Vivien Leigh. Grădina secretă a Lamiei Beligan
https://www.ziarulmetropolis.ro/vivien-leigh-gradina-secreta-a-lamiei-beligan/

„Cred cu tărie că artiştii vor moşteni pământul şi lumea întreagă va fi o grădină.” (Vivien Leigh). Am descoperit recent spectacolul Vivien Leigh, ultima conferinţă de presă, în regia Lianei Ceterchi, cu Lamia Beligan în rolul celebrei actriţe britanice. Spectacolul, a cărui premieră a avut loc la Teatrul Excelsior în 2016 este acum găzduit de Teatrul Naţional în cadrul programului „Uşi deschise pentru toţi”.

Un articol de Andreea Nanu|19 decembrie 2017

Piesa scrisă de Marcy Lafferty ne aduce în față o Vivien Leigh „secretă”, persoana din spatele personajului care ni se destăinuie într-un dialog cu jurnaliștii, la o ultimă conferință de presă ținută la Londra, în 1960.

Nu este Vivien Leigh din Pe aripile vântului (1939), lungmetrajul care i-a adus un Oscar pentru rolul Scarlett O’Hara, nici  interpreta lui Blanche DuBois din Un tramvai numit dorință (1951), nici măcar Doamna O, întrucât actrița britanică divorțase între timp de Sir Lauwrence Oliver. Este o Vivien Leigh la apus de carieră și de viață, fragilizată de boală și de eșecurile personale. Cu toate acestea, descoperim în același timp o personalitate puternică cu un destin pe măsură, a cărui traiectorie de o rară amplitudine în istoria teatrului și a filmului ne face să remarcăm validitatea dictonului „caracterul îți este destin.” Chiar Vivien Leigh mărturisește acest lucru printr-o frază leitmotiv: „sunt gata să îmi asum răspunderea pentru faptele mele”.

Argumentul spectacolului este, desigur, unul evocator. Nu este niciodată prea mult să vrei să readuci în actualitate un mare artist, mai ales atunci când activitatea sa a marcat atât de puternic și de durabil istoria Teatrului. Am descoperit, odată cu viața lui Vivien Leigh, o extraordinară actriță, Lamia Beligan, care asumă provocarea de a da viață unui personaj complicat, într-un puzzle de trăiri și emoții, de evenimente care au construit laolaltă un chip, o viață, un destin deopotrivă celebru și tragic. În Vivien Leigh, Lamia Beligan face un formidabil rol de compoziție, construindu-l cu migală, cu atenție față de nuanțe.

Vivien Leigh

Lamia Beligan, in Vivien Leigh: Ultima conferință de presă

În momentul în care ești singur pe scenă (așa cum, de fapt, și Vivien Leigh a fost în mare măsură în viața pe care și-a ales-o), nu poți conta decât pe tine însuți, pe propriile resurse spirituale și fizice, mobilizate într-un efort amplu de reconstrucție a personajului care, pentru a trăi, pentru a căpăta consistență și pentru a convinge publicul, trebuie să se reinventeze la fiecare replică și cu fiecare gest, dăruindu-se complet, fără să precupețească nici un efort. Să duci un spectacol de unul singur – one woman show – neavând la îndemână decât resorturile propriei ființe pe care, oricât de paradoxal ar părea, le recapeți pe măsură ce înveți să le dăruiești celor care te privesc, în încercarea de a transmite o poveste.

Spectacolul „alergătorului de cursă lungă” ar fi o descriere potrivită pentru acest rol. Lamia Beligan face într-adevăr un tur de forță, lăsându-se ghidată de regia și coregrafia Lianei Ceterchi. O coregrafie ingenioasă care arată și sugerează, expune și ascunde, pune în mișcare imaginația dar îndeamnă și la retragere reflexivă în fața unei vieți re-povestite în cifru poetic, ca o parabolă.

Evenimențialul poate fi ușor reconstituit cu ajutorul unei biografii, nu este nevoie să insistăm asupra lui când vorbim despre Vivien Leigh. Însă există o viață care se strecoară printre rânduri, printre ceea ce numim îndeobște liniile de forță ale destinului. Ei bine, scenariul pune foarte bine în valoare elementele secundare, recuperând simpla cronologie într-o cheie a semnificațiilor care ar putea să treacă neobservate în ochii publicului neavizat. Lamia Beligan face un efort de „sublimare” a personajului Vivien Leigh, extrăgându-i esențele prețioase cu forță expresivă dar și printr-o discretă decantare.

