Londra revizitată
https://www.ziarulmetropolis.ro/londra-revizitata/

Avem o istorie împreună – Londra şi cu mine. Aici am petrecut primul meu Revelion departe de România, m-am perindat pe străzile sale până la epuizare, la întoarcerea în Bucureşti am ajuns direct la spital, cu salvarea, a fost foarte frumos. 

Un articol de Andrei Crăciun|15 februarie 2016

Aici am văzut pentru prima oară un meci din Cupa Angliei la fotbal. Era un 3 ianuarie, Chelsea n-a fost în stare să bată o echipă din ligile mici, dar asta nu a fost o surpriză. Așa e mereu în Cupa Angliei.

Și tot la Londra am văzut Jocurile Olimpice din 2012, spectator, trimisul meu special, în trena melancoliei după Beijing 2008, de unde foarte tânăr reporter relatasem prompt toate medaliile olimpice ale delegației noastre. În Londra am întâlnit un chinez care pedala în jurul lumii, mergea spre Rio de Janeiro. Ne-am împrietenit, l-am scris pe om.

Era 2012, abia încercau să îl suspende pe Băsescu a doua oară. Acolo, la Londra n-am votat suspendarea aceasta. Apoi, era să rămân întru totul în Regat și să fac menaj într-o casă care există de sute de ani, cu o pisică aspră la critică, un prinț austriac, o prietenă din România (pe care o cunoscusem în urma unui poem în proză pe care l-am scris din Chișinău în preistoria blogurilor) și, din când în când, un soldat american în permisie. Eram în tratative și pentru un post de garderobier undeva în Covent Garden. N-am rămas.

Și tot la Londra trăiește astăzi vară-mea. E singurul om pe care îl știu din ziua în care au adus-o acasă de la maternitate. E mare de-acum, câștigă salariu acolo, în Marea Britanie. Sunt bătrân.

La Londra m-a înțepat ultima oară o albină. Sunt cam alergic la treaba asta. Un cadru medical m-a liniștit, explicându-mi omenește că albinele britanice nu sunt ca ale noastre, balcanicele. Sunt mai blânde ale lor. Fie.

La Londra am descoperit că nu știu să vorbesc limba engleză, ci un fel de dialect ajuns dincoace de Cortina de Fier prin intermediul postului american de desene animate “Cartoon Network”. Dar de foame n-am murit. Acum știu. Pot deosebi până și un accent de Elephant & Castle de unul din nordul Londrei.

La Londra i-am făcut o promisiune lui Peter Pan. Am fost să mă reculeg la statuia dumisale din Kensington Gardens. M-am recules. Dar nu m-am ținut de promisiune.

La Londra am purtat ultima oară costum de haine. Eram la Mondialul Barmanilor, iar acolo, la barmani, nu te duci chiar așa, oricum. De atunci, m-a ferit Dumnezeu și n-a mai fost nevoie să pun sacoul și papionul.  Și tot la Londra, într-unul dintre etajele înalte din City, un milionar american m-a sfătuit să nu investesc niciodată în cai. L-am asigurat că supraviețuiesc într-o mahala țigănească din România și că am two pounds tot banii. Nu eram în pericol să achiziționez nici măcar un măgar. I-am mulțumit bătrânului milionar american și mi-am văzut, cuminte, de treaba mea.

La Londra am făcut trainspotting și am legat prieteșug cu niște britanici mai săraci ca mine, nu știu cum i-am găsit. Erau din Newcastle.londra

Și tot la Londra am petrecut niște nopți atât de dubioase (am o întâmplare ciudată cu o girafă la miezul nopții, dar nu e locul într-un ziar de cultură…) încât m-am văzut nevoit să îi trimit o scrisoare deschisă Majestății Sale Regina Elisabeta a II-a, să îi povestesc, să afle ce se i se întâmplă în Regat după căderea întunericului. Nu sunt semne că ar fi citit epistola. Nu mi-a răspuns niciodată. De ce, Regină, de ce?

Dar nici nu mai contează. Am ajuns să iubesc acest oraș-continent, cu mâncarea sa atroce, cu vremea sa cumplită, cu ploile lui îngrozitoare, cu felinarele sale înalte și oamenii săi aspri, dar corecți.

