Cristina Modreanu: ”Refuzul noului poate fi justificat doar de blocajul mental al producătorilor de teatru”
http://www.ziarulmetropolis.ro/cristina-modreanu-critic-de-teatru-publicul-e-ultimul-vinovat/

Criticul de teatru Cristina Modreanu vorbeşte despre cea mai recentă carte a sa, despre cât de avansat este teatrul la New York şi despre importanţa călătoriilor, pentru a vedea spectacolele pe viu.

Un articol de Judy Florescu|12 August 2014

Documentată la faţa locului, în New York, şi incluzând numeroase referinţe academice, dar şi foarte personale, cartea Utopii performative, de Cristina Modreanu, oferă o imagine la zi a scenei americane contemporane, prin intermediul artiştilor ei radicali. Cartea, aparută la editura Humanitas în colectia “Eseu”, oferă o imagine la zi a scenei americane contemporane, prin intermediul artiștilor ei radicali și a apărut cu sprijinul Asociației Române pentru Promovarea Artelor Spectacolului și co-finanțare UNITER din timbrul teatral.

Judy Florescu: Ați scris cartea „Utopii performative” la New York?

Cristina Modreanu: Am avut șansa să am o bursă Fulbright în anul academic 2011-2012. Deși urmăream de ceva vreme teatrul american, în special cel new-yorkez, acel an petrecut în lumea academică  la New York University și complet integrată în mișcarea teatrală de acolo, m-a ajutat foarte mult să clasific informațiile pe care le aveam și m-a ajutat să înțeleg cum se dezvoltă scena americană, dat fiind că reperele pe care le avusesem înainte din România erau foarte învechite.

Ultima carte despre teatrul american apărută in limba română era cea a doamnei Ileana Berlogea din 1978. Mi-am dat seama că între timp se întâmplaseră foarte multe lucruri și mi-am dorit să reactualizez informațiile despre teatrul american și să comentez prin filtrul propriu cum arată azi avangarda teatrală. Cartea este urmarea acestui proiect finanțat de Fulbright.

Între timp am început să și predau și-mi dau seama că studenților mei le lipsește foarte mult informația despre scena contemporană din toată lumea și mi se pare că trebuie să li se dea cât mai multe instrumente pentru a afla aceste lucruri înainte de a-și începe propriile cariere, fie artistice, fie manageriale. În teatrul românesc, metoda principală, cea stanislavskiană, are practic un fel de monopol și foarte puțini studenți reușesc să afle despre alte tipuri de teatru. Ele există și sunt interesante și ei ar putea fi la fel de pasionați de ele dacă le-ar cunoaște.

Cristina Modreanu

Cât de avansate sunt artele spectacolului la New York, din punct de vedere al tehnologiei?

Foarte avansate. Cercetările în general sunt foarte avansate în tehnică, în știință, iar artiștii, mai ales cei din zona de avangardă, incorporează rapid toate noile descoperiri. Artiștii de acolo au acest gust pentru risc.

Este un risc să introduci noile tehnologii într-un spectacol,  pentru că s-ar putea să nu facă parte organic din structura acestui spectacol și atunci trebuie să fii foarte sigur că ai ceva de spus numai cu aceste mijloace sau că ele te ajută în mod esențial atunci când construiești un spectacol ca să le folosești justificat. Nu toată lumea reușește asta, dar unii dintre artiști reușesc foarte bine și produc spectacole care sunt foarte avansate, dar nu atât de avansate încât oamenii să nu le înțeleagă. De fapt, spectatorii sunt adesea mai obișnuiți cu noile tehnologii decât unii dintre artiști.

De unde au românii această rigiditate când vine vorba despre formele noi ale teatrului?

Nu am făcut cercetări pe tema asta, deci n-aș putea să afirm că este o trăsătură națională sau nu. În orice caz, ceea ce pot spune e că publicul e ultimul vinovat. Dacă nu este expus la tot felul de forme de teatru, publicul nu are cum să le cunoască.

Acest refuz al noului nu poate fi justificat decât de blocajul mental al celor care produc teatru azi în România. Oamenii care fac deciziile de repertoriu și deciziile de prezentări în festivaluri ale spectacolelor se opun practic ideii de a arăta publicului ceva nou, iar prin asta îi condamnă pe spectatori să vadă același tip de spectacole la nesfârșit.

Cum apreciați teatrul independent și cum vedeți evoluția sa în România?

Îl apreciez în primul rând pentru că este o formă de normalitate, de aceea s-a și dezvoltat  foarte mult, practic a explodat dupa 2010. Acest teatru apare și se dezvoltă în mod organic, în mod firesc, prin înflorirea producțiilor de artiști ai școlilor de teatru, artiști care nu își mai găsesc de lucru pe piața oficială de teatru și atunci au inventat o altă piață, ceea ce mi se pare un lucru fabulos.

