Jurnalism. Eseu despre deşertăciune
http://www.ziarulmetropolis.ro/jurnalism-eseu-despre-desertaciune/

Mă numesc Andrei Crăciun, am treizeci şi unu de ani, împliniţi miraculos pe 23 iulie 2014, în ciuda, poate chiar în dispreţul, tuturor celor întâmplate în decursul vieţii mele. Cel puţin o dată inima mea a fost ţinută în funcţiune în mod artificial.

Un articol de Andrei Crăciun|6 Noiembrie 2014

Sunt ziarist. Ziarist, adică: în fiecare zi din ultimii zece ani am scris un text publicat. Am scris despre: supraviețuitori din războaie, supraviețuitori din lagăre de concentrare, curve, surori medicale, filantropi, persoane cu dizabilități, leproși, sportivi, aurolaci, hoți, oameni fără adăpost, copii care n-au ce să mănânce, copii de bani gata, regi, președinți, actori, scriitori, șoferi, scriitori-șoferi, taximetriști, vatmani, arabi, chinezi, africani, latino-americani, bone, călugări, medici, bolnavi incurabil, orbi, poeți, alcoolici, luptători pentru pacea mondială, criminali, politicieni, naivi, revoluționari, impostori, oameni de succes, oameni care n-au cunoscut niciodată succesul, îndrăgostiți, călăi, torturați și toți ceilalți, pe care i-am uitat.

Scriu articole de ziar, poezii, nuvele și un roman în care ucid toate personajele secundare și care nu va fi publicat niciodată. Toate au aceeași valoare – îndoielnică. Toate sunt autentice. Am girat texte care au băgat oameni în pușcărie. Nu am regretat niciodată aspectul. Îmi iubesc mai ales mama. Am fost implicat în multe, prea multe, afaceri sentimentale. Toate s-au sfârșit prost. Nu sunt căsătorit. Nu am copii. Regret.

Religios, sunt botezat creștin, în fapt am rămas veterotestamentar. Politic, sunt un excesiv al centrului, venit dinspre stânga tinereții nu chiar revoluționare, dar nici lipsită de utopie. Cultural, sunt filosemit, educat la București și la Tel Aviv, deși mai degrabă pe stradă, la periferie, unde, sărac, am locuit dintotdeauna. Am absolvit mai multe facultăți din mai multe universități. Înjur mult. Vorbesc urât. Scriu frumos. Am fost premiant în toții anii mei de instrucție școlară. Nu mi-a plăcut școala. Prefer cărțile oamenilor. Vorbesc șase limbi străine și mă pregătesc să pot să spun la fel despre a șaptea. Nu știu niciuna bine.

Psihologic, sunt depresiv, cu tendințe suicidare,  am manii și pusee nejustificate de entuziasm. Prima dată am vrut să mă ucid la șapte ani. Ultima dată la douăzeci. De unsprezece ani îmi amân nejustificat suprimarea. Colecționez abțibilduri cu fotbaliști care participă la Cupele Mondiale de fotbal. M-am îmbătat cu vin într-o speluncă din Petroșani, cu un miner din Vale.

Nu sunt nici pesimist, nici optimist. Structural, sunt un sceptic cu simțul umorului. Fac parte dintr-o organizație secretă inexistentă. Scriitorul meu preferat este, încă de când aveam opt ani, Radu Cosașu.

Călătoresc mult, deși nu-mi place să călătoresc. Sunt născut în zodia leului și chiar am un caracter leonin, căruia, din păcate, nu-i ofer toate drepturile. Cel mai mult îmi plac viețile frumoase. Scriu cronici de teatru, cronici de cinema și cronici de meciuri de fotbal. Nu mă feresc de exercițiile de sinceritate. Nu am citit niciodată nimic mai bun decât “Ecleziastul”. Citesc zilnic două sute de pagini și scriu una singură. Cred că orice eseu este o autobiografie. Am publicat un volum de publicistică în care nu cred, dar de care nici nu mă pot dezice. Cum am ajuns așa?

Sunt suma celor pe care i-am întâlnit, chiar și a celor cărora le-am tăcut.

În Ecleziastul, capitolul I, versetul 5 stă scris: Soarele răsare, apune și aleargă spre locul unde răsare din nou.

