Din nou, Parisul
https://www.ziarulmetropolis.ro/din-nou-parisul/

Rândurile care urmează spun povestea oraşului pe care l-am părăsit în vara anului 2009 doar pentru a-l regăsi în iarna anului 2015.

Un articol de Andrei Crăciun|10 Februarie 2015

Nu ştiu dacă aţi observat, seduşi de realitatea că ne aflăm în mileniul al treilea, că a trecut deja un deceniu şi jumătate din secolul curent. Putem folosi fără să greşim observaţii din sfârşitul deceniului anterior.

Aşadar, la sfârşitul deceniului anterior eram tânăr, credeam în eternitatea prezentului, fără să am, totodată, ipohondru incurabil cum mă aflu, nicio îndoială că până la treizeci de ani mă voi fi sfârşit discret, în deplin acord cu părerea mea despre lume, viaţă şi moarte. Mă grăbeam. Realitatea e că mi-am supravieţuit.

Pe vremea aceea, oamenii îşi investeau micile economii sau de-a dreptul câştigurile întregi în imobiliare. Luau credite bancare, cumpărau pământ, vindeau pământ, se mutau de la o cameră la două camere sau de la două la trei şi tot aşa. Eu rămâneam în celula mea din mahalaua Teilor şi plecam de toţi banii, fără să pun în prealabil piciorul în vreo instituţie de creditare, să mă lămuresc cu lumea. M-am lămurit.

Jumătate de deceniu mai târziu am luat-o de la capăt cu capitalele europene. Mă interesează încotro duce istoria.

Îi văd de la început: tineri cu mitraliere patrulând prin oraş în grupuri de câte trei. Mă gândesc, nu ştiu de ce, la libertate, la egalitate, la fraternitate. “Charlie Hebdo” e, pur şi simplu, o dramă prea recentă.

Apoi mă obişnuiesc cu prezenţa lor, nu mă mai revoltă această buclă a civilizaţiei noastre, această întoarcere acolo unde n-ar fi trebuit să ne întoarcem: la tineri în uniforme pe străzile Parisului. Apoi mă revoltă că nu mă mai revoltă.

Apoi citesc titlurile ziarelor. La Paris există încă – slavă tuturor zeilor! – ziare. Se duc adevărate cruciade în coloanele gazetelor franţuzeşti în numele laicităţii. Sunt pline jurnalele de cuvinte inubliabile, de idei mari, de idei generoase şi de idei stupide, prefaţând un viitor înspăimântător. Infatigabili, ziariştii combat, combat, combat.

Apoi se lasă seara şi mă pierd în lumina nocturnelor. Am locuit cândva în Orientul Mijlociu. Trec din nou pe lângă trei tineri cu arme. Ştiu să mă uit în ochii unui om care poartă o mitralieră la piept. Mă uit în ochii lui “Libertate”, mă uit în ochii lui “Egalitate”, mă uit în ochii lui “Fraternitate”. Nu pot să vă deconspir ce am văzut.

Nici atunci, nici acum nu mi-a plăcut Parisul până la delir. I-am străbătut străzile în deplinătatea raţiunii, fără să mă îmbăt cu vinul său, mai degrabă prudent, fără să îmi las inima să clacheze – nici din exces de cofeină, nici din exces de amor.

Acel gen necesar de tăcere

Şi atunci, şi acum m-au revoltat opulenţa din galeriile comerciale şi mizeria la care sunt condamnaţi cei excluşi. E şi mai multă mizerie în deceniul acesta pe bătrânul nostru continent.

Nici atunci, nici acum nu i-am căutat mansarda lui Cioran pe Strada Odeon. Nici atunci, nici acum nu m-am recules la mormântul lui Morrison. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum acel gen necesar de tăcere.

M-a bucurat numărul în scădere al turiştilor întâlniţi pe drum, îndeosebi americani. E de înţeles: nu se face turism urban iarna. Aşa este: nu se face. Dacă eşti însă în căutarea a altceva – a unui înţeles al epocii tale – ai anumite obligaţii. Pentru început, eşti obligat să nu stai acasă.

Nu e recomandat, dar nu e nici exclus să urmăreşti, ca Brando în filmul lui Bertolucci, o femeie tânără şi foarte frumoasă, să intri cu ea într-un apartament necunoscut şi acolo să dansaţi tango sau să faceţi dragoste, chiar şi cu riscul ca la sfârşit să fii ucis.

