Mariana Cămărășan: ,,Ajungem să înțelegem lucruri de-abia după ce le simțim”
http://www.ziarulmetropolis.ro/mariana-camarasan-ajungem-sa-intelegem-lucruri-de-abia-dupa-ce-le-simtim/

Mariana Cămărăşan crede că întâlnirile cu actorii sunt esenţiale. Despre una dintre cele mai recente, cu Oana Pellea, în spectacolul ,,N(aum)”, spune că a fost o lecţie de iubire.

Un articol de Judy Florescu|17 Decembrie 2014

Mariana Cămărășan creează spectacole de teatru energetice și enigmatice, printre care N(aum), Cinci ore cu Mario, Amalia respiră adânc, Regele la Curtea Veche, Cui i-e frică de Virginia Woolf?, Iadul este amintirea fără a mai putea schimba ceva, Rabbit Hole, Grădinile Groazei. Ne-a povestit despre cel mai nou dintre ele, N(aum), cu Oana Pellea și Cristina Casian, după textele lui Gellu Naum, producție unteatru, găzduită de Teatrul Metropolis.

Cum a luat ființă spectacolul N(aum)?

De când m-am născut trebuia să fac spectacolul acesta. E un roman întreg. Am să încep cu timpul foarte prezent. Acum zece minute plângeam, pentru că am primit un mesaj care m-a redirecționat către cronica scrisă de Iulian Tănase. El este cel care în 2006, când am debutat cu Regele moare la Curtea Veche, a scris o cronică în care povestea experiența acelui spectacol așa cum a simțit-o el ca o experiență care avea legătură cu Gellu Naum.

În 90-91, pe perioada liceului, am citit prima oară Gellu Naum. S-a întâmplat să citesc fără să fac legătura între poeme și Zenobia. Mi s-a întâmplat să citesc Zenobia și să mă întreb cine este acest debutant? Cred că Naum a debutat după cel de-al Doilea Război Mondial, dar pentru mine era un debutant, eu nu-l cunoșteam. M-am îndrăgostit, așa că povestea începe de atunci și a avut un traseu foarte spectaculos. M-am întâlnit în 2007-2008 cu teatrul scris de Naum la Biblioteca Națională. Și atunci am zis că îmi doresc să montez.

A fost un parcurs – propuneri făcute, respingeri. Îmi doream să fac Insula și Ceasornicăria și nimic nu ieșea. În jurul meu se montau și aveam bucuria că se montează. Lucrurile s-au cernut. Apoi Banca Raiffeisen care ne finanțează a reafirmat că-și dorește Naum. A finanțat producția, turneele, ceea ce pentru noi înseamnă foarte mult. Faptul că apare cineva în sistemul independent care spune iată eu cred în tine și te ajut să faci lucrul ăsta, înseamnă foarte mult.

Cristina Casian și Oana Pellea în spectacolul N(aum), Teatrul Metropolis

Cristina Casian și Oana Pellea în spectacolul N(aum), Teatrul Metropolis. Foto: Judy Florescu

Cum ai revenit la faptul că vrei să montezi Naum? 

Acum am să-ți spun ce s-a întâmplat. În momentul în care s-a redeschis calea de a face Naum, depășisem etapa textului care se numește Insula și era o nouă stuctură și o nouă viziune a proiectului. Tot timpul am simțit că e vorba despre o călătorie în universul lui Gellu Naum. O călătorie însemnând să vedem ce anume din opera lui ne vorbește. Am citit nuvelele sale, poezii, poeme, poheme, interviuri și lucruri scrise despre Naum. Toate lucrurile astea au devenit un univers pe care am încercat să-l redăm. Nu poți cuprinde opera unui om într-un spectacol. Poți doar să vorbești despe experiența pe care tu o ai intrând în universul lui.

Cine a ales textele din Naum?

Propunerea inițială a doamnei Oana Pellea a fost să citim și să selectăm lucruri care ne plac. Iar în momentul în care m-am trezit cu două actrițe și un vraf de foi, mi s-a desprins o idee pe care nu o pot nici eu explica, și anume că este vorba despre un dublu. Naum vorbește despre un dublu, vorbește despre exterior și exterior. Acest dublu m-a făcut să gândesc povestea ca pe o poveste în care cineva călăuzește pe altcineva. Din momentul acela textele au început să vorbească pentru că regăseam mesaje care mă duceau într-acolo.

Cum ați ajuns la forma finală a textului? 

Spectacolul se scrie și încă să se rescrie. Este un proces viu. Este un spectacol care are viața lui și care continuă să se așeze și să se exprime într-o măsură și în afara voinței noastre.

