Diana Mihailopol, regizor: „Mie îmi lipsește poezia pe scenă“
http://www.ziarulmetropolis.ro/diana-mihailopol-regizor-mie-imi-lipseste-poezia-pe-scena/

Diana Mihailopol a fost recompensată cu Premiul UNITER pentru teatru radiofonic, pentru Două nuvele de Mihail Bulgakov: Ştergarul cu cocoş şi Beregata de oţel. Ea a semnat dramatizarea radiofonică şi regia artistică pentru această producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune, premiată la gala desfăşurată la sfârşitul lunii aprilie.

Un articol de Judy Florescu|14 Mai 2014

Deși nu este trecută pe afiș, Diana Mihailopol este și creatoarea spectacolului Marea iubire a lui Sebastian, uniunea elegantă și emoționantă dintre literatură și teatru, un adevărat regal teatral independent, în care strălucesc Rodica Mandache, mama regizoarei, și Marius Manole.

Pe 20 mai, de la ora 20.00, la Godot Cafe Teatru, în București, publicul este invitat în lumea actorilor de acum și de altădată, printr-un spectacol intitulat Doamna fără nimeni, cu aceeași distribuție și cu aceeași regie.

Judy Florescu: „Marea iubire a lui Sebastian” a avut premiera într-un spațiu deschis, la Terasa Motoare, un fost local de pe acoperișul Teatrului Național din București, în 2010.

Diana Mihailopol: A trecut un timp de atunci; el a plecat la drum ca spectacol independent. Pe vremea aceea, avea și o altă formă. Romanțele lui Eli Roman erau interpretate de actori. Nu semăna cu un exercițiu, dar, până la urmă, spectacolul a luat această formă stabilă și solidă.

Am format acest cuplu căruia îi dau viață Rodica Mandache și Marius Manole, pentru că sunt foarte compatibili pe scenă. Ei s-au întâlnit în Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, unde Marius Manole juca Romeo și Rodica Mandache juca doica, de altfel cel mai comic personaj de acolo. Și din momentul acela nu aveai cum să faci să nu fie împreună, să nu le dai viață pe scenă, cum se spune.

E un text care le-a făcut bine. A fost privit mai întâi ca un spectacol printre alte spectacole, ca un spectacol oarecare. A fost ceva mic, dar care a crescut în timp.

Cum a decurs spectacolul în aer liber, având în vedere că se joacă la Godot Café acum?

A fost bine. E un spectacol-lectură. Are oarecum o structură de café-teatru și a avut loc o chimie. Publicul s-a comportat ca într-un teatru.

Practic, prima întâlnire cu publicul a fost una favorabilă.

Da, și asta ne-a dat curaj să mergem mai departe. Ne-am dat seama că spectacolul are totuși o forță și poate face față unui teatru, chiar pe scenă italiană.

Care este motivul pentru care nu v-ați semnat pe afiș?

Nu a fost neapărat o neglijență… Nu mi-am dat seama de ce n-am semnat. A existat un moment de modestie al meu față de acest spectacol. Nu am vrut să rămân incognito față de public, dar mi-a păsat de el.

Am avut grijă de spectacol, chiar dacă nu am fost la toate repetițiile, fiindcă între timp am devenit mamă. Dar am ținut mereu legătura cu ei și am avut grijă ca spectacolul să nu rămână orfan. E un spectacol ocrotit și mă bucur că e foarte iubit de public.

În timpul repetițiilor a fost vreun moment care vi s-a întipărit în suflet?

Nu, dar înainte de 2010, când spectacolul era în lucru, am avut o vizionare la Teatrul Luni de la Green Hours. La final, am primit felicitări, am ascultat impresiile. La finalul vizionării, o doamnă extrem de distinsă, extrem de elegantă, i-a strâns mâna lui Marius Manole și i-a spus: „Știți momentul acela în care Mihail Sebastian e căutat de acea elevă?” Marius, foarte emoționat, a spus: „Da.” Și ea s-a recomandat ca fiind chiar acea elevă. Nu pot să mă pun în locul lui Marius Manole acum, dar am avut o reacție normală, destul de apatică. Nu am să uit acel moment. Spectacolul are îngerii lui păzitori și așa merge mai departe.

rodica_mandache_si_marius_manole._foto_oana_monica_nae

Rodica Mandache și Marius Manole, în „Marea iubire a lui Sebastian“. Foto: Oana Monica Nae

Iar acum veți pune în scenă „Doamna fără nimeni” tot la Godot Cafe-teatru, cu premiera pe 20 mai, de la ora 20.00. Cum s-a născut acest nou spectacol?

„Doamna fără nimeni” va fi cu aceeași distribuție (Rodica Mandache și cu Marius Manole). Lucrăm de mult la acest spectacol. A mai avut o propunere de titlu: „Actor, copil fugit din jocuri” inspirat dintr-un vers de-al lui Nichita Stănescu.