E orașul european în care m-am întors cel mai des, chiar dacă de la fiecare întoarcere din Londra mi-am putut declara, liniștit, falimentul. Îmi place încă să merg în Londra, mai ales duminica, să văd meciuri de fotbal, în pub-uri. Îmi place să merg la National Gallery și să mă uit la un tablou anume al lui Caravaggio. Mă obsedează forța negrului din tabloul acela, mă urmărește, ca o umbră. Îmi place să privesc Tamisa de pe un pod oarcare și să îmi port părul dezordonat, pieptănat de un vânt teribil.

Îmi place să merg la Londra. E ca și cum aș merge, iar și iar și iar, prin cărțile Virginiei Woolf sau chiar ale lui Sir Arthur Conan Doyle. Îmi place să fumez pipă și să port basc, fără să fiu detectiv particular, ba chiar dimpotrivă. Îmi place să îi privesc pe supușii Majestății Sale – Keira Knightley e idealul meu de frumusețe feminină, dacă trebuie să am un astfel de ideal. Îmi place nonșalanța cu care e british, știind că astfel e tot ce se poate mai mult într-o viață de om pe planeta aceasta. Îmi mai plac și pantofii tinerilor care îl redescoperă, chiar acum pe domnul David Bowie.

Îmi place nebunia din Soho și îmi place  verdele parcurilor londoneze. Îmi place să mănânc prăjituri la ora cinci, chiar dacă, anarhist cum mă știți, rareori iau și un ceai.

Într-o altă viață mă văd într-un trenci, statuie vivantă, pe malul stâng al râului, petrecându-mi acolo Londra pentru totdeauna.

07
/08
/23

Termeni precum doliu, pierdere, angoasă, suferință, nostalgie aparțin zonei afectului, individul trecând, în anumite momente ale vieții lui, prin această arie aproape sinonimică.

09
/07
/23

TESZT e uneori o nuntă pe o scenă. E o fată care plânge. O îmbrățișare în întuneric. O tărie pe care o bei ca să-ți faci curaj în fața adevărului. TESZT e uneori un cuvânt pe care îl așteptai, un om pe care îl admiri, care are în spatele lui alți 100 de oameni pe care îi admiri.

19
/07
/22

Prin anii nouăzeci, a existat o campanie publicitară care se intitula simplu si atrăgător: „Cu balonul în Arizona”. Pentru un copil de clasa a treia dintr-o Românie abia ieșită din comunism, perspectiva unei călători în America, și nu oricum, ci cu balonul, era irezistibilă.

10
/03
/22

Stiu, langa noi e RAZBOI. Însa acesta și victimele sale nu anuleaza micile războaie, adesea penibile! In pragul urmatorei evaluari a managerilor teatrelor bucureștene, scriu despre cea abia finalizată pentru anul 2020, cu speranta ca urmatoarea, deja anuntata, pentru 2021, va fi “PE BUNE”!

27
/09
/21

OPINIE Subfinanţat de nişte autorităţi nepăsătoare, fără cinematografe care să îi fie dedicate şi cu un public larg pus mai degrabă pe miştouri, filmul românesc de autor face performanţă an de an la cel mai înalt nivel. Iar 2021 o dovedeşte din plin. Este unul din paradoxurile româneşti.

17
/09
/21

OPINIE Mai mulţi cineaşti români importanţi, deopotrivă producători şi regizori, printre care Stere Gulea, Tudor Giurgiu, Ada Solomon şi Nae Caranfil, îşi exprimă nemulţumirea faţă de felul în care se desfăşoară concursurile de finanţare organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei.

30
/06
/21

OPINIE Paradoxul ediţiei din 2021 a Premiilor Gopo a fost că gala s-a desfăşurat în condiţii aproape normale, chiar dacă în aer liber, dar nominalizările şi trofeele au vizat doar cele câteva filme lansate în 2020, un an dezastruos, în care cinematografele au fost mai mult de trei sferturi din timp închise.

24
/03
/21

OPINIE Atunci când un succes internaţional aduce câte un film românesc în atenţia unui public mai larg decât grupul cinefililor fideli, mulţi simt o nevoie irepresibilă de a comenta. Asta nu ar fi o problemă, dacă discursul nu ar cădea în miştocăreală, rostită pe un ton superior: „Vă spun eu cum stă treaba cu cinematografia română!”.

16
/02
/21

OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.