03
/07
/17

Prea adesea constatăm legăturile noastre spirituale cu Franța și greutatea de a-i categorisi pe unii scriitori. Sunt români? Sunt francezi? Eugen Ionescu, Emil Cioran, Tristan Tzara rămân în fibra lor intimă români, dar exprimarea le e, prin excelență, de tip franțuzesc. În cazul lui Panait Istrati (1884-1935) lucrurile sunt mai complicate.

28
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Diplomația română până la Al Doilea Război Mondial a dat câteva nume de rezonanță în lumea europeană. Dacă Nicolae Titulescu e președinte în două sesiuni ale Societății Națiunilor, Grigore Gafencu (1892-1957) s-a făcut cunoscut și respectat în exterior mai ales ca exilat.

22
/06
/17

În februarie 1938, vocea Mariei Tănase răsuna pentru prima dată „pe viu" la Radio România, într-un program de cântece româneşti, la emisiunea „Ora satului". Douăzeci de ani mai târziu, celebră deja, Maria Tănase era invitată din nou la microfonul Radioului, să vorbească despre locul în care s-a născut şi despre cântecele sale. Autorul interviului a rămas anonim, ca şi violonistul care cântă discret în fundal.

13
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Exilul românesc a cunoscut o paletă extrem de variată de persoane. La 1848, revoluționarii s-au refugiat în Franța sau în alte țări europene, preocupați de soarta Principatelor și ducând cu tenacitate o campanie de informare despre români și aspirațiile lor.

12
/06
/17

Avea 15 cărţi publicate când a fost dat afară de la catedra de logică și metafizică, din Universitatea București, pe motiv de pornografie în literatură. Mircea Eliade a plecat în străinătate ca diplomat, iar în 1945, când a fost exclus din diplomația română, numărul cărților publicate ajunsese la 25.

11
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Războaiele, revoluțiile, schimbarea regimului politic influențează mai totdeauna destinul oamenilor. Un absolvent al liceului Sf. Sava ar fi devenit, probabil, un merituos scriitor român, continuând acea serie strălucită manifestată între războaie și străinătatea i-ar fi fost doar loc de vacanță. Înstrăinarea silită avea însă să joace un rol de căpetenie în modelarea celui prea bine cunoscut ca poet, prozator, eseist și traducător de valoare europeană. E vorba de Vintilă Horia (1915-1992), absolvent al Facultății de Drept din București și al celei Catolice de literatură din Paris.

07
/06
/17

Într-o zi de 8 iunie (2007) se stingea din viață, pe un pat de spital, suferind de ciroză, Adrian Pintea. Avea doar 53 de ani, o vârsta la care ar mai fi avut multe de spus în teatru și film. Actorul a plecat din această lume neîmplinindu-și un vis.

06
/06
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Puține sunt domeniile unde românii, în țară sau în străinătate, să nu se fi manifestat deplin, să fi ”făcut dâră” în domeniu ori să ajungă chiar înainte-mergători. Vlaicu Ionescu (1922-2002) a urmat filosofia la București, apoi Conservatorul de muzică și Școala de pictură bisericească a Patriarhiei.

05
/06
/17

Sub acest titlu, „Elogiu satului românesc”, scriitorul, filozoful și diplomatul Lucian Blaga rostea în urmă cu 80 de ani (5 iunie 1937) , în aula Academiei Române, discursul de receptie ca membru al Academiei Române.

29
/05
/17

ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE În secolul al XVII-lea lumea celor învățați nu era prea numeroasă. Cu atât mai mult ieșea în evidență câte un personaj poliglot, diplomat, cu știința relațiilor sociale. Așa a fost cazul spătarului Nicolae Milescu (1636-1708). Cu studii la Academia întemeiată de domnitorul Vasile Lupu, apoi la Constantinopol și poate la Padova, el dobândește o cultură solidă în sfera istoriei, teologiei, filosofiei, însușindu-și în același timp limbile greacă, slavonă, turcă, arabă.