Din nou, Parisul
https://www.ziarulmetropolis.ro/din-nou-parisul/

Rândurile care urmează spun povestea oraşului pe care l-am părăsit în vara anului 2009 doar pentru a-l regăsi în iarna anului 2015.

Un articol de Andrei Crăciun|10 Februarie 2015

Nu ştiu dacă aţi observat, seduşi de realitatea că ne aflăm în mileniul al treilea, că a trecut deja un deceniu şi jumătate din secolul curent. Putem folosi fără să greşim observaţii din sfârşitul deceniului anterior.

Aşadar, la sfârşitul deceniului anterior eram tânăr, credeam în eternitatea prezentului, fără să am, totodată, ipohondru incurabil cum mă aflu, nicio îndoială că până la treizeci de ani mă voi fi sfârşit discret, în deplin acord cu părerea mea despre lume, viaţă şi moarte. Mă grăbeam. Realitatea e că mi-am supravieţuit.

Pe vremea aceea, oamenii îşi investeau micile economii sau de-a dreptul câştigurile întregi în imobiliare. Luau credite bancare, cumpărau pământ, vindeau pământ, se mutau de la o cameră la două camere sau de la două la trei şi tot aşa. Eu rămâneam în celula mea din mahalaua Teilor şi plecam de toţi banii, fără să pun în prealabil piciorul în vreo instituţie de creditare, să mă lămuresc cu lumea. M-am lămurit.

Jumătate de deceniu mai târziu am luat-o de la capăt cu capitalele europene. Mă interesează încotro duce istoria.

Îi văd de la început: tineri cu mitraliere patrulând prin oraş în grupuri de câte trei. Mă gândesc, nu ştiu de ce, la libertate, la egalitate, la fraternitate. “Charlie Hebdo” e, pur şi simplu, o dramă prea recentă.

Apoi mă obişnuiesc cu prezenţa lor, nu mă mai revoltă această buclă a civilizaţiei noastre, această întoarcere acolo unde n-ar fi trebuit să ne întoarcem: la tineri în uniforme pe străzile Parisului. Apoi mă revoltă că nu mă mai revoltă.

Apoi citesc titlurile ziarelor. La Paris există încă – slavă tuturor zeilor! – ziare. Se duc adevărate cruciade în coloanele gazetelor franţuzeşti în numele laicităţii. Sunt pline jurnalele de cuvinte inubliabile, de idei mari, de idei generoase şi de idei stupide, prefaţând un viitor înspăimântător. Infatigabili, ziariştii combat, combat, combat.

Apoi se lasă seara şi mă pierd în lumina nocturnelor. Am locuit cândva în Orientul Mijlociu. Trec din nou pe lângă trei tineri cu arme. Ştiu să mă uit în ochii unui om care poartă o mitralieră la piept. Mă uit în ochii lui “Libertate”, mă uit în ochii lui “Egalitate”, mă uit în ochii lui “Fraternitate”. Nu pot să vă deconspir ce am văzut.

Nici atunci, nici acum nu mi-a plăcut Parisul până la delir. I-am străbătut străzile în deplinătatea raţiunii, fără să mă îmbăt cu vinul său, mai degrabă prudent, fără să îmi las inima să clacheze – nici din exces de cofeină, nici din exces de amor.

Acel gen necesar de tăcere

Şi atunci, şi acum m-au revoltat opulenţa din galeriile comerciale şi mizeria la care sunt condamnaţi cei excluşi. E şi mai multă mizerie în deceniul acesta pe bătrânul nostru continent.

Nici atunci, nici acum nu i-am căutat mansarda lui Cioran pe Strada Odeon. Nici atunci, nici acum nu m-am recules la mormântul lui Morrison. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum acel gen necesar de tăcere.

M-a bucurat numărul în scădere al turiştilor întâlniţi pe drum, îndeosebi americani. E de înţeles: nu se face turism urban iarna. Aşa este: nu se face. Dacă eşti însă în căutarea a altceva – a unui înţeles al epocii tale – ai anumite obligaţii. Pentru început, eşti obligat să nu stai acasă.

Nu e recomandat, dar nu e nici exclus să urmăreşti, ca Brando în filmul lui Bertolucci, o femeie tânără şi foarte frumoasă, să intri cu ea într-un apartament necunoscut şi acolo să dansaţi tango sau să faceţi dragoste, chiar şi cu riscul ca la sfârşit să fii ucis.

Şi n-avea dreptate nici Dalida, a trecut până şi epoca aceloraşi fraze, a bomboanelor, a caramelelor, a ciocolatei, a vorbelor în vânt, a magiei, a stelelor care se aprind în ritmul unor respiraţii. Da, s-au sfârşit visele.apris

Sunt mai puţine viori care se aud şi mai puţini trandafiri care zboară frânt peste Sena. Sunt mai puţini îndrăgostiţi în februarie la Paris. Sunt mai puţine femei sărutate de bărbaţii lor sub felinare. Tot mai puţini bărbaţi au răbdare să înţeleagă o femeie în nopţile acestui oraş. Şi tot mai puţini domni sunt dispuşi să implore, sfâşietor, să nu fie părăsiţi. Şi muzica franţuzească e tot mai departe de ea însăşi. Avem tot mai puţine lucruri sfinte şi asta – aşa se spune – e mai bine.

Parizienii nu s-au schimbat: par cu desăvârşire politicoşi. Simulează doar. Altădată, te snobează chiar fără să se mai obosească să pară că le pasă. Nu sunt cei mai agreabili oameni din lume, încântaţi de ei, ca şi cum ei ar fi făcut istoria. N-au făcut ei istoria. Şi Parisul e tot mai mult, tot mai radical, tot mai dureros despre alte decenii – tot mai vechi.

Se scriu şi se citesc cărţi, se joacă şi se priveşte teatru şi cinema, se dau şi se ascultă concerte, dar ceva – iată – lipseşte. Ceva va continua să lipsească.

Când şi când, câte un artist mai coboară pentru totdeauna în Sena, dar la drept vorbind sunt tot mai puţini – poate ultimii romantici. Şi atunci când îi primeşte în braţele sale, Sena pare mai tristă.

Apoi continuă să separe malul stâng de malul drept, până la sfârşit.

25
/05
/18

Dacă viaţa mă plasează de cele mai multe ori în contexte plăcute, eu am grijă să fac pe dos. Să stai în autobuz lângă o femeie, nici urâtă nici frumoasă, nici tânără dar nici foarte matură, care vorbeşte la telefon nu pare să reprezinte o alegere greşită. Doar că femeia vorbeşte şi nu pare deranjată că toată lumea din autobuz află cum viaţa ei sentimentală, socială, sexuală, a fost distrusă de un terchea-berchea de bărbat.

23
/05
/18

Am dorit totdeauna să am în curte cireşi şi m-am străduit ani în şir să-mi realizez visul. Cei mai mulţi s-au uscat. A rămas primul pe care l-am sădit. Fiind bolnav, anul acesta nu m-am putut bucura de florile sale. Nu le-am văzut.

22
/05
/18

Nu mai e cu noi Lucian Pintilie! Mă feresc să folosesc alt cuvânt, altă formulă. Zic doar „nu mai e cu noi Lucian Pintilie!”, pentru că nimic din exprimările comune n-ar fi compatibil cu cel care a fost reperul esențial, sine qua non, de la primul la cel mai recent „val” al cinematografiei românești.

16
/05
/18

Regizorul de teatru și film Lucian Pintilie a murit miercuri, la vârsta de 84 de ani, la Spitalul Elias din București. El lasă în urmă o serie de spectacole de teatru, în țară și străinătate, care au făcut istorie, iar opera sa cinematografică a fost una din cele mai importante din estul Europei.

15
/05
/18

Moto: „Nu se termină niciodată, fiule, nu se mai termină…”

09
/05
/18

ANALIZĂ În afară de prezența în competiția de la Cannes în 2017, ce au în comun filme precum „The Square”, „Loveless”, „The Killing of a Sacred Deer”, „You Were Never Really Here” și „Happy End”? Reprezintă un cinema cinic, sentențios și intimidant cu spectatorul.

03
/05
/18

“Onorabili concetățeni, fraților, iertați-mă fraților, dacă sunt mișcat, dacă emoțiunea m-a tulburat așa de tare, suindu-mă la această tribună, pentru a vă spsune și eu, ca orice român, ca orice fiu al țării sale, în aceste momente solemne că mă gândesc la țărișoara mea, la România, la fericirea ei, la progresul ei, la viitorul ei... (...)” – Cațavencu, O scrisoare pierdută.

03
/05
/18

Astăzi, 3 mai, este celebrată Ziua mondială a libertăţii presei. Pare și un bun prilej pentru a ne aminti câteva dintre bancurile, scenetele și „șopârlele” de altădată.

25
/04
/18

Întrucât azi a fost ziua de naștere a nefamilistului Andy Bell și, posibil, va fi ultima zi la postul public (dacă nu cumva a fost chiar aseară!) pentru simpaticului 4ru (Dragoș Pătraru, pentru generația care a cântat în Piață, în urmă cu 28 de ani, Imnul Golanilor), susțin cu tărie de caracter, dar fără argumente irefutabile, că mult așteptatul miting pentru susținerea familiei tradiționale ar merita un imn oficial cu titlul Oh L'Amour.

12
/04
/18

OPINIE Competiția ediției din 2018 a Festivalului de la Cannes combină câteva nume consacrate și obișnuiți mai noi sau mai vechi ai Croazetei cu cineaști care concurează pentru prima dată pentru Palme d'Or sau chiar aflați la debut. Niciun lungmetraj românesc în selecția din acest an.

28
/03
/18

OPINIE Dominată de filmul „Un pas în urma serafimilor” și afectată în desfășurarea sa de rigorile transmisiei în direct la televiziune, cea de-a 12-a ediție a Galei Premiilor Gopo a reflectat ceva din situația de moment a cinematografiei române.

05
/03
/18

OPINIE Sincer, nu înțeleg snobismul multor cinefili sau prieteni cunoscători de cinema, exprimat în special pe Facebook, față de Oscaruri. Premiile Oscar sunt ceea ce sunt, și asta de mulți ani, dacă nu dintotdeauna.

Page 1 of 912345...Last »