În Santorini, Grecia am văzut un orb privind un asfințit de soare. Nu i-am spus niciun cuvânt. Mă gândesc des la el. Mă întreb dacă știe, dacă poate ști. Mă întreb: dacă ar ști, i-ar păsa? Cine era orbul?

În Ecleziastul, capitolul I, versetul 7 stă scris: Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.

În Santiago de Chile, Chile stau singur într-o gară. Aș vrea să iau un tren sau măcar un microbuz, ceva, orice!, și să mă îndrept spre Valparaioso. Aș vrea să văd de acolo oceanul, aș vrea să văd de-acolo de ce marea nu se umple niciodată. Mi-ar plăcea să mor în Valparaiso. Nu m-am dus.

În Ecleziastul, capitolul I, versetul 13 stă scris:  Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

În Tel Aviv, Israel încerc să scriu de la dreapta la stânga. Învăț cuvinte noi pe care știu că nu le voi spune niciodată decât străinilor. Citesc într-o limbă veche. E o trudă pe care nu mi-o înțeleg. Plătesc prețul nu inteligenței, ci curiozității mele. De ce fac asta? Nu găsesc niciun răspuns. Aș vrea să Îl întreb, poate chiar să Îl iau de guler pe Dumnezeu. Găsesc tristă constatarea că dacă nu ai niciun Dumnezeu pe care să Îl iei de guler îți rămâne puțin în viață.

În Ecleziastul, capitolul I, versetul 15 stă scris: Ce este strâmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

În Beijing, China, într-o noapte, am exploatat un om. Ploua. Chinezul avea o ricșă. I-am impus, contra unui pumn de arginți, să mă ducă la hotelul unde locuiam. Tot drumul, toată ploaia, toată noaptea, mi-a fost scârbă de mine. Am văzut toată strâmbătatea lumii, am văzut că nu o pot îndrepta. Unde e chinezul din noaptea de la Beijing acum? De ce lipsește? De ce nu e aici? De ce nu pot să îl trec la număr? Zorii dimineții următoare ne-au prins bând bere Tsingtao pe bordură. El vorbea mandarină. Eu vorbeam română. Niciodată n-am înțeles mai bine un om. În București, România, două anotimpuri mai târziu, mă durea încă nedreptatea. Am aflat că niște chinezi, bărbați tineri, au fost alungați de la locurile de muncă și stau, sub zăpadă, în fața Ambasadei. Am fost acolo și le-am dat ghete și singura haină cu adevărat groasă pe care o aveam. Am umblat toată iarna cu o geacă subțire, îndurând frigul, încercând să-mi împac sufletul. N-am reușit. Începusem să visez la o haină nouă, ca în “Mantaua” lui Gogol. Și sufletul tot nu mi s-a împăcat.

În Ecleziastul, capitolul I, versetul 17 stă scris: Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.

În București, România, într-o toamnă, am urcat până la ultimul etaj al unui bloc de zece etaje, de la celălalt capăt al orașului. Veneam dinspre Spitalul 9, îl însoțisem pe noul meu prieten, nebunul, acasă.  Acolo, nebunul m-a invitat să zburăm împreună, garantându-mi că el știe să zboare. I-am răspuns că eu nu știu. Nu i-am scris niciodată viața. N-am știut cum. M-a mai sunat uneori, să-mi spună că sunt singurul în care are încredere, să spun adevărul. Nu l-am spus. Am fost un prost.

În Ecleziastul, capitolul II, versetul 18 stă scris: Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea.

Ies din curtea casei mamei mele, în care nu locuiește nimeni. În jur e doar câmpul. Am strâns toate articolele publicate de mine în ziarele vremii mele. Le-am decupat. Le dau foc și mă uit cum ard, literă cu literă, cuvânt după cuvânt, căci niciun folos n-au adus. Simt toată greutatea slavă a cuvântului deznădejde.

În Ecleziastul, capitolul III, versetul 16 stă scris: Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte nelegiuirea, şi că în locul rânduit pentru dreptate este răutate.

Îl ascult pe omul acesta, deși știu cine este omul acesta. Oameni au murit pentru că el a fost slab și a fost laș. Ar fi trebuit să împartă dreapta judecată. Îi văd nelegiuirea în ochi. Nu pot să nu îi spun ce cred. Nu se înfurie, nu mă dă ușă pe afară. Îmi zâmbește un zâmbet de hienă. Plec și e frig. Se întâmplă într-una dintre lunile acelea mizerabile pe care climatul temperat-continental le-a dat țării noastre. Îmi ridic gulerul pardesiului. Mi se face și mai frig.