Cum este să intri în pielea personajului? Lamia Beligan asumă această provocare reușind să rămână ea însăși, dincolo de straturile suprapuse ale draperiei-ecran pe care sunt proiectate secvențe din filmele în care Vivien Leigh a fost protagonistă. Lamia Beligan păstrează echilibrul fragil dintre principal și secundar, jucând abil pe registrele de timp și pe spațiile ingenios decupate scenic. Recreează, cu ajutorul regiei și al jocurilor scenice, prezențe secunde, de „suport”, care dau adâncime monologului. Întregul joc e construit pe contraste, între emoții și stări sufletești, ca tot atâtea probe ale umanului pe calea împlinirii vocației. Nu este un simplu rol, ci, așa cum spune chiar Lamia Beligan, o călătorie interioară, o explorare a ființei umane, un laborator pentru care biografia reprezintă numai începutul.

…Începutul monologului mi s-a părut emblematic pentru Vivien Leigh ca actor dar și pentru teatrul înțeles ca destin, ca misiune pe care actrița britanică și-a asumat-o și pe care a construit-o programatic, cu prețul unor sacrificii greu de imaginat. Cu „inimile frânte”, spune Vivien, și merge mai departe fără regrete, cu încredere totală în clipa prezentă, în deciziile pe care le putem lua astăzi, luminate dacă nu de succesul imediat, măcar de speranța zilei de mâine. „Și mâine este o zi” nu e doar o replică de film, ci simfonia unui destin, o morală de viață de care Vivien Leigh nu s-a dezis niciodată. Există, în ciuda capriciilor noastre, constante pe care nu le putem nega, fiindcă ele ne fac să fim ceea ce suntem. Pentru Vivien, viața se poate rezuma ușor în câteva constante conducătoare: actoria și marea iubire pentru Sir Lawrence Olivier. Leigh nu și-a dorit să fie un star de cinema, chiar dacă frumusețea neobișnuită și lumea filmului au condamnat-o la un succes uimitor. Dar un succes pe care l-a folosit drept trambulină pentru a ajunge la o profunzime dramatică, recompensată în cele din urmă cu Oscarul pentru rolul principal feminin din producția, atât de criticată în epocă, Un tramvai numit dorință.

Lamia Beligan traversează cu eleganță și cu feminitate vârstele lui Vivien Leigh, diferitele perioade artistice dar și cele din viața personală, cu suișurile și, mai ales, cu prăbușirile vertiginoase: tuberculoza, pierderea unui copil, tulburările psihice (tratate dur cu șocuri electrice), destrămarea unei căsătorii pentru care a sacrificat totul, riscând chiar marginalizarea într-o societate americană (încă) puritană, al cărei conservatorism atinge până și platourile de filmare.

Vivien Leigh, 1958 (sursa: wikipedia)

Lamia Beligan păstrează unitatea contrastelor, reflectând ca într-o oglindă fețele personajului Vivien Leigh, cel real și cel pe care însăși actrița britanică și l-a construit prin multitudinea de roluri interpretate. Este dificil să transmiți emoție într-un registru atât de complet rămânând în același timp un actor profesionist care-și interpretează, de la o distanță salubră – chiar dacă infinitezimală pentru public – partitura. Partitura acestei vieți pe care Lamia Beligan o evocă cu pasiune se aseamănă unei Fugi de mai multe voci – o cantată de Bach, sau un recviem nu doar pentru o mare actriță, pentru o legendă al cărei spirit rămâne emblematic, ci pentru Teatru în general, pentru scena de care lumea noastră are atâta nevoie. De ce?

Fiindcă Teatrul va fi mereu un spațiu privilegiat al exercițiilor de sinceritate și de libertate. Vom avea întotdeauna nevoie de un loc în care să ne refugiem cu spiritul, în care să visăm și să reflectăm la ceea ce este cu adevărat important. Teatrul va rămâne acel „atelier” (la fel ca numele sălii de la TNB în care veți vedea spectacolul Vivien Leigh) al descoperirii celuilalt, și mai ales, al descoperirii de sine. Explorarea sinelui se însoțește, atunci când este autentică, de o uimire copilăroasă, de o forță inocentă care catalizează apoi felul în care purtăm un dialog cu oamenii. Am recunoscut această forță dublată de inocență în dialogul atât de autentic al Lamiei Beligan cu sala, în spațiul intim al Atelierului, acolo unde nu există plasă de siguranță nici cortină salvatoare, ci dimpotrivă, expunere totală, în adevărul personal și al artei căreia i te dăruiești. „Vivien e în mine și nu aștepta decât să-i dau viață.”

