Bianca Marinescu este o tânără actriţă emergentă, care conduce one-woman-show-ul „Peştii dorm?” de Jens Raschke, regia Tania Drăghici, ce poate fi văzut, la Sala Mică din Teatrul Metropolis.
Un articol de Teodora Florea|19 ianuarie 2024
Bianca Marinescu este absolventă de Actorie (Licență Artele spectacolului, promoția 2019 – 2022, prof. coord. Marius Gîlea) și studentă în anul II de Master – Arta Actorului, în cadrul U.N.A.T.C. „I.L. Caragiale”. Am invitat-o la un scurt interviu ca să aflăm mai multe despre cum își vede personajul, ce a învățat din procesul de lucru la spectacol, care au fost provocările și emoțiile pe care le-a întâlnit în realizarea lui.
T.F.: Cum se raportează personajul pe care îl interpretezi la tragedia din spectacol?
B.M.: Cred că este o tendință generală a adulților să minimizeze capacitatea de înțelegere a copiilor până într-o anumită vârstă. Ella simte cu siguranță tot ceea ce simțim și noi, doar că nu a învățat încă să își definească trăirile. Cu toate acestea, intuiția ei și absența unui filtru, specifice vârstei, o conduc în a spune lucrurilor pe nume, mult mai autentic decât am face-o ca adulți.
T.F.: Care e calitatea cea mai mare a Ellei ?
B.M.: Calitatea ei cea mai mare este curajul. Curajul de a pune întrebări, de a cerceta, de a nu lua de bună ceea ce îi spun adulții, ci de a îi provoca și chiar contrazice în unele momente, deschizându-le niște orizonturi la care nu s-ar fi gândit nici ei înainte. Curajul unui om mic de a pune probleme mari.
T.F.: Care este cea mai dificilă etapă, pentru ea, în acceptarea morții fratelui?
B.M.: Pe deasupra conștientizării faptului că Emil nu se va mai întoarce, cred că relația cu părinții este un plus de suferință și confuzie în viața Ellei. Cu toată atenția părinților îndreptată asupra lui Emil, Ella devine ceea ce psihologii denumesc ,,copil de sticlă” (în engleza – ,,glass child”). ,,Copilul de sticlă” este fratele/sora unei persoane care suferă de o boală gravă, care are dizabilități sau nevoi speciale și se simte invizibil în relația cu părinții, deoarece toată grija lor este îndreptată spre fratele sau sora sa. Eu am aflat de acest termen în documentarea mea despre personaj și recunosc faptul că m-a afectat doar citind despre acești copii. Am încercat să îmi imaginez ceea ce simt ei, lucru care nu poate fi descris în cuvinte, e un cumul de mai multe gânduri și sentimente: frica de abandon, sentimentul că sunt neglijați, vinovăția pe care o au deoarece uneori și-ar dori ca toată această atenție să se îndrepte asupra lor și apoi tristețea provocată de starea fraților/surorilor, suferința pe care o preiau de la părinți și asumarea unor responsabilități care nu ar trebui să fie pe umerii lor. Și Ella conține toate aceste straturi care se regăsesc în mintea și în sufletul unui ,,copil de sticlă” și cu toate acestea nu le vede nimeni, pentru că cei din jur privesc ,,prin el” , întocmai ca printr-o sticlă transparentă.
T.F.: Cum este, pentru tine, să duci singură un one-woman-show? Ai mai avut experiențe de genul până acum?
B.M.: Am mai avut o tentativă de a face un one woman show, pe care l-am și prezentat în ID Fest, dar avea doar 30 de minute și pe atunci nu știam exact cu ce se mănâncă. Acum, îmi place să glumesc spunând că un one woman show este „boss-ul final” al spectacolelor, ultimul nivel. Singur pe scenă. Sună înfricoșător acest cuvânt ,,singur”, dar asociat cu 1scenă”, care este un cuvânt pe care îl iubesc, a început să devină în fiecare zi puțin mai suportabil, până a devenit plăcut, pentru ca la final să devină necesar și revelator. Pentru mine este cea mai mare provocare din acești ani, poate una dintre cele mai mari provocări din tot parcursul meu ca actriță. Tu, cu tine și cu publicul… Este ceva ce cred că orice actor ar trebui să experimenteze măcar o dată în carieră.
T.F.: Cum a rezonat până acum publicul la momentele de rupere de poveste prin jocuri?
B.M.: Bineînțeles că a fost luat prin surprindere, iar eu am savurat de fiecare dată reacțiile diverse ale oamenilor din public. Au fost pentru mine lecție de actorie, dar și de viață. Interacțiunea cu publicul nu îmi permite o secundă să fiu în altă parte cu mintea, pentru că nu ești niciodată pregătit pentru ce îți poate oferi publicul din seara respectivă. A fost momentul în care am testat cel mai clar tot ceea ce am învățat în facultate despre a fi prezent, aici și acum.
Mă consider o fină observatoare a firii umane și acest spectacol a fost prilejul perfect de a cunoaște reacțiile oamenilor la suferință, precum și reacția Ellei la oamenii din fața ei. Ceea ce mă speria cel mai tare, incertitudinea reacției din partea publicului, a devenit prietena mea cea mai bună în acest spectacol, sursă de umor, de spontaneitate și de ,,a trăi” cu adevărat.
T.F.: Care replică este preferata ta și care este cea mai greu de interpretat?
B.M.: Cred ca replica mea preferată este cea care înglobează cel mai bine definiția unui ,,copil de sticlă”, este momentul în care Ella spune pentru prima dată cu voce tare faptul că se simte neiubită, tratată diferit față de fratele ei și îi mărturisește tatălui, care bineînțeles că o contrazice, încercând să îi explice de ce Emil a avut nevoie de atenție. Conversația dintre ei se termină cu Ella care afirmă: ,,Poate că tata are dreptate, poate că mama o să ma iubească mai mult acum că Emil nu mai este, chiar daca eu nu sunt bolnavă”. Este primul moment din spectacol în care îmi abțin cu greu lacrimile.
T.F.: Ce fel de public crezi că încearcă Teatrul Metropolis să-și fidelizeze?
B.M.: Este o inițiativă extraordinara de a deschide ușile teatrului actorilor tineri și de a promova cat mai multe spectacole cu aceștia, care, cu siguranță, atrag un public predominant format din generația tânără. Desigur, orice spectator, indiferent de vârstă, își poate găsi ceva cu care să rezoneze în toate spectacolele teatrului, însă este important ca acest domeniu să înceapă să se îngrijească real de ,,viitorii” lui actori si spectatori.
T.F.: Ce spectacol ai recomanda din stagiunea actuală?
B.M.: Aș recomanda ,,Balena” și aș putea să atribui acestui spectacol nenumărate adjective frumoase binemeritate, dar cea mai mare bucurie mi-o aduce prezența pe scenă a colegului meu Ștefan Radu, alături de care am navigat 3 ani de facultate. Știu că și el a muncit enorm ca să ajungă unde este acum și mă bucur de fiecare dată când unui coleg care a trecut prin aceleași încercări ale tânărului actor aflat la început de drum, îi este validată această muncă, alături de o echipă extraordinară.