În Ecleziastul, capitolul IV, versetul 10 stă scris: Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur, şi cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!

În București, România, în Vatra Luminoasă, toamna. Sunt aici să scriu despre dragostea dintre doi tineri orbi. Îi văd sprijinidu-se. Niciunul nu cade. În Tel Aviv, Israel, prietenul meu regizor, nonagenar, înaintează greu la brațul soției sale, aproape nonagenară și ea. Când rămânem doar noi îmi spune că se teme în fiecare zi ca soția sa să nu-și rupă un picior, fiindcă nu e atentă pe unde umblă. Dacă ea își rupe un picior, vor cădea amândoi, îmi explică. Știu eu ce e iubirea? Nu-i răspund prietenului meu. Sunt singur pe un continent străin.

În Ecleziastul, capitolul V, versetul 15 stă scris: Cum a ieşit de gol din pântecele mamei sale, din care a venit, aşa se întoarce, şi nu poate să ia nimic în mână din toată osteneala lui.

Sunt la pușcărie, la Poarta Albă, în Constanța. Sunt aici ca să îl văd pe Alin, un aurolac, pozat gol cu mulți ani în urmă, pe când România nu era nici în NATO, nici în Uniunea Europeană și era plin de aurolaci goi pe străzi. L-am căutat pentru că povestea lui e importantă și spunea ceva despre devenirea noastră. Imaginea aurolacului a făcut înconjurul lumii, a vrut să ne arate de barbari și lui ar fi trebuit să-i schimbe viața, dar nu i-a schimbat-o. Primul loc unde m-am gândit că ar putea fi Alin era pușcăria. Aici și e. Sunt cu un amic, reporter, care a urmărit mult timp cazul. Îl ascultăm amândoi. E fericit, e mai fericit decât noi. Ne interpretează o manea. Își face planuri despre cum va fi când se va întoarce în libertate, despre cum o va lua de la capăt, de la zero. De la zero! Noi nu știm ce să îi spunem. Mergem apoi la un concert pe care îl dă Corina Chiriac în sala de festivități a pușcăriei. Corina Chiriac își începe recitalul cu melodia “Opriți timpul”.

În Ecleziastul, capitolul VII, versetul 1 stă scris: Mai mult face un nume bun decât untdelemnul mirositor, şi ziua morţii decât ziua naşterii.

Sunt în Cimitirul Bellu. Mă reculeg la crucea unui om despre care am scris într-un ziar central. A murit la nouăzeci și șase de ani, într-o zi de vară. Îi las o floare peste mormânt și îmi dau seama că nu am întâlnit niciun om care să nu-l fi recunoscut exact așa cum era: singurul om demn până la ultimele consecințe din viața fiecăruia dintre noi. Sunt cardiac, îmi simt de multe ori inima gonind. Trebuie să mă opresc lângă un zid, să-mi trag sufletul, să-mi consult pulsul, să accept cine sunt eu cu adevărat. Pe drumul spre casă, inima mea bate încet, aproape normal.

În Ecleziastul, capitolul VIII, versetul 15 stă scris: Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă fericire pentru om sub soare decât să mănânce şi să bea şi să se înveselească; iată ce trebuie să-l însoţească în mijlocul muncii lui, în zilele vieţii pe care i le dă Dumnezeu sub soare. 

Sunt în Havana, Cuba. E cald. Stau la coadă, ca să schimb dolari americani în pessos cubanezi. La coadă, din senin, oamenii încep să danseze. Dansez cu oamenii. Unul are o sticlă de rom și o împarte celorlalți. Ne împărtășim din romul cubanezului al cărui nume nu-l vom afla niciodată.  Cineva scoate un pumn de bomboane și le dă semenilor săi, oamenii. Mă gândesc chiar la zilele vieții pe care mi le-a dat Dumnezeu sub soare.

E 2014, e toamnă și eu scriu textul acesta ca să nu uit nimic din cele adevărate. Sunt în București, România. Soarele strălucește. Sunt la o grădină de vară, deși anotimpul e altul.

La o masă alăturată un artist dă un interviu unei televiziuni naționale. Tocmai spune că în tinerețe Brâncuși a fost un dobitoc. Îmi comand o bere și o beau. Ce aș fi fost dacă n-aș fi fost ziarist?, îmi vine să mă întreb. Dar nu mă întreb. Zâmbesc. Sunt fericit.

Trăiesc viața, deși e deșertăciune, și o știu, și am văzut-o pe străzile secundare din Edinburgh, în cârciumile din Budapesta și în bordelurile din Amsterdam, în berările din Santiago și în cartierele bogaților din Lima, în restaurantele austere din Minsk și într-un local cu specific etiopian din Bruxelles, în ploaia londoneză și în căldura eternă din Tenerife, în metroul din Madrid și pe stadioanele părăsite din Efes, în Barcelona și Palestina, în portbagajul mașinii care m-a dus în Transnistria, în cafenelele Parisului și în nopțile de la Roma, în domul din Koln și pe podurile de pe râul Arno, în Florența, pretutindeni, peste tot pământul, unde am umblat în trena meseriei mele.

Numele meu este Andrei Crăciun. Am treizeci și unu de ani. Am văzut toate cele câte sunt pe lume și am găsit că totul este deșertăciune. Sunt ziarist. Întâlnesc oameni – adolescentele englezoaice de la Auschwitz, gondolierul din Veneția, un marinar care a scăpat din flăcări pe Bosfor, chinezul care pedala în jurul lumii –  și îi scriu. Nu știu să fac altceva. Și tot ce fac este deșertăciune.



02
/11
/16

Cine nu are bătrâni să-şi cumpere! Am întâlnit trei bucăți care ar merita să fie vândute la fiare vechi și foarte stricate. • Asistam liniștit- solitar, ca orice microbist care se respectă, la un meci din Cupa României (Progresul Spartak 2 – Comprest București 6-4) când trei domni cu cel puțin șase decenii de viață la activ, dacă nu chiar șapte, s-au plasat în vecinătatea mea și au început să foarfece la amintiri.

28
/10
/16

Schimbatul unei baterii la ceas nu e o chestiune deloc simplă dacă vrei să apelezi la un profesionist. De cele mai multe ori cu acest lucru mă ocup eu, dar cum în colecție am și piese care au nevoie de o presă pentru refixarea capacului sunt nevoit să apelez la oameni pricepuți.

07
/10
/16

Un domn înalt, scheletic, încercănat, obosit, îmbrăcat cu haine mai mari cu două – trei numere se așează în fața mea zâmbind. Se uită pe geam și zâmbește sau râde pur și simplu.

06
/10
/16

Dopată cu optimism importat din Germania, echipa naţională are parte de o dublă deplasare teribilă în următoarele zile. Să joci în doar patru zile și cu Armenia și cu Kazahstan nu este puțin lucru pentru niște băieți cu „naturelul simțitor” cum sunt ai noștri, capabili să intre în depresie și dacă le atingi epiderma cu o floare.

31
/08
/16

Hull a luptat eroic şi a pierdut eroic cu un gol primit în „Fergie time”, în ultima etapă din Premier League! Îmi pare rău pentru ei dar sper să-l angajeze pe Phelan manager cu normă întreagă. Are stofă şi chiar şi cu resurse limitate poate ţine echipa pe linia de plutire în acest sezon.

30
/08
/16

Ca în vremurile bune, când oamenii erau obișnuiți să plătească atunci când doreau să vadă un film, sâmbătă seara am mers la cinematograf. O carte și un film făcut după ea cu mult înainte să mă nasc au reprezentat combustibilul care m-a pus în mișcare. Nu puteam rata noua ecranizare a romanului „Ben Hur”!

24
/08
/16

Într-o vreme în care cinematografele și mai ales vizionările la „video” propuneau în special filme cu actori care fie rupeau norma la frumusețe sau rupeau adversarii în bătaie, m-am trezit ridicat de pe scaun de un domn, nici înalt, nici frumos – conform standardelor clasice, nici pletos, nici musculos. Revedeam filmul „Operațiunea monstrul” (scenariul: Titus Popovici / regia: Manole Marcus) și o seară de luni stătea să se sfârșească în brațele unei dimineți de marți, iar eu brusc vroiam să fiu Corneliu (Marin Moraru). Să pot explica, fumând fie și un cocean de porumb, cum am ales lingurița și am lansat milimetric în buza stufului de unde am recuperat monstrul într-o încleștare în care îi simțeam forța lui colosală.

23
/08
/16

Am călătorit cu trenul după o pauză consistentă, mai lungă de un deceniu. Habar nu mai avem despre felul cum mai arată interiorul vagoanelor și nici despre „fauna” care le populează. Ziua era una liberă pentru tot poporul, destinația una de relaxare (Brașov), deci bănuiesc că publicul era puțin diferit de cel obișnuit. Oricum, prima impresie, a interiorului vagoanelor, a fost una bună, prin comparație cu ceea ce era în vremurile când făceam naveta săptămânal pe ruta București – Găești.

15
/08
/16

Alături de Cinesseur şi Dede's, prietenii publicaţiei noastre, Ziarul Metropolis s-a hotărât să facă un experiment. Adică să adopte o echipă (de tigri) - Hull City, "The Tigers" - din cel mai frumos campionat de fotbal al lumii, Premier League, şi să meargă cu ea până în pânzele "galben-negre" ale sezonului 2016-2017. Pentru că, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, cultura şi sportul fac, mai mereu, casă bună.

21
/07
/16

N-am vrut niciodată să intru prin culisele vieţilor de oameni, dar meseria m-a adus şi aici. Am intrat şi prin culisele teatrelor. Artiştii sunt atât de orgolioşi. Stupid de orgolioşi. E în firea lucrurilor. Creatorii sunt, adesea, egoişti şi maniaci şi obsedaţi de ei înşişi. De prea multe ori sunt aşa. E nedrept, dar e adevărat.

06
/07
/16

Marțea sunt trei ceasuri rele! Așa am auzit. Acum m-am convins. Ca orice bărbat care se respectă la mijlocul săptămânii, la ceas tainic de amurg canicular, pregăteam o fleică la gratar și un sos de piper cu fulgi de ardei iute, rețetă proprie. Cum acțiunea părea să treneze am apucat telefonul de o aripă și am început să navighez pe internet.

27
/06
/16

Când am pășit timid către lumea filmului, unul dintre primii actori care m-au cucerit a fost Bud Spencer. Aveam vârsta ideală să fiu fascinat de Piedone. Oferta filmelor care rulau din când în când în sala de sport a școlii din satul meu cuprindea puține titluri, câteva filme cu haiduci, două – trei cu arte marțiale și celebra serie cu Piedone (în Egipt, Hong – Kong, Africa sau unde mai voia el să fie).

06
/06
/16

„Anii, iubirile și paharele de vin nu se numară niciodată”. Așa susțin italienii, am aflat asta dintr-un film de dragoste. Da, mă uit și la așa ceva în nopțile în care plouă cu lună plină. Evident, imediat după ce am aflat asta m-am pus pe numărat.

15
/05
/16

,,Bacalaureat” este un film de cinema despre care se va comenta îndelung, foarte româneşte. 

13
/04
/16

TURISM CULTURAL La Liverpool se poate ajunge în multe feluri. Eu am venit dinspre Londra, cu trenul. E singura cale pe care o cunosc. Despre ea vă scriu.

25
/03
/16

De-a lungul anilor, în momentele de relaxare am organizat, pe imensa arenă a imaginației, numeroase partide de fotbal, unde invitam fotbaliști din echipe și epoci diferite să joace exclusiv pentru mine. Ieșeau partide memorabile, dar trebuie să spun că mai mereu aveam grijă să câștige echipa în care jucau constant Dobay, Baratki, Di Stefano, Eusebio, Ionică Bogdan, Iașin, Dobrin, Cruyff, Kempes, Pușkaș, Socrates, într-un sistem de joc perfect, unu în poartă zece în față.

21
/03
/16

Mă văd aievea aruncându-mă în adâncul internetului, călătorind, cine poate şti cum, prin neştiutele servere ale Domnului, până la prietenul meu virtual T.O. Bobe. Mă văd aievea ieşind din computerul dumnealui personal, luându-l de guler şi plesnindu-l cu două palme - blând, dar ferm, amical, dar răsunător. I-aş spune, dând în el, întocmai aceste cuvinte: de ce nu mai publici, mă nenorocitule, poezie?

Page 1 of 612345...Last »