E un spectacol de proză, de poezie, un colaj de texte, tot ce are legătură cu arta actorului, cu actorii, cu teatrul și cu sacrificiul pe care ei îl aduc pe scenă, cu acea jertfă în fața publicului, seară de seară.

Cred că ei formează cuplul potrivit. Această nouă montare nu are legătură cu spectacolul „Marea iubire a lui Sebastian”, nu m-am inspirat din el sau poate că nu mi-am dat seama că m-a inspirat.

Ne dorim ca „Doamna fără nimeni” să bucure. Cred că publicul are mare nevoie de poezie, iar în momentul ăsta mie îmi lipsește poezia pe scenă. Nu știu dacă e din cauza educației, dar eu am crescut cu multă poezie în jur. Am simțit că trebuie să aducem un omagiu publicului și oamenilor din teatru.

Revenind la „Marea iubire a lui Sebastian” – spectacolul a inspirat un alt spectacol în 2011, „Misterul Sebastian”.

Nu știu dacă l-a inspirat, dar l-am văzut și mi-a plăcut. Cred că a fost primul spectacol pe care l-am văzut după ce am venit mamă. A fost frumos. Am înțeles că nu se mai joacă. Era un document necesar. Frumos a fost că a fost construit din actori, adică din lumea lui – cu fragmente din viața lui Mihail Sebastian în care actorii au fost martori la acest mister al lui Sebastian. Cel mai mult m-a impresionat momentul în care Radu Beligan a amintit de reacția părinților de la înmormântarea scriitorului.

Aminteați într-un interviu: „Mama spune că eram tiranică la repetiţii, dar ea era cuminte şi ascultătoare.” Cum a fost trecerea de la relația mamă-fiică la relația actriță-regizor?

Și acum e uneori dificilă, alteori are o normalitate neașteptată. Suntem suficienți copii care lucrează cu părinții lor. Nu e vorba de o relație, e vorba de un dialog.

Practicați acum meseria de regizor. Considerați că v-a influențat într-un fel mediul artistic în care ați crescut?

Am crescut printre actori și acest lucru te inspiră cumva. Puteam să-mi aleg altă meserie. Eu am făcut Liceul de Arte Plastice Nicolae Tonitza, iar clasele a XI-a și a XII-a le-am terminat la Școala Centrală, la uman.

Așa am simțit atunci, dar am avut mereu o îngrijorare a mamei mele față de faptul că mi-am ales o meserie de regizor, în care trebuie să conduci, în care trebuie să veghezi, să spui cum trebuie făcut și să dai naștere unui spectacol sau unor mijloace de expresie. Am continuat așa și nu a fost mereu bine. Nu cred că mama a fost mereu mândră de mine. Nu am lucrat dintotdeauna împreună, ne-am întâlnit abia acum, în perioada asta.

E foarte important să te bucuri de teatru căutându-l în cărți.

Care au fost unele obstacole în meseria de regizor? Se spune că e mai greu ca femeie într-o meserie a bărbaților.

S-ar putea ca și bărbaților să le fie mai greu într-o meserie de femeie, deși bucătarii se descurcă foarte bine. Obstacole sunt. În primul rând, când îți alegi o meserie ca asta știi că e o meserie în care lucrezi cu oameni și e foarte important să te aștepți la obstacole.

Care sunt principiile după care vă ghidați în această meserie?

E foarte important să ai un dialog cu actorii care mai întâi au fost oameni și abia apoi actori. E foarte important să înveți să creezi de fiecare dată altceva și în același timp să păstrezi cumva linia pe care ai creat-o, să se vadă semnătura, amprenta în lucru. Să știi să lucrezi cu oamenii și să creezi un echilibru între ei, dar și pentru privitori sau ascultători. Oameni pentru oameni. E ca o relație.

Este important mesajul pe care îl transmiteți prin spectacolele dumneavoastră?

Nu am avut un mesaj. „Marea iubire a lui Sebastian” a fost o aducere aminte. Așa începe spectacolul, cu acea frământare în care Leny Caler își aduce aminte de Mihail Sebastian. Nostalgia lui Leny Caler este o nostalgie valabilă pentru oricine.

E un gen de amintire la care nu te aștepți, pe care nu o vrei, nu ți-o dorești. Această nostalgie există și apasă în general relațiile cu ceilalți, apasă propria persoană. El n-a avut un mesaj. E suficientă o relație într-o viață, un dialog, ca să poți da naștere unui lucru atât de mișcător, așa cum este un spectacol.

Cum ar putea tânărul de azi să se reîmprietenească cu teatrul?