Apoi a fost procesul în care am început să-l ridicăm, în care descoperirile, și uimirea, și bucuria  au fost atât de mari în egală măsură cu teama că ne-am putea rătăci. Apoi au fost din nou confirmări că suntem pe drumul cel bun.  Toate astea s-au petrecut în acest laborator în care, în afară de mine, Oana Pellea și Cristina Cassian, a fost și Vladimir Turturică. Iar când a venit vremea să se nască spectacolul, au apărut la moșire: Horia Murgu, care semnează coloana sonoră, care a fost asistat de Ioan Bain, iar unul dintre cei mai importanți oameni ai etapei de punere în scenă în cele două zile la Metropolis pe care le-am avut este Ștefan Vasilescu.

Te referi la domnul de la lumini?

Este artistul designer de lumini. Spectacolul are ceva din atmosfera gării părăsite pe care noi am găsit-o la Comana (satul în care a locuit în ultima parte a vieții Gellu Naum). Ceea ce a fost fabulos este că Ștefan a redat exact acea atmosferă de acolo. Am lucrat cu oameni minunați în teatru. Tot timpul îmi plăcea să stau la tehnic, dar acum l-am lăsat pe el să lucreze. Echipa a fost foarte importantă. Și peste tot, Andrei și Andreea Grosu de la unteatru.

Cum a fost perceput spectacolul de către spectatori?

Pe mine mă interesează foarte mult ce se întâmplă cu spectatorii, pentru că dialogul pe care îl port în teatru, îl port cu ei. Întâlnirea cu spectactorul se petrece intermediată printr-un spectacol. Eu studiez, cercetez în momentul ăsta prin doctoratul pe care încerc să-l parcug pe această temă. Mai mult decât atât pe mine mă interesează cum îl proiectăm noi pe spectator. Teza mea se numește Spectatorul-fantomă.

Spectatorii acestui spectacol îmi rămân într-un fel necunoscuți. Au fost foarte multe reacții. Este pentru prima dată când ceea ce am pus într-un spectacol în mod foarte clar ca intenție este recunoscut exact așa cum l-am pus de către spectatori. Oamenii îmi scriu la final și vorbesc despre faptul că este un dublu, un drum de vindecare, un drum de comunicare cu sine, că este despre interiorul nostru, că în iubire e cheia. Lucrurile astea nu apar în text.

DSC_3202P

Mariana Cămărășan, regizor. Foto: Elena Simion

Cum ești tu ca regizor?

Sper că sunt așa cum sunt eu ca om. Cred foarte tare în creativitatea actorilor. Pentru mine actorul este cel care poartă pe scenă, cu tot universul lui, cu toată carnea lui, cu mintea lui, personajul și povestea. Și atunci, cel mai important este ca actorul să aibă acces la universul personajului. Eu îl asist pe actor în drumul lui de cunoaștere către personaj. În momentul în care lucrurile merg bine sau excepțional, actorul nu este doar interpret al unui personaj.

De exemplu, la Amalia respiră adânc, deși eu semnez regia spectacolului, el este un spectacol marca Cristina Cassian. Eu am asistat-o în drumul ei către personaj, am deschis ușile pe care m-am priceput eu să le deschid, am valorificat ceea ce a simțit, gândit și făcut ea. Cinci ore cu Mario  este o dramatizare pe care am făcut-o împreună cu Florina Gleznea.

În absolut tot există decizia comună,  partea noastră de căutare și de sintetizare comună. Eu semnez regia pentru că așa e convențional. Doar nu se poate separa nimic. Doar că nu joc, pentru că eu mă retrag la momentul respectiv. Rămân într-adevăr să integrez și să orchestrez lucrurile și apoi trec pe tehnic, că îmi place să fac asta. Îmi place să fiu la spectacol și să particip la butoanele de sunet sau de lumină. În cazul spectacolului cu Oana Pellea și Cristina Cassian, experiența depășește tot ceea ce am lucrat până acum. La N(aum) am pornit fără niciun fel de structură. Cuvintele îi aparțin operei lui Naum, dar toate straturile de creație au fost făcute mai mult decât împreună cu doamna Oana Pellea. Ea a fost înaintea noastră. Noi am fost ghidați de dumneai.

Despre spectacolul acesta pot spune exact că este marca Oana Pellea. Oana Pellea e în structura spectacolului, în texte, în imagini, în muzică, în interpretare, în relații, în alegeri. Înseamnă foarte mult ceea ce a făcut. Eu am asistat-o în principal pe dumneai, împreună cu Cristina, care a fost activă în permanență.

Bănuiesc că ai primit propunerea cu mai multe feluri de emoții. Care au fost acelea? 

La mine este un drum invers. În momentul în care mi s-a făcut propunerea am fost onorată. Exista o sfială pe care o am în general. Fiind un drum atât de lung, am descoperit omul Oana Pellea și artistul Oana Pellea în lucru și emoția pe care o trăiesc acum e mult mai puternică decât emoția pe care am trăit-o la început, la gândul că vom lucra împreună. E o întâmplare majoră a existenței mele.

Ce ai învățat din această întâmplare?

A fost un moment în care stabilisem împreună și eram de comun acord că scenele au acea succesiune și că au acel text, că au acea formă. Am început să lucrăm și, la un moment dat, nu a mai funcționat pentru că există ceva mult mai subtil, care susține acțiunea unui actor pe scenă. Acțiunea înseamnă trăirea, mișcarea. De acel subtil ne putem doar apropia. E o lecție despre iubire întâlnirea cu Oana Pellea, în primul rând. Cât despre învățat, cred că trebuie să treacă timpul și să se așeze ceea ce mintea și inima mea au învățat fără să fie conștiente de ce au învățat. E clar că e o experiență majoră în viața mea.

Probabil că e una dintre cele mai importante de până acum?

Da. Noi am făcut o alegere în textul ăsta – personajele au nume, ele nu apar pe scenă; doamna Oana Pellea îl interpretează pe Dodo și Cristina îl interpretează pe Gigi. Astea sunt personajele noastre. Am ales ca Dodo să se întâlnească cu doamna Gherda. Doamna Gherda este o vecină despre care nu putem să spunem că ar fi neapărat nesuferită. E o vecină despre care Naum povestește că o întâlnea în fiecare dimineață. E un personaj cu care te întâlnești o perioadă din viața ta și apoi nu te mai întâlnești, și nu înseamnă nimic.

În realitate, fiecare întâlnire înseamnă ceva, de aceea am luat acest personaj ca să developăm lucrurile importante pe care nu le-am văzut. Întâlnirea cu doamna Gherda este în același timp o întâlnire din trecut și o întâlnire care se duce pe un tărâm al imaginarului. Așa că mi se pare o întâlnire extraordinară cu mama mea – ne-am întâlnit imediat după ce ne-am născut, deși eu aș zice chiar dinainte.

Acum ce mai pregătești?

Pregătesc. (zâmbește) În momentul acesta mă interesează foarte tare viața mea.

Vei face spectacole despre viața ta?

Nu, o să trăiesc.

Nu trăiești prin spectacole, prin creațiile tale? Pentru că și sufletul tău e acolo pe scenă.

Da. Mă preocupă ce urmează. O parte din mine își dorește să lucreze mai departe. În același timp nu trăiesc într-o inerție a faptului că am făcut până acum teatru. Lucrurile se pot schimba. Mi se pare normal ca spectacolele să fie răspunsul nevoilor noastre, de a exprima ceva, de a povesti ceva, a împărtăși ceva, de a întâlni pe cineva. Deși există, ce nu știu eu e cum voi fi eu peste o lună, două, trei. Pentru că numai eu voi lua deciziile asupra lucrurilor care se vor și întâmpla.

Teatrul este o ca o flacără care arde acum preț de o oră, două, trei apoi nu mai e.

Mie asta mi se pare fabulos. Am fost foarte atinsă de ceea ce se întâmpla pe scenă, de acest mecanism în care emoția deschide mintea și inima, pentru că eu cred foarte tare că ajungem să înțelegem lucruri de-abia după ce le simțim. E adevărat că, rațional, putem să mergem pe tot felul de logici.

Mi s-a părut că teatrul este foarte cinstit în raport cu existența. Toate lucrurile încep și se termină.

Dar, peste 30 de ani, cine știe dacă mai vedem spectacolul N(aum)… pe când un film îl putem vedea oricând.

O să plec la replica asta care mi se pare absolut superbă: ,,Cei mai frumoși arbori înfloresc fără să știe că sunt cei mai frumoși arbori.” Arborii care au înflorit în primăvara asta ne-au bucurat inimile, noi ne-am bucurat de ei și de flori și trăim mai departe. Îmi doresc să fac film, dar nu pentru că rămâne, ci pentru că e o ocazie de întâlnire și că e un acces pe care îl ai. Am făcut câteva probe, câteva înregistrări și mă uimește cum rămâne viu și plin de emoție pe peliculă un moment al unui actor.

