Din nou, Parisul
https://www.ziarulmetropolis.ro/din-nou-parisul/

Rândurile care urmează spun povestea oraşului pe care l-am părăsit în vara anului 2009 doar pentru a-l regăsi în iarna anului 2015.

Un articol de Andrei Crăciun|10 Februarie 2015

Nu ştiu dacă aţi observat, seduşi de realitatea că ne aflăm în mileniul al treilea, că a trecut deja un deceniu şi jumătate din secolul curent. Putem folosi fără să greşim observaţii din sfârşitul deceniului anterior.

Aşadar, la sfârşitul deceniului anterior eram tânăr, credeam în eternitatea prezentului, fără să am, totodată, ipohondru incurabil cum mă aflu, nicio îndoială că până la treizeci de ani mă voi fi sfârşit discret, în deplin acord cu părerea mea despre lume, viaţă şi moarte. Mă grăbeam. Realitatea e că mi-am supravieţuit.

Pe vremea aceea, oamenii îşi investeau micile economii sau de-a dreptul câştigurile întregi în imobiliare. Luau credite bancare, cumpărau pământ, vindeau pământ, se mutau de la o cameră la două camere sau de la două la trei şi tot aşa. Eu rămâneam în celula mea din mahalaua Teilor şi plecam de toţi banii, fără să pun în prealabil piciorul în vreo instituţie de creditare, să mă lămuresc cu lumea. M-am lămurit.

Jumătate de deceniu mai târziu am luat-o de la capăt cu capitalele europene. Mă interesează încotro duce istoria.

Îi văd de la început: tineri cu mitraliere patrulând prin oraş în grupuri de câte trei. Mă gândesc, nu ştiu de ce, la libertate, la egalitate, la fraternitate. “Charlie Hebdo” e, pur şi simplu, o dramă prea recentă.

Apoi mă obişnuiesc cu prezenţa lor, nu mă mai revoltă această buclă a civilizaţiei noastre, această întoarcere acolo unde n-ar fi trebuit să ne întoarcem: la tineri în uniforme pe străzile Parisului. Apoi mă revoltă că nu mă mai revoltă.

Apoi citesc titlurile ziarelor. La Paris există încă – slavă tuturor zeilor! – ziare. Se duc adevărate cruciade în coloanele gazetelor franţuzeşti în numele laicităţii. Sunt pline jurnalele de cuvinte inubliabile, de idei mari, de idei generoase şi de idei stupide, prefaţând un viitor înspăimântător. Infatigabili, ziariştii combat, combat, combat.

Apoi se lasă seara şi mă pierd în lumina nocturnelor. Am locuit cândva în Orientul Mijlociu. Trec din nou pe lângă trei tineri cu arme. Ştiu să mă uit în ochii unui om care poartă o mitralieră la piept. Mă uit în ochii lui “Libertate”, mă uit în ochii lui “Egalitate”, mă uit în ochii lui “Fraternitate”. Nu pot să vă deconspir ce am văzut.

Nici atunci, nici acum nu mi-a plăcut Parisul până la delir. I-am străbătut străzile în deplinătatea raţiunii, fără să mă îmbăt cu vinul său, mai degrabă prudent, fără să îmi las inima să clacheze – nici din exces de cofeină, nici din exces de amor.

Acel gen necesar de tăcere

Şi atunci, şi acum m-au revoltat opulenţa din galeriile comerciale şi mizeria la care sunt condamnaţi cei excluşi. E şi mai multă mizerie în deceniul acesta pe bătrânul nostru continent.

Nici atunci, nici acum nu i-am căutat mansarda lui Cioran pe Strada Odeon. Nici atunci, nici acum nu m-am recules la mormântul lui Morrison. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum acel gen necesar de tăcere.

M-a bucurat numărul în scădere al turiştilor întâlniţi pe drum, îndeosebi americani. E de înţeles: nu se face turism urban iarna. Aşa este: nu se face. Dacă eşti însă în căutarea a altceva – a unui înţeles al epocii tale – ai anumite obligaţii. Pentru început, eşti obligat să nu stai acasă.

Nu e recomandat, dar nu e nici exclus să urmăreşti, ca Brando în filmul lui Bertolucci, o femeie tânără şi foarte frumoasă, să intri cu ea într-un apartament necunoscut şi acolo să dansaţi tango sau să faceţi dragoste, chiar şi cu riscul ca la sfârşit să fii ucis.

Şi n-avea dreptate nici Dalida, a trecut până şi epoca aceloraşi fraze, a bomboanelor, a caramelelor, a ciocolatei, a vorbelor în vânt, a magiei, a stelelor care se aprind în ritmul unor respiraţii. Da, s-au sfârşit visele.apris

Sunt mai puţine viori care se aud şi mai puţini trandafiri care zboară frânt peste Sena. Sunt mai puţini îndrăgostiţi în februarie la Paris. Sunt mai puţine femei sărutate de bărbaţii lor sub felinare. Tot mai puţini bărbaţi au răbdare să înţeleagă o femeie în nopţile acestui oraş. Şi tot mai puţini domni sunt dispuşi să implore, sfâşietor, să nu fie părăsiţi. Şi muzica franţuzească e tot mai departe de ea însăşi. Avem tot mai puţine lucruri sfinte şi asta – aşa se spune – e mai bine.

Parizienii nu s-au schimbat: par cu desăvârşire politicoşi. Simulează doar. Altădată, te snobează chiar fără să se mai obosească să pară că le pasă. Nu sunt cei mai agreabili oameni din lume, încântaţi de ei, ca şi cum ei ar fi făcut istoria. N-au făcut ei istoria. Şi Parisul e tot mai mult, tot mai radical, tot mai dureros despre alte decenii – tot mai vechi.

Se scriu şi se citesc cărţi, se joacă şi se priveşte teatru şi cinema, se dau şi se ascultă concerte, dar ceva – iată – lipseşte. Ceva va continua să lipsească.

Când şi când, câte un artist mai coboară pentru totdeauna în Sena, dar la drept vorbind sunt tot mai puţini – poate ultimii romantici. Şi atunci când îi primeşte în braţele sale, Sena pare mai tristă.

Apoi continuă să separe malul stâng de malul drept, până la sfârşit.

15
/01
/19

După cum veți afla de pe această pagină, sunt un băiețel de doi ani, diagnosticat după Crăciun cu neuroblastom* (cancer – cu metastaze multiple). Știu că asta sună un pic înfricoșător, dar câtă vreme există speranțe, rămân încrezător. Iată, am reușit și o rimă, mi se mai întâmplă...

28
/12
/18

OPINIE Scris și regizat de Alfonso Cuarón, „Roma”va rămâne foarte probabil în istorie ca filmul despre care s-a discutat și s-a scris cel mai mult în 2018. Și asta chiar înainte de premiera mondială la Festivalul de la Veneția, unde a obținut, fără rezerve, Leul de Aur.

13
/12
/18

Vă mai amintiți scena finală din "Smoke" / "Fum de țigară" (1995), filmul regizat de Wayne Wang, după scenariul lui Paul Auster, faimosul scriitor new-yorkez? Aceea în care Auggie (Harvey Keitel) îi dăruiește prietenului său Paul Benjamin (William Hurt), scriitor, o minunată poveste de Crăciun. Întreaga scena este însoțită de melodia lui Tom Waits, "Innocent when you dream".

11
/12
/18

Au între 70 și 80 de ani. Sunt un cuplu. Ea vorbește, îl ghidează, îl ceartă și îl așează. El tace. Ea mă calcă de două ori pe picior, o dată se scuză, a doua oară consideră că noroiul mă prinde bine, așa că așteaptă să-i mulțumesc.

21
/11
/18

OPINIE Cum se explică succesul lui „Moromeții 2”, care pare de neoprit în drumul de a deveni cel mai vizionat film românesc cel puțin de după 2000? Am încercat să ofer cinci motive ale acestei primiri neașteptate pe care publicul român i-o oferă noului film al veteranului regizor Stere Gulea.

31
/10
/18

O fi ea ultima zi de octombrie în calendar (adică ziua în care s-au născut Alehin - șahistul, Helmut Newton – fotograful, Barbara Bel Geddes – Miss Ellie din Dallas, Bud Spencer – Piedone din film, nu cel de la primărie și, bineînțeles, Marco van Basten - fotbalistul olandez și ziua în care au murit Egon Schiele – pictorul și Federico Fellini – cineastul), dar afară e o vreme atât de frumoasă de-ți vine s-o inviți la un dans, nu alta!

15
/10
/18

Pe Vic Chesnutt* l-am văzut prima oară atunci când cei de la “Cowboy Junkies” l-au invitat să cânte cu ei pe “Trinity Revisited”. Cu pălăriuța aia ciudată, figura lui îmi amintea de Tolouse Lautrec și de Michel Petrucciani. Poate și de Peter Sellers, atunci când îl parodia pe Lautrec, în Pantera Roz.

05
/10
/18

Am văzut și eu meta-filmul lui Jude, ăla cu titlul tltr (“too long to read”, pentru cei născuți înainte de 2000). Nu că-i rău, că nu-i rău... nu că-i bun, că nici prea bun nu e... necesar nici atât... dar să mergeți să-l vedeți că ceva-ceva tot oți alege din el.

01
/10
/18

Două mâini legate de corpuri diferite mi-au întins azi nişte fluturași din care aflam că e foarte posibil să îmi pierd copilul pentru că îl vor lua homosexualii. Bună treabă, în acest caz, strict particular, având în vedere că e majoră și fată, cel mult niște lesbiene îmi pot destructura familia. Dar asta e altă discuție.

25
/09
/18

Obosit, neras, încercănat, bărbatul de aproximativ 30 de ani intenși vorbește la telefon. Are căștile în urechi, dar cine știe cum a reușit să aranjeze lucrurile astfel încât tot ce vorbește partenerul lui de flecăreală să se audă și la difuzorul telefonului, ca să fie auditoriul la curent cu întreaga convorbire. Căștile îi blochează bine canalele auditive, așa că vorbește foarte tare.

16
/09
/18

Se ştie că urăsc vânătoarea. Un fost coleg de şcoală, vânător pasionat, mi-a relatat azi o scenă care mi-a făcut rău: "Eram mai tânăr, îmi luasem puşcă şi uceniceam pe lângă nea X, care organiza vânători de capre în pădurea Udeanca. Veneau mahări din CC şi chefuiau câte o săptămână. Eu făceam pe gonaciul cu câţiva inşi.

13
/09
/18

Un autobuz aglomerat. Piţiponci şi piţipoance stau pe Facebook. Zdrahoni - venind de la muncă, mirosind a transpiraţie. Un candidat la un seminar teologic (un pulifrici citind despre semiologia Crucii) subliniază cu aplomb într-o cărticică. În maşină urcă o ţigancă în braţe cu un copil de maximum 7 luni.

12
/09
/18

Dar să vedem ce cumpărături a mai făcut între timp scriitorul şi scenaristul Florin Lăzărescu, care, luna trecută, după cum aflam de pe pagina dumnealui de facebook, asista neputiincios la moartea propriului caucic. (www.ziarulmetropolis.ro/moartea-cauciucului-domnului-lazarescu/)

Page 1 of 1012345...10...Last »