Este exact ce se întâmpla pe scena newyorkeză la finele anilor 50, începutul anilor 60, așa a apărut off-Broadway-ul. E foarte mult efort, e foarte multă investiție umană, de energie, de idei, de dorință, de pasiune de a face teatru. Mi se pare că zona teatrală independentă este zona cea mai vie a teatrului românesc în acest moment. Dacă azi aș fi producător, aș investi în special în acești oameni tineri cu foarte multă energie și cu dorință de a face teatru, fiindcă ei sunt viitorul.

10347083_254265048095321_6939738075059000246_n

Credeți că ar putea exista un critic specializat pe teatrul independent?

Evident că pot exista persoane care văd în mod special spectacole din zona independentă, dar care nu ar trebui să refuze să vadă alt tip de teatru. Dacă vezi doar spectacole mici, cu două personaje și fără nici un decor, nu poți nici măcar să apreciezi lipsa acelui decor pentru că nu știi ce semnifică. Nu-ți dai seama dacă e vorba de sărăcie sau e vorba de o opțiune, de o estetică pe care o propune spectacolul respectiv. Trebuie să vezi cât mai mult teatru și poți să-ți alegi să scrii despre un anumit tip de spectacol care îți place, dar cunoscând și celelalte tipuri de spectacole, nu neapărat respingându-le.

Credeți că ar fi posibilă aducerea unui spectacol de teatru din România la New York?

Inevitabil, când trăiești într-un alt oraș cel puțin 4-5 luni pe ani, ajungi să cunoști în special lumea spectacolului, cu care te și ocupi. Ce pot să spun este că structurile de prezentare de spectacol sunt foarte diferite la New York, adică sunt doar câteva teatre în sensul în care îl cunoaștem noi.

Există un singur teatru susținut de primăria orașului New York, Public Theater, restul sunt companii independente sau producători în sistem Broadway. Pe Broadway e imposibil să aduci un spectacol din România, acolo sunt reguli clare, producții gândite exclusiv ca să facă bani.

Într-un festival cum este Lincoln Center Festival, care prezintă adesea spectacole europene a putut fi prezentat un spectacol de-ale lui Silviu Purcărete „Danaidele”, dar asta se întâmpla la mijlocul anilor ’90. De atunci au mai fost produse doar off-Broadway piese românești, câteva spectacole cu texte ale Savianei Stănescu, stabilită la New York.

O inițiativă a ICR, pe vremea când era condus de Corina Șuteu, a fost de a pune în scenă noi piese românești printre care unele semnate de Bogdan Georgescu, Nicoleta Esinencu, ș.a.. Au fost produse de o companie new-yorkeză tot în Off Broadway. În rest, este destul de greu să intri pe aceste scene. E complicat sa duci spectacole produse în România pentru că sunt costuri foarte mari să le transporți peste ocean. La fel se întâmplă și invers.

Asta nu înseamnă că e imposibil, dar e un lucru pe care trebuie să-l faci cu foarte multă hotărâre și care trebuie planificat din timp. La New York spectacolele se anunță cu câteva luni înainte. Trebuie făcut un efort de promovare uriaș.

unnamed (4)

Ce producții românești ați recomanda americanilor?

Cred că mai degrabă texte românești din noul val de dramaturgie ar putea fi produse la New York, dar ele au nevoie de o traducere nu numai literară, ci și culturală cumva. Foarte multe dintre lucrurile care nouă ni se întâmplă în Estul Europei sunt mai greu de înțeles pentru americani, de aceea trebuie puse în alt context.

Cel mai util ar fi să fie regizate și jucate de artiști americani pentru că altfel problemele de limbă sunt foarte mari și traducerea ar fi destul de complicată. Ar mai fi potrivite și  spectacolele vizuale, dar noi nu excelăm în asta. În anii 1990, Purcărete se potrivea foarte bine, dar azi cred că sunt extrem de puține producții românești care ar putea fi prezentate la New York..

Cum este structura Festivalului de la Avignon față de cea a festivalului de la Sibiu? La nivel european, se pare că Festivalul de la Edinburgh ar fi pe primul loc, locul doi fiind ocupat de Festivalul de la Avignon, iar pe locul trei este situat Festivalul de la Sibiu.

Festivalurile de la Edinburgh și Avignon sunt foarte mari și știu că în România se spune des că Festivalul de la Sibiu ca fiind ar fi al treilea din Europa, dar nu știu care sunt cifrele care demonstrează asta. Într-adevăr, Festivalul de la Sibiu este cel mai mare festival din regiune, poate din Europa de Est.

Ca structură, festivalurile de la Edinburgh și Avignon sunt destul de similare în sensul că au o secțiune In și una Off. În secțiunea In se face o selecție oficială pe care un curator o operează și pe care el o argumentează. În secțiunea Off de la Avignon, respectiv Fringe de la Edinburgh, toată lumea poate să participe pe cont propriu, există un sistem bine pus la punct de zeci de ani, există un birou de coordonare.

Fiecare dintre artiștii participanți trebuie să se ocupe de propria cazare, propria masă în fiecare zi și de propria promovare, care este partea cea mai importantă. La Sibiu nu există aceste secțiuni In și Off, acolo există o secțiune de mari spectacole, care de obicei au loc la sediul teatrului sau la sediul casei de cultură și alte secțiuni de spectacole de stradă, de lecturi și conferințe, etc. Există o bogăție a programului de la Sibiu, dar care nu este structurată în In și Off.

Ce înseamnă promovarea teatrală în afară?

Lucrurile sunt destul de diferite. La Avignon, de exemplu, toți românii care ajung cu un spectacol au o mare problemă cu această promovare, pentru că acolo companiile își fac promovare zilnic, inclusiv împărțind fluturași pe stradă, lucru cu care noi nu suntem obișnuiți. La New York, nu ai cum să pătrunzi pe piață, dacă nu ai un publisher, o persoană care să țină legătura cu ziariștii specializați, să trimită comunicatele de presă, dar într-un fel care să fie foarte personalizat pentru fiecare ziarist în parte. În momentul în care unui artist îi apare o cronică în New York Times poate să fie sigur că sala va fi plină, dar e drum lung până acolo.

Ce părere aveți despre dispariția materialelor de presă în formatul tipărit în România?

Apariția internetului a șocat și a afectat media în print în toată lumea, nu numai la noi.  Din păcate noi nu ne-am revenit după acest șoc. Au dispărut foarte multe ziare tipărite și la Londra și la New York, dar marile ziare au știut să se replieze. New York Times, The Guardian au reușit să gândească politici care să nu afecteze apariția în print pentru că s-a dovedit că oamenii sunt în continuare atașați și de print. Sunt oameni care citesc și ziarele pe internet, dar vor și printuri. Soluțiile diferă.

În România a fost afectată cel mai mult partea de cultură, pentru că aici au dispărut foarte multe publicații, au dispărut pagini de cultură din majoritatea ziarelor. Eu am lucrat mai mult de 15 ani în presa scrisă și am văzut cum s-au dezvoltat și au apus aceste publicații, din păcate.

Cum a luat ființă proiectul Revista Scena.ro?

Mi-am dat seama de declinul presei culturale și mai ales că e nevoie de o publicație specializată și împreună cu un grup de colegi, cele mai importante voci din critica de teatru de la noi, ne-am gândit să realizăm o astfel de publicație în timpul Festivalului Național de Teatru, la care eu eram director atunci. Primul număr Scena.ro a apărut în noiembrie 2008. Magdalena Boiangiu i-a ales acest nume. Apoi în 2009 am început să public revista ca un proiect independent. Acesta este al șaselea an de apariție și am reușit cumva să convingem destui oameni că e un proiect important pentru teatrul românesc.

Centrele culturale ale altor țări la Bucureșit sunt partenerii noștri constanți. Foarte multe teatre au început să înțeleagă că  Scena.ro a devenit o platformă de vizibilitate pentru ele, așa încât au început să cumpere și publicitate în paginile revistei. Scena.ro e distribuită la nivel național, avem contracte cu librăriile Librarium și cu Librăriile Cărturești. Și avem și un website bilingv al revistei www.revistascena.ro. Din 2011 am început să edităm și cărți sub același brand.

Simțiți  că aveți anumite datorii morale față de cititori?

Dintotdeauna. Cu vârsta crește tot mai mult această responsabilitate, pe care o resimt când scriu despre un spectacol la care au muncit foarte mulți oameni. Fie că a ieșit bine, fie că a ieșit rău, există aceeași cantitate de muncă depusă pentru un spectacol prost ca și pentru unul bun.

Ca și critic, ai datoria să scrii în așa fel încât să nu-i rănești pe cei implicați în spectacol, dar în același timp să le spui adevărul și să-i plasezi într-un context mai larg, integrându-i în ceea ce știi despre teatru în general, despre ce alte spectacole au mai făcut. Un spectacol prost poate să fie un accident în cariera cuiva, nu trebuie să fie un capăt de țară și nici să ajungi să te bucuri că scrii despre el.

De unde nevoia dumneavoastră de a pleca mereu în străinătate și de a vedea spectacole?

Cred că este foarte periculos să te sufoci într-o singură cultură, mai ales în lumea de azi, în care oamenii din toate clasele sociale circulă foarte mult. În domeniul spectacolului este esențial să vezi spectacolele pe viu, așa că trebuie să mergi în locurile în care ele se joacă. Dacă un critic de film poate să se stabilească într-un oraș din România și să vadă toate filmele din lume, un critic de teatru nu poate să facă asta, pentru că dimensiunea vie a spectacolului este atât de importantă în teatru.

Apoi, în calitate de curator, lucrând cu festivalurile din România, dar nu numai, am nevoie să rămân conectată la rețelele profesionale, să particip la showcase-uri și la conferințte. Când călătorești, orizontul ți se deschide în foarte multe feluri. Această curiozitate constantă de a vedea lucruri noi este baza funcționării mele în viața profesională, dar este și baza funcționării mele ca om.

Foto cu Cristina Modreanu: Cornel Lazia, Alina Ușurelu

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »