Ion Bogdan Ştefănescu: „Un flaut de aur nu poate fi acompaniat decât de un pianist de aur“
http://www.ziarulmetropolis.ro/ion-bogdan-stefanescu-lumea-isi-doreste-sa-asculte-muzica-clasica-important-e-sa-i-anunti-ca-existi/

INTERVIU Este important să ai o tehnică bună şi o cultură muzicală vastă. Dacă dispui şi de un Rolls-Royce al instrumentelor, cu atât mai bine. Asta crede flautistul Ion Bogdan Ştefănescu, în ajunul turneului „Flautul de Aur“

Un articol de Adina Scorţescu|23 Mai 2013

L-am cunoscut într-o vineri la prânz, într-o cameră prost aerisită din Ateneul Român. Cânta la flaut în picioare, cu fruntea uşor transpirată şi cu spatele la geam. Face asta de la 14 ani, de când a debutat pe scena Ateneului. Spune că, în ultimii 30 de ani, a arat câmpul muzicii clasice, prin sute de concerte şi de înregistrări, fără să devină cunoscut. În schimb, de când a devenit posesorul unui flaut de aur, lucrurile s-au schimbat. În curând va porni în cel de-al treilea turneu național „Flautul de Aur“, în care îl are ca partener pe pianistul Horia Mihail.

Adina Scorţescu: De ce aţi numit  programul din turneu „recital de bisuri“?

Ion Bogdan Ștefănescu: Pentru că toată înlățuirea aceasta pe care am gândit-o e formată din piese cu un impact deosebit la public; sunt miniaturi muzicale – unele sunt transcripții, altele sunt originale pentru flaut și pian. Toate piesele acestea fac parte din repertoriul meu, pe care l-am strâns de-a lungul carierei, răsplătind practic aplauzele publicului.

Ştiți că, întotdeauna, după un concert cu orchestră sau după un recital, lumea te aplaudă și trebuie să acorzi un bis. Iar aceste piese fac parte dintr-o astfel de zonă repertorială a mea. Sunt 23 de piese în acest recital, vor mai exista bisuri la bisuri probabil. Important este că reușim prin această incursiune muzicală să trecem prin toate etapele importante ale istoriei muzicii – de la Baroc, Clasicism, Romantism până în secolul XX, cu acea fantastică succesiune de curente artistice, până la jazz, Johnny Răducanu neapărat…

De ce l-ați ales pe Johhny Răducanu?

Pentru că recitalul e gândit așa, într-un ascensio continuu și ajungem în secolul al XX-lea, unde cultura europeană a impus cele mai importante genuri muzicale ale perioadei – și mă refer aici la Franța, Anglia, Germania, Spania. Dar, în secolul al XX-lea se petrece un fenomen foarte interesant: culturi mici încep să dea oameni foarte mari, compozitori geniali. Secolul al XX-lea va rămâne, cu siguranță, în istoria muzicii drept secolul care a dat cele mai multe genii din punct de vedere muzical.

E curios, dar dacă stați să vă gândiți… sigur că, în Baroc, au existat foarte mulți compozitori, dar vorbim de patru-cinci vedete, pe care eu le și prezint în acest recital – Bach, Vivaldi, Haendel, Scarlatti. Şi în Renaștere, până la Monteverdi, au existat mulți compozitori, dar foarte puține partituri au ajuns la noi. Apoi, în Clasicism, vorbim de Haydn, Mozart și Beethoven.

În Romantism, lucrurile începe să se complice și apar polonezii, cu Chopin, apar rușii, care dau secolului al XX-lea cam cei mai importanți compozitori – Prokofiev, Rachmaninov, Skriabin, Șostakovici. Aceștia sunt genii incontestabile.

Şi nu numai rușii, dar şi românii vin foarte puternic şi se impun pe plan internațional. Ba chiar, eu consider că școala de compoziție care a urmat celebrului Enescu este o mină de aur pentru cultura românească. Acea generație fantastică – Niculescu, Stroe, Vieru, Olah și Myriam Marbe – se și numește „generație de aur“. Ei practic au făcut școala modernă de compoziție în România.

Avem compozitori realmente geniali la ora asta, foarte apreciați în lume, cu cariere fulminante, despre care puțini știu. Câți știu despre Doina Rotaru, o compozitoare uriașă, cântată peste tot în lume sau despre Violeta Dinescu, care are probabil cea mai mare carieră dintre compozitorii în viață? Trăiește în Germania, de mai bine de 30 de ani și nu cred că există săptămână din an să nu-i fie cântată vreo piesă undeva. E uluitoare. O compozitoare a cărei operă, „35 Mai“ a avut patru sau cinci montări numai la Viena. A avut sute de spectacole, Karajan i-a făcut opera la Berlin. Habar nu avem, spre rușinea noastră, de toate lucrurile astea.

Ion Bogdan Ștefănescu

Revenind la periplul nostru muzical, o să ajungem și pe continentul Americii, în care există acel amalgam de culturi și unde s-a născut jazzul, care își trage rădăcinile din muzica africană, dar și din cea clasică. Am considerat că, în această conjunctură, intră foarte bine și Johnny Răducanu, un om pe care eu l-am iubit foarte mult, cu care am colaborat spre finalul vieții lui, spre norocul meu.

A scris piese, de fapt a aranjat piese de-ale lui celebre pentru mine, pentru flaut și pian sau pentru trioul meu, „Contraste“ – flaut, pian, percuție. Am crezut că trebuie să-l aduc în memoria publicului cu o piesă celebră, „Jocul țambalelor“, pe care a cântat-o cel mai bine Aura Urziceanu.

Ce v-ați propus cu acest turneu? De exemplu, despre turneul „Pianul călător“ al lui Horia Mihail s-a spus că se doreşte aducerea pianului în locuri în care nu s-a auzit niciodată sunetul lui.

Cam aşa se întâmplă și în cazul nostru: câtă lume a auzit flaut? În plus, noi suntem doi – flaut şi pian – deci puterea crește. (râde) E foarte important partenerul pe care ți-l alegi. Eu pe Horia (n. red. Mihail) l-am considerat un pianist de excepție încă de când era mic, când venea la emisiunile lui Iosif Sava. În clipa asta îl consider absolut cel mai bun pianist român, care vine pe un filon lansat de Radu Lupu, după părerea mea.

L-am auzit într-un recital pe care l-a avut la Sala Radio, cu sonatele de Beethoven și am descoperit un pianist în care se strâng, de fapt, foarte mulți pianiști. Nu știu cum reușește această sinteză extraordinară – dacă închizi ochii poți să-l asculți și pe Perahia, și pe Michelangeli. Michelangeli este idolul meu pianistic, nu știu dacă și al lui. Dar mi s-a părut uluitor.

Cântă cu un calm desăvârșit, cu o cerebralitate extraordinară, dublată de o sensibilitate ieșită din comun. Asta numai Radu Lupu mai are. Și de aia îl consider, în clipa asta, realmente personalitatea pianistică numărul unul. Deci un flaut de aur nu poate fi acompaniat decât de un pianist de aur.

Ion Bogdan Ștefănescu şi Horia Mihail, la pian

Dar, revenind la întrebarea „de ce am pornit acest turneu?“. O dată pentru că povestea instrumentului este interesantă. Faptul că e făcut din aur, creează o aură așa… misterioasă. Marketingul acesta pe care l-a lansat Radio România Cultural prinde foarte bine la lume și asta e important.

Important e ca lumea să vină, măcar din curiozitate. Dacă interpreții au harul și știința de a-și organiza repertoriul, atunci oamenii nu-și vor liniști doar curiozitatea, ci vor pleca și fericiți că au ascultat o muzică pe care n-au avut probabil ocazia s-o asculte până acum. Mai ales în zone… hai să le spunem „defavorizate“, unde nu există pian, nu există filarmonică, teatre.

Ion Bogdan Ştefănescu 

Eu am debutat la 14 ani, aici la Ateneul Român, ca solist. Am 30 de ani de carieră. Din clipa în care am debutat, am avut câteva recitaluri pe an în București, bașca în țară, am cântat cu orchestre, am sute de înregistrări. Dar puțină lume știe de mine, de fapt. Pentru că așa e sistemul nostru; trăim într-o cultură unde lucrurile facile sunt mai bine mediatizate.

Dar nu e peste tot așa? Sau la noi e o problemă de marketing cultural?

Da, e o problemă de marketing cultural, de lipsa unor profesioniști. Pentru că, dacă ar exista, bineînțeles că lumea ar afla. Sunt sigur că lumea își dorește să asculte muzică clasică. Sunt realmente sigur de lucrul ăsta, cred că ar veni foarte mulți. Și, dacă stăm să ne gândim, nici nu avem niște săli atât de mari încât să ne fie teamă să nu le umplem. O sală de 1.000 de locuri, în mod normal, într-o metropolă precum e Bucureștiul, ar trebui să fie plină în fiecare zi.

Gândiți-vă că în Paris sau în Londra, Viena, sunt cel puțin zece concerte pe seară, cu zece artiști foarte mari, în săli mari, pline ochi. Dacă mai puneți și oferta teatrală, și cea cinematografică, și expozițiile, veți vedea ce afluență de public este. Am stat la Paris trei ore la coadă, ca să intru la muzeu. Deci lumea vine; vrea să vadă, vrea să audă. Important este să știi cum să-i anunți că exiști.

În clipa de față, e nevoie clar de a mediatiza în așa fel încât oamenii să iasă din case. Să nu mai stea la telenovele și să zică „dom’le, vreau să mă duc să ascult minunea asta, că o dată o aud“. Gândiți-vă că, spre deosebire de teatru, de exemplu, un concert este complet efemer, pentru că îl cânți o singură dată. Noi, recitalul ăsta, îl facem la București o singură dată! La Craiova, o singură dată! Cine apucă să vină atunci, îl aude. Data viitoare va fi alt program.

Ion Bogdan Ștefănescu

Care este povestea instrumentului pe care cântați, un flaut Muramatsu? 

Este visul meu atins – să cânt pe un astfel de instrument. Încă mă gândesc că e ireal. Pe lângă faptul că e un instrument foarte scump, îl obții foarte greu. Firma asta e Rolls-Royce-ul flautelor. Aștepți doi-trei ani, plătindu-l în avans, ca să-l primești. Or eu l-am primit în opt luni, pentru că oamenii ăștia mă apreciază pe mine cam de 20 de ani.

Au venit după mine în străinătate, când am cântat. Și au ales acest flaut pentru mine. Am cântat vreo patru ore în sala lor de concerte din Japonia, de la Tokyo, ca să asculte ce fel de sunet îmi trebuie mie, deci implicit ce fel de instrument. Pentru că, și instrumentele astea, chiar dacă sunt din aur, pot fi de 9 karate, de 14, de 18, de 24, de platină și așa mai departe. Ei au ales pentru mine acest flaut de 18 karate, considerând că mi se potrivește cel mai bine. Și am mers pe mâna lor.

Nu e niciun fel de mândrie personală, decât poate prin povestea pe care v-am spus-o, că l-am primit în condițiile astea din partea acestei firme. Dar am citit tot felul de reproșuri pe Internet: „Ce-i cu ăsta, se dă el mare că are flaut de aur. Nu aia contează, contează cum e interpretul!“

Bineînțeles că și asta contează. Sunt atâția amatori în lumea asta care au posibilități financiare enorme, au iubire de muzică și își cumpără viori. Sunt câțiva mari colecționari în lume, mai ales prin Elveția, care au patru-cinci Stradivarius acasă. Și ei cântă, de plăcere. Își cheamă oameni profesioniști, fac un cvartet și ei cântă pe Stradivarius.

Deci contează foarte mult cine ține în mână acest Stradivarius, pentru ca instrumentul să sune la nivelul lui. Pe de altă parte, cu un instrument foarte bun, îți trebuie timp să te obișnuiești, pentru că uneori e mai bun decât tine.

Asta spunea și Alexandru Tomescu, despre Stradivarius. Cum se întâmplă, mai exact?

Instrumentul trebuie să facă parte din tine, din respirația ta. Gândiți-vă că flautul, dintre toate instrumentele, este cel care produce sunetul prin expirație, exact ca vocea umană. În celelalte instrumente de suflat, aerul intră direct. Aici e o altfel de atingere, mult mai firească. Noi funcționăm pe tehnica de cânt, de fapt.

Și e nevoie de timp ca tu să îi descoperi calitățile extraordinare pe care instrumentul le are, o dată prin fabricație și o dată prin materialul pe care îl posedă. Pentru că argintul sună într-un fel, nichelul altfel, aurul altfel.

Așa e și cu un Stradivarius. Lemnul ăla contează, lacul, arcușul și așa mai departe. Gândiți-vă că o vioară Stradivarius costă un milion de euro; sau trei milioane, cinci, șapte milioane. Dar și un arcuș foarte bun – de la 100.000 de euro în sus. Cam cât costă un flaut de aur.

Toate astea contează foarte mult, dar conteză în mâna cui sunt. Tu trebuie să ai o tehnică, e educație muzicală; mintea ta trebuie să-și dorească să atingă anumite ștachete, ca să te poți dezvolta odată cu instrumentul. Trebuie să-i descoperi tot timpul valențe noi și să le poți practic exprima. Ideea este că niciodată instrumentul nu trebuie să te conducă pe tine, ci invers. De foarte multe ori, dintr-o lipsă de tehnică sau dintr-o lipsă de cultură, instrumentul ajunge să domine interpretul şi aia se vede.

Ion Bogdan Ștefănescu 

Deci, pur și simplu, există o relație, un mariaj care trebuie să fie neapărat durabil; și asta se face și prin compromisuri. Dar trebuie să existe bucuria aceasta a întâlnirii pe o scenă, unde foarte multe urechi sunt atente.

În concluzie, relația cu instrumentul – dacă știi s-o lucrezi – dă rezultate din ce în ce mai bune, de-a lungul timpului. Adică cineva care v-a ascultat acum doi ani, anul acesta ar sesiza diferențele?

Sunt convins. Să dăm un exemplu, mai pe înțelesul tutoror: e ca și cum dintr-o dată – de unde ai condus o Dacie vreo 15 ani – ți se oferă o mașină, bunăoară mie un Bentley. Nu mai e mașină, e un avion. Ce fel de șofer sunt eu, ca să pot aprecia calitățile acestei mașini?

Un șofer „profesionist“, care visează numai Ferrari, Lamborghini, Bentley și Rolls, dacă are ocazia să conducă o astfel de mașină, vreodată în viață, i se pare raiul pe pământ. Și știe ce să ceară de la ea. Eu, care nu sunt obsedat de mașini – le-am considerat mereu doar un mijloc de transport – o conduc tot ca pe o Dacie. Bine, în timp, te obișnuiești cu ea. Observi că ai o altă siguranță, prentențiile cresc, dar și riscurile, pentru că nu realizezi că mergi cu o viteză foarte mare. Însă, lăsând la o parte chestiile astea, mașina are niște facilități pe care eu, nici acum, după trei ani, habar n-am să le folosesc.

Același lucru se întâmplă cu instrumentele foarte bune, care au nevoie de timp. Dar, cum ziceam, interpretul conduce instrumentul. Deci, până la urmă, și un flaut de tablă ar trebui să sune bine, dacă asta îmi doresc. E mai greu să obțin sunetul acela – asta e treaba mea, nu trebuie să simtă spectatorul. Dar idealul sonor trebuie să existe.

Turneul „Flautul de aur“ de desfășoară între 27 mai şi 12 iunie. Mai multe detalii găsiţi aici.

 Foto: Virgil Oprina

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »