INTERVIU Serban Tomsa (ep.4): „Aşa se explică de ce literatura română e fărâmiţată pe feude şi familii”
http://www.ziarulmetropolis.ro/interviu-serban-tomsa-ep-4-asa-se-explica-de-ce-literatura-romana-e-faramitata-pe-feude-si-familii/

În cel de-al patrulea episod (penultimul) al interviului foileton cu Şerban Tomşa veţi afla adevărul despre criticii de top, despre cum îşi promovează marile edituri propriii autori şi despre condiţia scriitorului român.

Un articol de Constantin Piștea|30 Mai 2014

INTERVIU Serban Tomsa (ep.4)

– I-am întrebat pe câțiva critici cât de obiectivi pot fi atât timp cât sunt plătiți, sub o formă sau alta, de o anumită editură. Suntem noi bolnavi sau e normal să ne punem această problemă?

– Voi face câteva precizări necesare. Prima este că observaţiile mele se limitează la proză. Poezia are un regim special, iar poeţii au o altă mentalitate şi un alt orizont de receptare, comparativ cu prozatorii. De multe ori, ei se lipsesc de critici, fiindcă înţeleg mai bine textele şi sunt exegeţi profunzi. Înţeleg mai în adâncime şi proza, dovadă că unii dintre ei au devenit romancieri de elită. Stăpânesc mai bine limbajele de orice tip. Deşi centrul de greutate al unei literaturi este romanul, adevăraţii Serban Tomsastăpâni ai limbii sunt poeţii. E suficient să dau zece-cincisprezece nume ca să ne convingem că avem poezie la nivelul interbelicilor.

Nu mai spun că sunt trei-patru poeţi care s-au apucat să scrie proză şi o fac strălucit. Când am citit „Mortido” şi „Rădăcina de bucsau” de Ovidiu Nimigean, am simţit, de fiecare dată, adierea capodoperei. ( Aşa s-a întâmplat când am deschis „Îngerul încălecat” de Aldulescu, „Simion Liftnicul” de Petru Cimpoeşu, „Cruciada copiilor” de Florina Ilis, „Scândurica” de Dan Miron, cărţile semnate de Agopian, Gheorghe Schwartz, Ioan Groşan, Cristian Teodorescu, Dan Stanca, Nicolae Stan, Bogdan Suceavă, Teo Bobe, Dumitru Augustin Doman, Dumitru Ungureanu, Dan Perşa, Aurel Maria Baros, Dragoş Voicu.Filip Florian, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Răzvan Rădulescu, novatorul Liviu Drugă, Cristian Meleşteu şi alţii câţiva, dar aceştia au scris de la început proză.)

A doua este că remarcile mele nu au un caracter personal. La cât s-a scris despre mine – stau departe de viaţa literară şi am câţiva prieteni literari, dar numai pe trei dintre ei i-am văzut la faţă! –, mă consider un răsfăţat şi un norocos. Despre mine s-au pronunţat la superlativ mari romancieri, precum Radu Aldulescu şi Constantin Ţoiu, dar şi numeroşi critici literari de primă mână. Pefect verticali din punct de vedere moral, adică liberi de amiciţii şi de inamiciţii, dar şi fără teama că ar putea ieşi dintr-un front comun, mi s-au părut a fi câţiva critici şi istorici literari consacraţi, dar nu le dau numele, fiindcă ei n-au nevoie de publicitatea făcută de mine şi s-ar putea să uit pe vreunul, iar după aceea să am grave probleme de conştiinţă.

M-ar fi tentat postul de portar, dar locul e ocupat

Sunt însă de-a dreptul impresionat de foarte tinerii Gabriela Gheorghişor, Felix Nicolau, Marius Miheţ, Radu Voinescu, Lucian Hodoboc, Oana Purice, Andrea Hedeş, Cristina Timar, Daniela Firescu. Ei scriu în mod cu totul dezinteresat, din pasiune pentru literatură. Cel puţin asta este impresia mea, de om care, prin forţa împrejurărilor, se ţine departe de lumea literară şi poate observa fenomenul cu o relativă detaşare. Nu conduc edituri, nici reviste importante şi nici în Uniunea Scriitorilor nu am vreo funcţie. (Nu doresc nimic de acest fel. M-ar fi tentat postul de portar, fiindcă, după 35 de ani, m-am săturat de învăţământul ăsta dat peste cap, dar cum locul e ocupat, n-am nicio soluţie.)

Repet, nu sunt deloc supărat pe cei care au tăcut sau, vorba lui Radu Aldulescu, nu m-au băgat în seamă. Este opţiunea lor şi le-o respect. Dacă aş fi fost prieten cu cei care n-au zis nimic, poate că doi-trei mi-ar fi trimis mesaje personale şi mi-ar fi comunicat ce nu le-a plăcut în ultima mea carte. Oricum am da-o, pe vremea când „România literară” avea o echipă de critici foarte buni – alături de N. Manolescu şi Valeriu Cristea, mai colaborau Lucian Raicu, Eugen Simion şi Mircea Iorgulescu –, comentatorii obişnuiau să se pronunţe despre cărţi care ilustrau întregul spectru literar al epocii. De pildă: «Ziua uitării», de Corneliu Ştefanache, este un roman de nivel mediu etc. (Nicolae Manolescu)

Nu ştiam că unii critici sunt angajaţi la diverse edituri şi că intră în obligaţiile lor de serviciu să promoveze cărţile tipărite acolo, să participe la lansări şi să încropească studii convingătoare despre cutare sau cutare autor. Un cârcotaş sau un frustrat ar zice următoarele : «Acum înţeleg multe lucruri care îmi păreau ciudate, inexplicabile. Bănuiesc că numai editurile mari îşi permit un asemenea lux. Cronicarii la care vă referiţi devin agenţii literari ai unei tabere literare de care sunt legaţi prin interese comune. Altfel spus, sunt dependenţi. Dar în cazul ăsta nu mai pot pretinde că sunt echidistanţi şi că se pot pronunţa global despre fenomenul literar. Aparţin unui grup care îi susţine şi pe care îl întăresc cu autoritatea lor. E limpede de ce unii dau impresia că scriu numai despre genii şi, ca un făcut, geniile astea mişună numai prin redacţiile de care ei sunt apropiaţi!

Şi editurile mari scot cărţi proaste

Editurile mari scot şi cărţi proaste, excepţional mediatizate. Ce face profesionistul? Le laudă şi pe acelea? Şi nu se poate ascunde nici măcar în spatele unei doctrine literare, adoptate, să zicem, de tabăra din care face parte. Mă întreb dacă, în asemenea condiţii, te mai poţi uita cu încredere în gura unui critic, salariat al unui cerc literar bine precizat, şi să mai şi crezi ceea ce scrie. Aşa se şi explică de ce literatura română e fărâmiţată pe feude şi familii. O oglindă spartă în nenumărate cioburi, fiecare având pretenţia că reflectă întregul. E un mod păgubos de a face politică literară. Scriitorii sunt împrăştiaţi în găşti şi bisericuţe, unele mai mari şi mai apropiate de centrul de putere, altele mai mici şi frustrate. Nu se suportă între ele, exact ca partidele politice. Dar dacă nu faci parte din nicio echipă? Te apuci să vinzi legume la piaţăSerban Tomsa?.»