Există un fir roșu care leagă trei personaje, Scarlet, Vivien Leigh și Lamia Beligan: curajul! Leigh spunea despre Scarlett că admirabil la ea era curajul. Într-adevăr, este memorabil curajul Lamiei Beligan de a o întruchipa pe Vivien Leigh, într-o continuă strădanie de a o depăși, de a se auto-depăși. În „Ultima conferință de presă” asistăm la nașterea unui personaj dar și la o tulburătoare confesiune artistică, o mărturisire de credință într-un spectacol de măiestrie interpretativă și regizorală, de virtuozitate și de frumusețe care vindecă și purifică; un recital – jardin secret pe care Lamia Beligan o cultivă cu har și pasiune.

Vivien Leigh: Ultima conferință de presă

de Marcy Lafferty

Traducere: Lamia Beligan

Regie: Liana Ceterchi

Scenografie: Liana Ceterchi

Regia tehnică: Cristian Paraschivescu

Foto: Vivien Leigh: Ultima conferință de presă -Florin Ghioca, TNB

25
/01
/24

Marți, 30 ianuarie, începând cu ora 11:00, la Sala „Ileana Berlogea”, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale va sărbători Ziua Universității și a patronului său spiritual, Ion Luca Caragiale.

25
/01
/24

Duminică, 28 ianuarie (de la 17.00), primul concert al anului 2024 din stagiunea Orchestrei de Muzică Populară Radio îi este dedicat memoriei actriței NATAȘA RAAB, prezentatoare a nenumeroase concerte pe scena Sălii Radio.

25
/01
/24

Muzica și poveștile se întâlnesc la Teatrelli într-un nou concept de spectacol sonor, creat de Mădălina Pavăl și Alexei Țurcan, împreună cu alți 10 muzicieni talentați. GAZDA redefinește sonoritățile românești și propune spectatorilor un alt mod de a se bucura de muzică – umăr lângă umăr cu artiștii răspândiți prin sala transformată într-o sufragerie, pregătiți să dăruiască povești din culisele creației.

25
/01
/24

Festivalul DIPLOMA Show, un proiect The Institute, lansează seria de podcasturi Friends of the Arts, produsă de Black Rhino Radio și moderată de Artemisa Pascu. Friends of the Arts - A DIPLOMA Show Podcast continuă misiunea proiectului de a promova și susține tinerii artiști, designeri și arhitecți.

25
/01
/24

Gaep anunță reprezentarea lui Théo Massoulier. Artistul stabilit la Lyon este cunoscut pentru asamblaje în care coexistă elemente minerale, plante și artefacte și care fac trimitere la culturile biologice din laborator sau la mici matrice prebiotice. Recent, el a început să dezvolte o serie de picturi cu basoreliefuri inedite, acționate magnetic. Prima lui expoziție personală la Gaep – și prima din București – se va deschide la finalul lunii februarie.

24
/01
/24

Despre “Klaus & Barroso” – ce a fost asta, frate Bogdan Theodor Olteanu? Acum, pe bune? Ce a fost asta? M-ai pus într-o situație tare complicată. Dar, vorba cântecului: “Frate, frate, la bine și la greu”, scrie Vasile Ernu, despre cel mai discutat film românesc din această lună.

23
/01
/24

CRONICĂ DE FILM În noul său lungmetraj, “Familiar” (2023), Călin Peter Netzer pare că încearcă să reia formula de succes din “Poziţia copilului” (2013), filmul cu care a câştigat Ursul de Aur la Berlinale.

23
/01
/24

ISTORIA ne ajută să călătorim în trecutul persoanelor, familiilor, comunităților, popoarelor, Lumii întregi. Ea ne învăţă să întelegem o hartă, o haină, o clădire, o ruină, o fotografie, o gravură, un document vechi, o piesă de muzeu sau chiar un tablou. Cine ştie Istorie, va înțelege mai bine comunitatea şi lumea în care trăieşte azi!

23
/01
/24

Miercuri, 24 ianuarie, ziua în care Unirea Principatelor Române este celebrată la nivel național prin numeroase festivități și manifestări culturale, ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București oferă publicului oportunitatea de a descoperi tainele limbajului universal al artei prin intermediul expoziției momentului, „Universul lui Salvador Dalí”, deschisă la Hanul Gabroveni din centrul Capitalei.

22
/01
/24

Teatrul Național „I.L. Caragiale” București își începe anul în Sala Mare, cu „Opera de trei parale” de Bertolt Brecht, această ars poetica și demonstrație practică a teatrului epic, acest punct de cotitură teatral, tablă de șah cu toți pionii murdari, busolă morală fără ac, și matrioșkă a răului.