Şi n-avea dreptate nici Dalida, a trecut până şi epoca aceloraşi fraze, a bomboanelor, a caramelelor, a ciocolatei, a vorbelor în vânt, a magiei, a stelelor care se aprind în ritmul unor respiraţii. Da, s-au sfârşit visele.apris

Sunt mai puţine viori care se aud şi mai puţini trandafiri care zboară frânt peste Sena. Sunt mai puţini îndrăgostiţi în februarie la Paris. Sunt mai puţine femei sărutate de bărbaţii lor sub felinare. Tot mai puţini bărbaţi au răbdare să înţeleagă o femeie în nopţile acestui oraş. Şi tot mai puţini domni sunt dispuşi să implore, sfâşietor, să nu fie părăsiţi. Şi muzica franţuzească e tot mai departe de ea însăşi. Avem tot mai puţine lucruri sfinte şi asta – aşa se spune – e mai bine.

Parizienii nu s-au schimbat: par cu desăvârşire politicoşi. Simulează doar. Altădată, te snobează chiar fără să se mai obosească să pară că le pasă. Nu sunt cei mai agreabili oameni din lume, încântaţi de ei, ca şi cum ei ar fi făcut istoria. N-au făcut ei istoria. Şi Parisul e tot mai mult, tot mai radical, tot mai dureros despre alte decenii – tot mai vechi.

Se scriu şi se citesc cărţi, se joacă şi se priveşte teatru şi cinema, se dau şi se ascultă concerte, dar ceva – iată – lipseşte. Ceva va continua să lipsească.

Când şi când, câte un artist mai coboară pentru totdeauna în Sena, dar la drept vorbind sunt tot mai puţini – poate ultimii romantici. Şi atunci când îi primeşte în braţele sale, Sena pare mai tristă.

Apoi continuă să separe malul stâng de malul drept, până la sfârşit.

16
/02
/18

Inspirat de o însemnare a criticului literar Paul Cernat, Răzvan Petrescu, unul dintre cei mai valoroși scriitori contemporani români, și-a amintit de “colosala” echipă redacțională care popula editura Cartea Românească în anii 80 și, prin ricoșeu, de rolul... purificator al dublei cenzuri din acele vremuri. Un articol savuros pe care nu-l puteam lăsa să se topească în negura subsolurilor rețelelor de socializare.

24
/01
/18

Un vecin a trăit 92 de ani şi sărbătorea Ziua Naţională, invitându-şi megieşii la o ţuică fiartă. Nu era băutor. Fusese, la viaţa lui, un jandarm şi un miliţian de legendă, un fel de Wyatt Earp local. Provenea din zona Argeşului şi citea fără ochelari la peste 90 de ani.

23
/01
/18

Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim. Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.

09
/01
/18

Până ieri aveam o părere destul de bună în legătură cu gradul de civilizație pe care îl posed. Un post TV de largă respiraţie, cel mai urmărit și în 2017, mi-a făcut-o țăndări.

19
/12
/17

M-am simțit întotdeauna un străin în România. Nu sunt patriot de ocazie, nu mă bat cu nicio cărămidă în piept, am văzut și munți mai înalți decât Carpații, și mări mai frumoase decât Neagra, și oameni mai luminoși și mai buni.

19
/12
/17

Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Cei mici urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri, iar tradiţia a rămas. După ce mai creşteai, puteai să încerci  ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.

17
/12
/17

Sincer, când v-a plăcut ultima dată de România? Sau mai degrabă ”România e o țară grozavă, păcat că e locuită”? Când v-ați simțit foarte „împreună“ cu alți români? (Nu la sentimentul colectiv de ”vai de noi” mă refer).

29
/08
/17

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

25
/08
/17

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

24
/08
/17

Driblând pe cât îmi permite talentul balonul de săpun al misoginismului, la ceas de dimineaţă răcoroasă am ajuns la concluzia că între bărbați și femei este o diferență uriașă, primii fiind adevărați campioni în materie de bun gust, cel puțin la nivel de teorie, atunci când vor să-și aleagă partenera pentru o viață, o noapte, o oră, două minute…

23
/08
/17

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede.

Page 1 of 812345...Last »