E foarte important ca el să citească, da nu ca să se îndrepte spre teatru, că poate are alte orientări. Tinerii se pot apropia de teatru, citind. Majoritatea tinerilor care vor să dea la teatru se gândesc la această meserie ca la o meserie în care e importantă imaginea și cred că e greșită percepția asta.

Mai întâi trebuie să dovedești o relație a minții cu sufletul. E foarte important să te bucuri de teatru căutându-l în cărți, nu neapărat în cărți de teatru. Avem o literatură frumoasă, bogată, care te poate duce pe acest drum.

Care sunt elementele distinctive ale regiei de teatru radiofonic comparate cu cea de teatru clasic?

Sunt multe asemănări și multe deosebiri între teatrul clasic și teatrul radiofonic. Privitorul devine ascultător și, în același timp, devine creator. Este nevoit să-și folosească auzul (fiind cel mai sensibil dintre simțuri) mintea și sufletul pentru a parcurge acțiunea care are loc sau pentru a descoperi personajul. E un gen de teatru de care m-am apropiat, l-am îmbrățișat. E o altă formă de teatru foarte necesar, pentru că-i dai posibilitatea ascultătorului să găsească sentimentele și povestea în sine (prin sunet).

Care a fost percepția de început față de meseria de regizor și cum s-a schimbat ea de-a lungul anilor?

Nu știu dacă s-a schimbat percepția, eu nu simt asta. S-au schimbat foarte mult oamenii și timpurile și atunci, fără să vrei, te ocolești tu pe tine și o iei pe unde o iau ceilalți. Am trecut de exemplu printr-o perioadă în 2000 destul de lungă și pe care n-am înțeles-o. Apăruse limbajul licențios pe scenă.

Nu reproșez. Nu am reacții negative. E posibil orice pe scenă. Dar pe aceea n-am înțeles-o. Sunt foarte mulți oameni și actori între 40-50-60 de ani pe care îi doare acest lucru, faptul că tinerii nu mai sunt ca altădată, că nu citesc, că nu sunt atenți.

Am întâlnit pe stradă tineri rebeli în care m-am regăsit cinci secunde, mi-am dat seama că și eu eram exact la fel. Și e o perioadă. Mereu revin la aceleași nemulțumiri. Dar e adevărat că nu citesc, dar o să se trezească citind. Și o să vină alți tineri. E o roată care merge în continuare.

Foarte mulți tineri se apucă de facultatea de regie și apoi abandonează…

Eu nu am abandonat. E adevărat că aveam fruntea mult mai sus când am ieșit din facultate și mă gândeam doar din punctul de vedere al meseriei și nu aveam alte griji. Între timp, viața a venit și cu bune și cu rele și fiecare lucru bun sau rău m-a inspirat într-un fel. Cred că asta li se întâmplă tuturor. Dar e și o diferență de vârstă. Nu ai cum să fii ca la 20 de ani. Am văzut și oameni care sunt ca la 20 de ani. Nu știu cum reușesc. Nici nu știu dacă e bine să fii ca la 20 de ani.

Trebuie să existe cumva o evoluție, nu?

O evoluție există oricum, dar trebuie să ții cumva pasul cu generația ta.

Dumneavoastră ați reușit să alăturați două generații diferite de actori pe scenă: Rodica Mandache și Marius Manole. Nu am mai văzut un cuplu care să se potrivească atât de bine pe scenă. Considerați că aveți un har în sensul acesta?

Nu sunt singurii actori cu o diferență de vârstă ca aceasta care joacă împreună. Poate au o chimie diferită de a celorlalți. Și cred că li se întâmplă ceva când sunt împreună pe scenă. Părerea mea e că o să mai fie. Există o energie și un dialog pe care îl formează și care e de neînlocuit.

Eu cred că a fost și meritul dumneavoastră.

Meritul meu  a fost să fiu martor la trecerea acestui spectacol pe scenă și la încununarea lor ca un cuplu de actori.

Ați obținut premiul UNITER pentru „Două nuvele” : ,,Ștergarul cu cocoș” și ,,Beregata de oțel” de Mihail Bulgakov. Cum v-a influențat acest premiu?

Așa cum am spus la decernarea premiilor, e o mare bucurie, care nu poate să fie un lucru neplăcut, o iei așa cum e și mergi înainte cu ea. Nu mă așteptam la o bucurie din partea tuturor. M-a copleșit. Dar nu m-a influențat. Un spectacol e făcut dintr-o echipă întreagă și noi am avut în distribuție niște actori străluciți.

Marius Manole a jucat rolul doctorului. A avut o partitură foarte amplă. Este un premiu pentru cel mai bun spectacol radiofonic al anului 2013, nu este un premiu pentru un regizor. Un premiu trebuie să-ți influențeze viața profesională și nu viața personală. Nu trebuie să se transforme într-o faimă.

Foto cu Diana Mihailopol – Maria Ștefănescu



29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »