A fost odată un palat…
https://www.ziarulmetropolis.ro/a-fost-odata-un-palat/

Calea Victoriei, Podul Mogoşoaiei până la războiul pentru  independenţă din 1877-1878, era socotită coloana vertebrală a oraşului, strada cea mai aristocratică, unde aveau loc evenimente mondene, se preumbla lumea bună – într-un cuvânt, unde se făcea şi se desfăcea tot ce conta în societatea bucureşteană.

Un articol de Georgeta Filitti|20 octombrie 2016

 

Bogăţia, condiţie esenţială ca să-ţi poţi ridica un palat pe acest „pod”, a fost dublată ani de zile de ambiţie, de dorinţa de a străluci. Fraţii Barbu Ştirbei şi Gheorghe Bibescu împlineau aceste cerinţe; membri ai protipendadei, proaspăt întorşi de la Paris unde îşi luaseră doctoratul în Drept, cei doi ajung, succesiv, domni ai Ţării Româneşti între 1842 şi 1856.

În 1837, Barbu Ştirbei îşi ridică pe Podul Mogoşoaiei, cu ajutorul arhitectului francez Sanjouand, un palat a cărui umbră tristă se mai zăreşte azi, la întretăierea Căii Victoriei cu strada Banului.

Moda franceză în toată splendoarea ei (mobilier, decoraţie interioară, ţinută verstimentară, aranjarea şi servirea mesei) se regăsea în palatul Ştirbei. Simptomatic, de aici pornea şi modernizarea oraşului, căci musafirii lui dădeau tonul.

Poate nu chiar toţi.

O boieroaică mândră din familia Algiu a venit prin 1843 la balul dat aici în onoarea prinţului Albert al Prusiei. Purta bonetă cu dantele pe cap şi o rochie îmbumbată până la gât, ca pe vremea răzmeriţei lui Tudor Vladimirescu. Ginerele ei, colonelul Engel, care primea oaspeţii, ruşinat de demodarea soacrei, i-a îndreptat trăsura spre fundul curţii unde aceasta a aşteptat zorii ca să se ocupe cineva de ea.

Se povesteşte, aşa cum s-a întâmplat totdeauna în Bucureşti şi cum vedem şi azi, că lângă mândrul palat rămăseseră cuibărite două magherniţe. Barbu Ştirbei a vrut să le cumpere, ca să cureţe locul. Unul din proprietari i-a cerut palatul de la Buftea în schimb, celălalt i-a oferit în dar şandramaua lui. Şi licenţiatul de la Paris a avut o dreaptă măsură pentru fiecare: pe unul l-a îmbrâncit pe scări, altuia, un plăcintar grec, i-a dat la schimb o casă arătoasă în dreptul bisericii Albe.

Domnia lui Barbu Ştirbei a fost întreruptă de ocupaţiile militare ale ruşilor şi austriecilor. Comandanţii lor şi-au stabilit reşedinţa în palat. Rusul, un feldmareşal petrecăreţ, s-a lăsat cucerit de Rose Pompon, aventurieră franţuzoaică măritată o clipă cu o beizadea valahă şi dornică să-şi deschidă o parfumerie la Bucureşti. Până mai deunăzi, în grădină înflorea un liliac din care, se povestea,  rusul amorezat umpluse braţele curtezanei.

Se vor fi întâmplat şi fapte uşuratice în palat, dar vodă – cu 14 copii – rămâne în istorie ca un personaj sobru, cumpătat şi excelent gospodar. I se datorează, între altele, construirea Teatrului Naţional (1852) şi introducerea telegrafiei în Ţara Românească.

Urmaşii nu s-au înţeles pe moştenirea lăsată şi una din fete, Fenareta, s-a supus justiţiei plătind o sultă; dar a achitat-o în bani mărunţi încât au trebuit câteva căruţe pentru transport şi zile întregi pentru numărătoare.

Nepotul domnitorului şi sfetnicul Regelui Ferdinand, Barbu Ştirbei, şi soţia sa Nadeja au fost ultimii locatari ai palatului. A urmat naţionalizarea şi transformarea în muzeu de artă populară. Apoi aici a fost adăpostită o colecţie de porţelanuri şi bucureştenii se învăţaseră cu noul statul al clădirii. Revoluţia din 1989, fără a se gândi la drepturile foştilor proprietari, a făcut să apară investitori, antreprenori, îmbogăţiţi de tot felul, dornici de câştiguri rapide.

Tradiţia, estetica străzii, consultarea specialiştilor au fost ignorate, şi astăzi, umblând agale pe Calea Victoriei, te întrebi nedumerit: a fost bine că de la întretăierea cu bulevardul Dacia şi până în Piaţa Victoriei s-au ridicat câteva imobile de sticlă şi beton, urâte, banale şi fără personalitate, dar probabil rentabile? Ori că s-au păstrat câteva blocuri socialiste gata să-şi trimită balcoanele în capul trecătorilor? Sau e mai profitabil să lăsăm palatul Ştirbei în ruină? Într-o zi, cineva o să cureţe locul şi va înălţa un mall. Cine ştie?

Se vor fi întâmplat şi fapte uşuratice în palat, dar vodă – cu 14 copii – rămâne în istorie ca un personaj sobru, cumpătat şi excelent gospodar. I se datorează, între altele, construirea Teatrului Naţional (1852) şi introducerea telegrafiei în Ţara Românească.

 

 

 

 



09
/04
/16

Între „misterele Bucureştiului” care stăruie de mai bine de un secol și jumătate, moartea violentă a lui Barbu Catargiu ocupă un loc aparte. Asasinat politic? Crimă pasională? Faptă de nebun? Răspunsul n-a fost aflat, deşi din vreme în vreme istoricii se pleacă, din păcate fără succes, asupra acelui moment. Dosarul a dispărut destul de repede după întocmire, procurorul Deşliu a fost demis şi lumea a început să se lanseze în ipoteze.

04
/04
/16

Prezenţa patrupedelor pe uliţele, apoi pe străzile oraşului, e o realitate consemnată încă de la întemeierea lui, pe vremea legendarului cioban Bucur. Ţinuţi la început să păzească proprietăţile, dar înmulţiţi fără socoteală, câinii au ajuns şi obiect de distracţie în mahalale.

02
/04
/16

„Chestiunea orientală” a însemnat un concept istoric vehiculat cu ardoare din sec. XVIII până la războiul din 1877-1878. Era vorba de disputele dintre marile puteri pentru dominarea drumului spre Orientul Apropiat. Ele au generat războaiele austro-ruso-turce, desfăşurate mai toate şi pe pământ românesc.

22
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Oraş de câmpie, cu mai toate casele făcute din chirpici, paiantă ori nuiele  - asta până la mijlocul secolului al XIX-lea – Bucureştiul a rămas expus tuturor calamităţilor: inundaţii, cutremure, incendii. Acestea din urmă pârjoleau o uliţă, o mahala, până în 1847, când au distrus aproape o treime din el.

20
/03
/16

În 1826, luminatul boier Dinicu Golescu publica „Însemnare a călătoriei mele“. Îşi ţinea băieţii la studii în Elveţia şi cu doi ani în urmă se dusese să vadă cum le merge învăţătura. A traversat Europa Centrală şi uimirile îl ţintuiesc la tot pasul. În Austria şi statele italiene, pe lângă drumuri şi şosele, cu rigole curate, străjuite de copaci atent îngrijiţi, tatăl viitorilor paşoptişti vede puzderie de statui. Ce sunt astea? La ce folosesc?

16
/03
/16

La început a fost mânăstirea. Se spune că numele aminteşte de „cotrocire”, adică, acoperire, adăpostire ce i-ar fi fost grabnic necesară lui Şerban Vodă Cantacuzino. De ce? Pentru că se ferea din calea duşmanului său politic Duca vodă, căruia, în plus, îi pusese şi coarne.

14
/03
/16

BUCUREŞTIUL DE TOTDEAUNA Grecii sunt prezenţi la Bucureşti încă de la atestarea documentară a oraşului (1459). Sunt întreprinzători, negustori iscusiţi, oameni ce se fac repede utili. Căderea Constantinopolului, întâmplată în 1453,  înseamnă prăbuşirea Imperiului bizantin şi în acelaşi timp un exod al grecilor. Ţările române sunt un loc predilect iar capitalele lor, Bucureşti şi Iaşi, găzduiesc un număr sporit de la an la an.

28
/02
/16

Oraş al bucuriei, dar şi al nestatorniciei, Bucureştiul nu are un nume de stradă mai vechi de o sută de ani – cu excepţia Podului Mogoşoaii, croit la 1690 de vodă Brâncoveanu. „Uliţa mare”, „Podul de pământ”, „Piaţa puşcăriei”, „pe lacul Bulăndroiului” au fost, până în sec. XIX, repere suficiente pentru ca lumea să circule într-o urbe căreia un francez răutăcios i-a găsit etimologia numelui: Bucureşti, boue qui reste, adică noroi care rămâne.

21
/02
/16

Testamentele dovedesc respect pentru proprietate dar relevă şi firea omului. De aceea, se transformă în adevărate profile sociale. Am ales patru testamente ale unor bucureşteni, doar destinaţia unuia mai poate fi zărită azi în oraş. Două au fost distruse parţial de comunişti. Unul a rămas de o factură mai specială pentru că grădina lui Dumnezeu e mare.

14
/02
/16

Ziarul Metropolis inaugurează astăzi o rubrică nouă, despre Bucureștiul de totdeauna, ținută de istoricul Georgeta Filitti. În primul episod aflăm despre tratamentele folosite în secolul al XIX-lea (lipitori, praf de gîndaci, fântânica) și despre medicamentele descoperite la începutul veacului trecut (carbaxin, spirulină, moldamin).