Ce crezi că este mai important – regizorul să vadă de ansamblul spectacolului sau să lucreze cu actorii mai mult?

Fiecare om se află într-un parcurs. Eu cred că e cel mai important pentru regizor să se afle într-un contact autentic cu el însuși, să exprime doar dacă este absolut necesar s-o facă, să fie cu adevărat credința lui spectacolul pe care îl face. Cât despre forma prin care o face, aici posibilitățile sunt infinite și e bine că e așa, pentru că experiențele sunt diferite.

Un actor poate să aibă o performanță într-un spectacol prin care el constituie imagini, prin mișcarea lui, prin corpul lui, prin glasul lui, și – într-un alt spectacol – să aibă acces la universul unui personaj foarte complex. Și atunci are parte de aceste întâlniri diverse prin regizori care abordează diferit teatrul.

Cât la sută trebuie să fie munca regizorului și cât a actorului într-un spectacol?

Două sute la sută trebuie să participe actorul. Două sute la sută trebuie să participe regizorul. (râde) Toată lumea se implică cât poate să se implice. E adevărat că uneori implicarea poate depăși limita într-un sens care nu este foarte sănătos. E bine să existe un teren de securitate în care să te poți retrage, și asta e bine să fie viața ta, în care lucrurile au provocările lor și stabilitatea lor. Eu cred că e bine pur și simplu că se întâmplă; nu avem noi căderea să le apreciem. E foarte bine orice se întâmplă.

Regizorul face totul într-un proiect?

Nu face totul regizorul, regizorul face să se facă toate.

Foto: Alexandra Penciuc, Elena Simion, Judy Florescu

29
/11
/16

Trecutul ne dezvăluie foarte multe lucruri, nu doar o incurabilă melancolie. Trecutul are o anumită forţă de a se impune în actualitate fără a-şi face simtiţă prezenţa. Acest lucru se petrece şi cu teatrul în general când pur şi simplu vorbim despre teatru, chiar dacă o facem la timpul trecut. Forţa sa este invizibilă şi efectele devin vizibile când doar îi constatăm absenţa.

26
/11
/16

La 10 ani de când a fost investit în funcția de manager al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, cea mai mare rampă de lansare a actorilor, Liviu Timuș amintește despre „fenomenul Piatra Neamț”, explică de ce trebuie să existe festivalul adresat în exclusivitate tinerilor, ajuns la a XXVIII-a ediție, „Pledez pentru tine(ri)”și cu ce probleme se confruntă la teatru.

02
/11
/16

NOUA GENERAȚIE DE ARTIȘTI. Olimpia Melinte, treizeci de ani, actriță, consacrată internațional cu pelicula spaniolă „Canibal”. În curând, va fi din nou pe marile ecrane, în „Perfect sănătos”, noul film al Ancăi Damian. Actriță, dar mai ales mama lui Sasha (doi ani). Un interviu sincer despre cinema și maternitate. Olimpia Melinte se întoarce, iar acum vrea să joace din nou și teatru. A se lua aminte.

23
/10
/16

INTERVIU „Stilul este rezultatul deciziei mele că actorii sunt pe primul loc”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, autoarea filmului „Toni Erdmann”, regizoarea germană Maren Ade, invitată a ediției din acest an a Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”.

19
/10
/16

Crede că cea mai mare problemă a generației lui este că trăiește într-un context haotic. Se simte norocos că face parte din trupa lui Victor Ioan Frunză și crede că atunci când ți se întinde o mână trebuie s-o prinzi. Face teatru cu voluptate, iar cele mai recente roluri în care-l puteți vedea sunt Mozart și Tipătescu în spectacolele „Amadeus” și „O scrisoare pierdută” de la Teatrul Metropolis.

15
/10
/16

Povestea uluitoare a unui film, „Şi va fi...” (1992), realizat în România de un regizor basarabean, Valeriu Jereghi, cu bani de la Moscova şi în timp ce URSS se prăbuşea. Film relansat duminică, la sala de cinema a Muzeului Ţăranului, într-o proiecţie cu intrare liberă în cadrul „Les Films de Cannes a Bucarest”.

05
/10
/16

Pe când „Câini” încă nu intrase în cinematografe, l-am provocat pe regizorul Bogdan Mirică la o scurtă discuție despre zilele petrecute pe platoul de filmare, dar și despre ce înseamnă pentru el premiile, masterul de scenaristică de la Londra sau simpatia vizbilă a publicului pentru un film românesc.

Page 1 of 2212345...1020...Last »