Dar pe mine condiţia de scriitor mă face, cum spuneam, fericit şi cred cu tărie în principiul potrivit căruia nu e treaba scriitorului să-şi dea cu părerea despre critici, aşa cum un fotbalist nu trebuie să comenteze deciziile arbitrilor. Fiecare cântă sau piere pe propria limbă. E de înţeles ca oamenii să caute o bucată de pâine, într-o societate care n-are pic de respect pentru valori. Scriitorul trebuie să-şi construiască opera, nimic altceva. Aş vrea să pot scrie cărţi echivalente cu „Un veac de singurătate”, „Iosif şi fraţii săi”, „Ghepardul”, „Deşertul tătarilor”, „Orbirea”, „Sub vulcan”, „Rodul pământului”, „Zgomotul şi furia”, „Lumină de august”, „La răsărit de Eden”, „Bouvard şi Pecuchet”, „Ora de germană”, „Relatare despre regele David”, „Detectivii sălbatici”. Îi vedeţi pe Thomas Mann şi pe Marquez răfuindu-se cu criticii literari?

Nu judec pe nimeni şi nu sunt îndrituit să stabilesc ce este şi ce nu este moral. Criticii sunt tot scriitori, am mai spus-o şi cu alt prilej. Ei imaginează scenarii de idei în care cărţile şi autorii sunt personaje mai mult sau mai puţin convingătoare. Am o mare stimă pentru toţi autorii de valoare. Punct.

Mă nedumereşte însă practica unor edituri mici. Pretind autorului o sumă imensă pentru editare, acoperind toate cheltuielile şi trăgându-şi oarece profit. Apoi aruncă opurile rămase într-un ungher, aşteptând ca poetul sau prozatorul să şi le cumpere singur. În urmă cu două zile am aflat, de la un prozator, că editorii dintr-un oraș subcarpatic i-au propus să-i rezolve, contra cost, şi problema recenziilor : patru milioane de lei vechi pentru un articol într-o revistă provincială. Nu mi s-a întâmplat şi nu-mi vine să cred că se poate petrece aşa ceva.

− Ce spuneți este de-a dreptul scandalos, ca să nu mai amintesc de ilegalitatea unei astfel de afaceri. Oare ți se dă și chitanță când îți plătești recenzia? Cum vi se pare suma, în comparație cu salariul dumneavoastră de profesor de limba și literatura română?

– Pornisem de la ideea de a nu „înţepa” pe nimeni. Am auzit lucruri şi mai îngrozitoare, dar nu construiesc raţionamente bazate pe zvonuri: cineva a aflat de la altcineva şi mi-a spus şi mie etc. Un prieten mi-a transmis oferta unei case editoriale din provincie – uneori, să ştiţi, locuind aproape în sălbăticie, îmi vine foarte greu să-mi găsesc editor – care suna aşa: 40 de milioane de lei vechi pentru o sută de exemplare trase, cu zece opuri oferite autorului. Ce părere aveţi? S-ar părea că în fiecare oraş funcţionează una sau mai multe edituri. Fiecare face parale din ce poate. Ne ducem zilele sub zodia supravieţuirii. Aşa înţeleg politicienii că trebuie să fie construită o societate, în secolul XXI.

Riscul e major : numai cine nu vrea şi nu are bani nu ajunge scriitor. În acest hăţiş de interese şi de vanităţi este greu, din perspectiva cititorului obişnuit, să-i identifici pe scriitorii veritabili, pierduţi într-o masă amorfă de veleitari. Cine nu are buzunarul plin poate să pască liniştit oile, chiar dacă este un nou Hemingway. Spre cinstea lor, editurile mari nu fac lucruri de felul ăsta, se comportă corect şi au angajaţi profesionişti. Vreau să aduc un omagiu editurilor Tracus Arte – e o onoare să colaborez cu un mare poet, precum Teodor Dună – şi Cartea Românească, unde am fost sprijinit de Mădălina Ghiu şi Bianca Cernat. Revenind la întrebarea dumneavoastră, pot spune, eufemistic, că suma cerută este indecentă, iar salariul unui profesor este umilitor.

Interviul cu Serban Tomsa a fost realizat de Constantin Piștea pentru Ziarul Metropolis şi pentru blogul său, constantinpistea.wordpress.com.

Foto cu Serban Tomsa şi Călugărul negru – arhiva personală

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »