REPORTAJ Nicu Alifantis compune la chitară după un text la prima vedere, Horaţiu Mălăele joacă într-un spectacol de Silviu Purcărete, Carmen Avram povesteşte despre cum l-a cunoscut pe Michael Jackson. Se întâmplă toate în acelaşi loc: la Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis.
Un articol de Adina Scorţescu|12 august 2013
Câte două spectacole de teatru pe zi. Ateliere de teatru dimineața. Masa de prânz în restaurantul în care vine „toată lumea“ (de la elevi și traineri – actori tineri, la membrii juriului – Marius Manole, Andi Vasluianu, Medeea Marinescu, Vlad Zamfirescu, Cătălin Ștefănescu). Workshopuri ținute de muzicieni și coregrafi (Nicu Alifantis, Irina Sârbu, Vava Ștefănescu). Nopți cu povești și proiecții de film. Căldură mare, țânțari, bătăi cu apă. Şi un entuziasm crud, exploziv, care-ţi dizolvă plictisul şi cinismul. Se întâmplă zilele astea pe o rază de un kilometru – în centrul Alexandriei -, la Festivalul de Teatru Tânăr Ideo Ideis.
„Aici avem o singură regulă: toți trebuie să zâmbiţi!“, spune bărbatul la vreo 25 de ani, cu creastă și maiou negru, strâns pe corp, în timp ce-și masează viguros capul, cu ambele mâini. E cățărat pe un postament de beton, iar în fața lui, înșirati pe șapte rânduri, sunt vreo 200 de adolescenți până în 18 ani, care îi imită mișcările întocmai. E ora 10 și tocmai a început încălzirea de dimineață, în curtea Liceului Pedagogic.
Pe bărbat îl cheamă Alin State; e actor (îl puteți vedea în „Rocker”, filmul lui Marian Crișan care a apărut anul acesta pe ecrane) și trainer la Ideo Ideis. Mai toți copiii sunt membri ai celor nouă trupe care vor prezenta spectacole în cadrul competiției.
Unii sunt din Bucureși, alții din Iași, Botoșani, Panciu, Sinaia, Vulcan. Azi-noapte a fost petrecere, cu dans și înotat în piscină, așa că acum cască larg, cu brațele ridicate, la îndemnul trainerului. Apoi își îndoaie picioarele, dau din șolduri și sar cu genunchii până la piept. La sfârșitul jumătății de oră de încălzire, se apropie cu toții, în cerc, într-o îmbrățișare strânsă. Apoi ridică privirea în sus și strigă la unison: „Ideeo Ideeeis!”.
E ritualul fiecărei dimineți, în primele zile de festival. După dezmorțire, urmează trei ore de jocuri de atenție, concentrare, improvizație. Trainerii lucrează cu elevii din competiție, dar și cu adulții care poartă atârnată la gât legitimația pe care scrie „vizitator”.
Important e să pleci cu întrebări, nu cu răspunsuri
Într-o sală de clase ca oricare alta, cu parchet, perdele maronii și scaune date lângă perete, Alex Pavel, desculț, stă în centrul unui cerc format din 14 copii. Cu tricoul negru și ochii încercănați, care se uită fix la tine, îți aduce aminte de scriitorul măcinat de angoase pe care-l interpretează în „Pescărușul”, la Teatrul de Comedie din București.
Tocmai a început un joc simplu: când ți se spune „țip”, trebuie să răspunzi cu numele persoanei din stânga ta; la „țap”, zici numele persoanei din dreapta. Copiii se cunosc cu toții – sunt membrii trupei As de la Liceul Gheorghe Lazăr din capitală -, deci jocul ar trebui să fie floare la ureche.
Alex se postează în fața unei fete blonde și spune monoton: „țip, țap, țip, țip, țap, țip, țap, țap, țap”. Fata răspunde „Teo, Andra, Teo, Teo, Andra, Teo, Andra, Andra”. Alex rămâne nemișcat, cu privirea fixă, dar accelerează ritmul cuvintelor. Vocea feminină devine mai ascuțită, iar cuvintele primesc din când în când cîte un „ăă”, în față: „ăă Teo, Andra, Andra, Teo, ăandra”. Când tensiunea devine prea mare, Alex alege alt partener de dialog. Primul schimb de cuvinte eșuează, iar Alex surâde din ochi: „Auzi, tu știi care-i stânga și care-i dreapta, da?”. Colegii râd, jocul continuă.
La final, le spune tuturor: „Ce vreau eu, după astea patru zile, este se plecați cu o întrebare, nu cu răspunsuri. Ce ați simțit când a trebuit să răspundeți la «țip, țap»? Panică? De ce? Ce s-a întâmplat în mintea și-n corpul vostru? Vreau să vă gândiți un pic la asta, când mergeți la masa de prânz.”
Dansul se ocupă cu metaforele
Pauza de prânz e între 13.30 și 15.30. La restaurantul din apropierea Casei de Cultură – unde se joacă majoritatea spectacolelor din timpul festivalului -, mănâncă toți laolaltă: elevi, traineri, organizatori. La masa din stânga intrării stau acum cei care vor ține atelierele de după-amiază: Nicu Alifantis, Vava Ștefănescu, Mihaela Michailov.
Peste patru zile, la masa de alături vor sta Marius Manole, Andi Vasluianu, Vlad Zamfirescu, Medeea Marinescu, Cătălin Ștefănescu. Și, peste încă vreo trei, li se va alătura Marcel Iureș, președintele de onoare a festivalului.
Zgomotul de tacâmuri va rămâne același, ca și râsetele, îmbrățișările și mirosul de șnițele. E o atmosferă care te absoarbe brusc și te ține în priză timp de opt zile, indiferent de ce scrie pe legitimația ta: „participant”, „vizitator”, „presă”.
La atelierul de muzică și ritm, moleșeala de după-amiază se combină cu vocea lui Nicu Alifantis („unii dintre voi poate nu mă cunosc, doar de vreun an sunt activ pe Facebook”), care vorbește despre muzica de teatru, despre întâlnirile esențiale – cu Alexandru Tocilescu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu și despre turneele în Deltă, făcute cu Teatrul Mic.
În zilele următoare urmează să cânte la chitară și să creeze melodii pe orice text i se pune în față, dar acum stă în picioare în fața clasei și improvizează povești, pornind de la ce zice publicul. Întrebările sunt rare și narațiunea curge molcom, ca o după-amiază din vacanța de vară petrecută la țară, la bunici.
La atelierul de coregrafie, energia curge canalizat, prin fiecare mușchi. Vava Ștefănescu e o femeie, micuță, slăbuță, cu pielea măslinie, a cărei privire te ajunge până la os. Când spui că nu poți să redai sentimentele unei zile prin câteva mișcări, îți răspunde simplu: „arată-mi că nu poți”. Și, dintr-o dată, o ridicare din umeri și un balans timid al capului, capătă o nuanță pe care n-ai sesizat-o până acum.
Timp de trei ore, lumea dansează aici, într-o sală de sport prăfuită, dar nu pe muzică, ci pe cuvinte și idei. „Spre deosebire de teatru, care e dramatic, dansul e liric, se ocupă cu metaforele. Încearcă să nu mai joci”, îi spune Vava unui băiat blond, care tocmai și-a dat capul pe spate și și-a umflat pieptul, ca un actor din filmele mute.
Vava Ștefănescu, în mijlocul elevilor de la atelierul de coregrafie
Ziua continuă cu un spectacol de teatru-dans, la Casa de Cultură, a cărei intrare a fost decorată cu o boltă din bucăți de lemn colorat, și cu „seara povestitorilor”. Povestitorul care inaugurează festivalul este jurnalista Carmen Avram, de la Antena 3. Ține microfonul în mâna dreaptă, iar cu stânga îți freacă din când în când blugii, ca și cum ar dori să scape de o pată invizibilă.
Vorbește despre reportaje în fâșia Gaza, despre cum l-a descoperit pe Michael Jackson, post-mortem, la Los Angeles, despre plictiseala orașelor de provincie, despre ușile pe care i le-a deschis limba germană. Când pronunță „călătorie”, „lumea largă”, „oameni mișto”, ochii i se umezesc. Termină de vorbit și își lasă privirea în jos. Sala se ridică în picioare și aplaudă.
Jurnalista Carmen Avram, primul povestitor de la Ideo Ideis
Așa e la Ideo Ideis: admirația se manifestă dintr-o dată, fără ocolișuri, printr-o îmbrățișare lungă, un ropot de aplauze sau un „bravoo!” proiectat înspre scenă. Pentru moment, s-a încheiat. Dar mâine o ia de la capăt.
Foto: Adi Bulboacă, Vlad Catană
